Ca un artist de-a pururi nemulțumit de sine,

De mii de ani natura, în setea de mai bine, 

Se luptă să deschidă desăvârșirii cale  

Și tot mai mult împarte din darurile sale:

Dă sufletului aripi și trupului vigoare, 

Femeii frumusețe, iar geniului scântei  

Și pas cu pas se-nalță eterna creatoare, 

Visând să dea luminii un neam de semizei... 

Dar uneori, de muncă, maestrul obosit e: 

Privirea cade-n neguri și dalta e săracă; 

Furat de somnul minții, ca un copil se joacă, 

Durând din lut vremelnic făpturi neisprăvite. 

Apoi le pleacă legii de fier: Cei slabi să piară, 

Să nu le dea vieața nimic din câte-or cere!... 

Dar a venit un geniu al milei, o fecioară, 

Ș-a fost înduioșată de-a lor îngenunchere. 

Ea vrea să nu mai plângă în întuneric nime, 

În orice ochi să vadă surâsul fericirii; 

Din toți să facă vulturi setoși de înălțime  

Să vindece cruzimea și rătăcirea firii...

Și peste tot norodul ce-a fost menit la-nfrângeri 

Ea își ridică dreapta: Aș vrea să nu mai sângeri... 

Atâtea inimi urcă pe scările cerești 

Și numai tu rămas-ai țarinei să slujești...

Sus fruntea! E o lume ce n-ai văzut-o încă: 

Vieața năvălește cu furia dintâi, 

Iar cerul, tot, surâde din pacea lui adâncă  

Spre el, spre el! Cu ochii în raza lui rămâi!.... 

Făclia vieții tale primească iar lumină! 

Prea timpuriu o stinge destinul nempăcat! 

Ai numai o vieață, și ar fi fost păcat 

Să mori făr-a cunoaște comoara ei deplină... 

O, dragii mei prieteni! Luptați, cântați, iubiți... 

Să faceți o virtute din setea de plăcere! 

Rămâneți pururi veseli nebuni și fericiți  

Drept mulțumire, zâna numai atât vă cere...