Cum cată pruncul mâna să și-o poarte, 

Spre tot ce vede: chipuri, năluciri, 

Că pentru el nimica nu-i departe 

De dulce-amăgitoarele-i priviri;

Așa râvneau la strălucirea toată 

Copiii slabi ai neclintitei firi; 

Abia născuți la vieața-adevărată, 

Cereau pe frunți cununi nemuritoare, 

Doreau avânt ca vulturii, măreții,  

Un freamăt lung de guri, nerăbdătoare 

Să soarbă până-n fund paharul vieții... 

Dar brațele-n curând cad obosite... 

Departe-au fost fugarele lumine! 

Iar roade, ce păreau că vin de sine, 

Acum cer să fie cucerite... 

În braț și-n suflet, li-i puterea moartă, 

Căci blestemul cel vechi și azi îl poartă; 

Dar în trudiții ochi, în grai, în vine, 

Trăiește pururi dorul de mai bine... 

Din milă ne-ai clădit o lume dragă, 

Dar înțelesul ei ni se ascunde; 

Căci încă n-am cules o roză-ntreagă, 

Iar de-am râvnit la cer aripi, de unde? 

Puternic curge al vieții dar, 

Comori curate ne ațin cărarea; 

Ci-n veci pășim spre ele în zadar, 

Căci fug mereu, cum se strămută zarea...

Nădejdea-n tine ni-a rămas, divino! 

De nu poți tu, ce duh ne-ar ajuta? 

Ucigătoarea noastră sete-alin-o, 

Sau dă-ne tot din îndurarea ta...

Ca o statuie-n veci nedezvălită 

Ne-apare fericirea, doamna vieții, 

Dorită pururi, pururi tăinuită  

Îndură-te, și rupe-i vălul feții... 

Mulți înecați de-a ei lumină nouă, 

Piciorul drept plecându-l în țărână, 

Vom ține strâns cu brațele-amândouă 

Genunchii tăi de marmură, o, zână! 

Iar ochii umezi vor căta la tine  

Va fi o clipă de-adorări senine 

Pe care lutul nu o poate spune; 

Doar câțiva fericiți o zic din strune  

Noi n-avem decât lacrimi și suspine... 

Iar Ea, cu vocea-n lacrimi înecată: 

De n-ar fi margini în puterea mea!... 

V-am arătat lumina-adevărată  

Luptați acum, s-ajungeți pân la ea!...

Un veac întreg cu voi de aș rămâne 

Și de v-aș da tot cerul, stea cu stea, 

Un adevăr veți înțelege mâne, 

Că fericirea tot nu voi putea: 

E o copilă dulce și curată, 

C-o lacrimă în ochii ei cerești  

De toți s-ascunde, rareori s-arată: 

Atunci când singur tu o cucerești...