...Iar tânguirea lor creștea furtună  

Nici zâna nu putea s-o mai aline; 

Ș-au recăzut în oarba lor genună 

Acei ce n-au putut trăi prin sine... 

Au sfâșiat și sufletul copilei  

Cât bine semănase ea pe cale! 

Și numai flori cernite, numai jale 

A răsărit din lacrimile milei... 

Zeiță, tu, eternă bunătate, 

De-i întâlni, în lunga ta cărare, 

Robi și nevolnici, suflete-nserate, 

Treci înainte, lasă-i în uitare!...

Ființa lor, de când a fost creată, 

Robie și-ntuneric numai strâns-a; 

Dar este lină și neturburată, 

Nici o dorință nu veghează-ntr-însa 

Să nu-i trezești!... 

În temniți, prin zăbrele, 

Străbate raza-ndepărtate-i stele: 

Se pare că un duh prin sfinte sfere 

Coboră-n casa morții mângâiere... 

O geniu luminos! Ar fi mai bine 

Să-i uiți pe-acei ce s-au uitat pe sine... 

De ce le chemi trecutu-n amintire 

Cu mângâierea ta? 

De ce să-nvii cu slaba-ți licărire 

Nebuna, vechea dragoste de viață, 

Când nu au drept la ea?

Retrage-ți mângâierea ce-i înghiață! 

Apui, apui mai repede, o, stea!...

Sămănătorul, IV, nr. 39, 25 septembrie 1905