Când, după zile lungi de jale

Ce-au mângaiat un trist amor,

Vă întâlniți pe-aceeași cale,

Înlănțuiți de-același dor,

Grădinile în mii de fețe

În cinstea voastră înfloresc,

În crâng v-adastă cântărețe,

Ce numai pentru voi doinesc;

De deznădejdi de mai-nainte,

Acuma să zâmbiți vă vine

Ș-un gand vă luminează-n minte,

Că viața-i cel mai mare bine.

Pe toate pune stapanire 

A voastră inimă măiastră...

Nu, nu! Atâta fericire

Nu poate fi numai a voastră!

Se pare că, nerăbdătoare,

Viețile din viitor

Aud a voastră sărutare

Din noaptea neființei lor.

Și, dacă nebunii divine

Vă smulg în ceruri, tremurând,

E ca un neam întreg ce vine

Se bucură cu voi în rând;

Și, dacă-n ora fermecată

Asemeni zilelor păreți,

E că trăiți, ca-n vis, deodată

Atâtea mii și mii de vieți...