N-ai somn, în astă noapte de-așteptare!...

Nici pace n-ai: din soarele de ieri, 

O rază, un mănunchi de scânteieri, 

A-ntârziat în ochi, tremurătoare  

Și nu se-nchid pleoapele-arzătoare... 

    Ți-i inima numai de visuri plină... 

Ca-ntr-o biserică strălucitoare, 

Când se aprind făcliile la denii, 

Așa, deodată, s-a făcut lumină, 

În sufletul neadormit pe care 

Se scutură un stol de dulci vedenii... 

Iar amintirea prinde să deșire 

O tânără poveste de iubire: 

    Era-n amurg. Pe drum, nici o vieață... 

Doar doi înfiorați, în pasuri line, 

S-au strecurat subt plopul cel înalt  

Ș-atât de-aproape se priveau în față, 

Că fiecare se vedea pe sine. În ochii celuilalt.

    Dar ochii ei curând în jos căzură...

Întâi a sărutat-o el pe gură: 

De-a pururi gura dulce, ca de-albină, 

Să înflorească-n zâmbet de lumină!... 

Apoi din nou pe gura ce sta mută: 

Să spuie numai vorbe dulci și glume! 

Apoi pe ochi: să nu mai vadă-n lume 

Decât pe fericitul ce-i sărută!... 

Pe urmă? N-a fost vis, ci o furtună 

Ce zguduie adânc, adânc răsună... 

Orbi, fericiți, în clipele acele 

Erau biruitorii sorții grele,  

Tot mai aprinse sărutări își dau  

N-aveau răgaz să cugete la ele, 

Nici vreme să le numere n-aveau.

*

O, suflete! Doinește și tresaltă! 

Tu, tu ești fericitul din poveste! 

Iar râzătorul chip cioplit de daltă 

E visul tău ș-a ta domniță este...

Tresaltă, suflete al meu, și cântă! 

    De astăzi, n-ai să tremuri singuratec 

Și nu vei mai privi, plângând, la stele  

Acum ești numai cântec și jăratec  

Ca ele viu, :nemuritor ca ele... 

Tresaltă, suflete al meu, și cântă! 

    De-acuma, nu t-ei maigândi la moarte, 

Căci azi, de Ea, nimic nu te desparte... 

C-un zâmbet, cu o vorbă spusă-alene, 

Ea dete somn durerii pământești; 

A dat vieții glasuri de sirene  

Umplu întreg pământul de povești... 

O, suflete al meu! Tresaltă, cântă! 

               * 

Când fu să plece, ea-mi șopti: 

Pe mâne! Dar mâna mea-n a ei mult timp rămâne... 

Nici un cuvânt n-a rupt tăcerea sfântă  

Doar de departe a răspuns șoptirii 

Prelungul fluier al priveghietorii  

Pe mâne! Iată șoapta fericirii 

Ce mână clipele și mișcă sorii...

Pe mâne! Orișice ungher al firii 

Îmi pare că repetă-aceste șoapte. 

    Destramă-te mai repede, o, noapte, 

În drumul veciniciei! 

De ce n-am aripile vijeliei 

Să mă înalț la pulberea de stele 

Și să le sting, pe rând, 

Subt fâlfâirea aripilor mele  

Să vie sfântul mâine mai curând!... 

...Dar zorii rumenesc: Norocul vine  

El poleiește vârful, brazii, coasta, 

Și plin de vis s-apropie de mine... 

De ce nu sunt un zeu în clipa-aceasta! 

Orice dureri de pe pământ aș stânge: 

Aș izbucni în cântece divine, 

Să-mpart la toată lumea care plânge 

Salutul unei fericiri ce vine... 

Fii tare, inimă! Norocul vine...