Alături de genuni răsai, o, floare,

Și pari a fericirilor icoană...

Ce mână te-a sădit, încrezătoare,

Pe margini de prăpastie dușmană?

Din adâncime, Ielele-ți cântară

Chemări ispititoare, ca-n povești...

Și râd fermecător – și cântă iară...

Tu le asculți, senino, și-nflorești.

Asupra ta, prin neguri și furtună

Al morții duh adese a trecut

Ce farmece te-au ocrotit, ce scut,

De n-a putut nici el să te răpună?

Ca un răspuns al lumii pământesti

La zâmbetul de stele al tăriei,

Tu te ridici din lumea vijeliei,

Privești văzduhul, cerul – și-nflorești...

O, floarea mea! Cu tremur și uimire

Salut avântul tău spre fericire.

De unde l-ai desprins, din ce lumină,

Surâsul dulce, plutitor în vânt?

Cum ai putut rămâne tu senină,

Nesocotind prăpastia vecină,

Ce pentru muritori ar fi mormânt?

Noi, de la rob la purtătorul stemei,

Trăim mânați în veci de dor aprins;

Dar cea mai slabă fâlfâire-a vremei

Ne zbate facla vieții pân’la stins...

...Noi alergăm, zburăm spre-o rază sfântă,

Pe care-am vrea s-o coborâm în viață;

Dar cea mai slabă piedică ne-ngheață,

Și numai gândul luptei ne-nspăimântă...

Și ne-nturnăm în propria rutină,

Cu inima-necată de suspin

Nebuni și orbi! De teama unui spin,

Lăsăm să moară roza pe tulpină...

Noi preamărim umana înțelepciune

Și care-i rodul?... Făurim 

Atâtea umbre și-ntrebări nebune,

Prin care-a vieții spaimă o mărim:

Ce-i moartea? Pentru ce împărățește?

Ce ne așteaptă mâine? Mai târziu?

Ce-i taina care pururi izvorăște

De dincolo de leagăn și sicriu?

Și astfel viața ni se risipește;

În mâna care tremură de teamă,

Paharul darului ceresc se varsă

Și, până să-l lipim de gura arsă,

E gol – sau plin de-a lacrimilor vamă...

Nebuni și orbi! Nepricepuți ca vântul!

Noi singuri, noi, ne adâncim mormântul!

...Ci tu rămâi de-a pururi zâmbitoare,

Neturburată de-al genunei glas

Sălbatecă și neștiută floare?

Surâsul tău în suflet mi-a rămas...

Aș vrea să mă avânt în lumi senine,

Dar țelul este sus și drumul greu;

Ce mult aș vrea să te răpesc cu mine

Să te sădesc adânc în pieptul meu!...

Tovarăș drag! Când voi păli de jale,

Străbate-mi gândul cu mireasma ta;

Când inima va tremura în cale,

Înclină-te, tovarășe, spre ea

Și spune-i taina fericirii tale...

Învață-mă disprețul de primejdii,

Și voi aprinde candela nădejdii,

Pe marginea mormintelor flămânde;

Dă-mi tu un cer spre care să privesc,

Când deasupra inimei plăpânde

Ai suferinții vulturi se rotesc;

Și-ncrezător în ziua care vine,

Din orice lacrimă mi-aș face-o stea...

Aș înflori, aș străluci ca tine

Aș fi însuși norocul, floarea mea!