Lângă vad de ape grele, 

Dornic, murgul mi-am oprit 

Cuibul drag al vieții mele 

Sta în noapte adâncit.

Dar în el ce foc tresare? 

Ce mi-aprinde-n piept scântei? 

E părere, ori o zare 

De lumină-n geamul ei? 

Nu e vis. Nu bate-o rază 

Rătăcită de la cer, 

Ci e mândra, care-așează 

Candela într-un ungher. 

O, aprinde-o și te roagă 

Preacuratei îndurări: 

Să vegheze vremea-ntreagă 

Peste nouă țări și mări; 

Să te ție tot frumoasă 

Și copilă, precum ești  

Să urmeze tot miloasă 

Dragostele pământești!

Oltule cu repezi valuri! 

Multe mândre flori dezmerzi 

Dulce le dezmerzi la maluri 

Și-n vâltoare mi le pierzi! 

Du-le, Oltule, le mână, 

Mândru tresărind mereu! 

Numai una să-mi rămână: 

Floarea sufletului meu! 

S-o revăd mereu tot floare, 

Farmec plaiurilor dând  

Caldă, vie, râzătoare, 

Văile străluminând...