Despărțire

Domnița mea cu nume adorat
De îngeri și de oameni! 
În calea cui? În care inimi seameni 
Lumina zâmbetului tău curat? 

Când am plecat, în ceasul cel din urmă, 
Plângea în mine inima, de mult: 
Părea că universul tot se curmă, 
Și eu durerea lumilor ascult; 

Ș-un gol, în mine, se făcu deodată, 
De nu-l pot umple slăvile cerești  
Acest pământ bătrân, tăria toată, 
Iubire! numai tu le sprijinești... 

Și spus-am ochiului meu trist: Privește! 
Cuprinde-o toată și-n străini o ia! 
De-acum și până totul asfințește, 
Nici umbra celei dragi nu vei vedea. 

Și spus-am brațului: Îmbrățișează! 
Înlănțuie-o la pieptul meu de foc! 
De-acum și pân se stinge-a lumii rază, 
Nu vei cuprinde cel mai trist noroc.

De-acum voi sta cu brațele deschise 
Și nici o umbră nu le va-ncălzi  
Și voi dori s-o văd măcar în vise. 
Și nici acolo nu va străluci... 


Și, poate, de eram un rege-al lumei  
Un geniu, care zguduie pământul 
Când își rostește-n grai de foc cuvântul, 
Cununa de stejar ar fi ascuns 
A frunții mele vecinică paloare  
La dorul meu eu poate-aflam răspuns, 
O, dulce-a suferinții mele floare! 

Sau de-aș putea, pe-a gândului aripă, 
Să mistui depărtarea într-o clipă! 
În ceasul trist când mă supune dorul, 
La casa voastră să mi-astâmpăr zborul: 
Găsind din nou în vorba-ți caldă, bună, 
Al fericirilor pierdut ecou, 
Ca norul ce s-apropie de lună 
Vieața mea ar străluci din nou.

...Dar, poate, ori pe care treaptă-a scării 
Te-ar împietri vieața-nșelătoare: 
De-ți dăruiește glorii orbitoare, 
Ori noaptea fără capăt a uitării; 
De plânge-n lacrămi dorul, de departe 
Ori subt privirea celei fără seamăn,  
Deopotrivă i-mpletit cu moarte 
Amorul care nu-i nădejdii geamăn.

O, stelelor! Cum prinde licuriciul 
Să rătăcească-n voia lui, aprins, 
De cum se lasă noaptea-n necuprins  
Așa v-aștept cu sete scânteierea: 
Să coborâți pe văi tăceri adânci, 
Să rătăcesc pe-ascunse căi, pe stânci, 
Și singur să-mi hrănesc nemângâierea. 
Cu mii de visuri să împodobesc 
Icoana vie-a frumuseții sale  
În orice rază-a voastră s-o zăresc; 
Să-mi fugă orice gând, pătruns de jale, 
În jurul chipului dumnezeiesc,
Așa cum voi, vă frământați acuma 
În preajma junei blânde din senin; 
Cum zboară mii de vieți de-o clipă, seara, 
În jurul unei singure lumini, 
Pân le trimite moartea dulce para... 

Și merge astfel cel robit durerii, 
De propria lui umbră însoțit, 
Să spună nopții, vântului, tăcerii, 
Povestea lui de dor nemărginit, 
Pân se-mblânzește rugul amintirii 
Și lin se pleacă stelele spre stâns, 
Iar în sălbateca grădină-a firii 
Se umplu ochii florilor de plâns. 

Și se tot duce, cât e depărtarea, 
Pe stânci, ponoare, tainice cărări, 
Pân tace în frunziș privighetoarea. 
Cu pieptul sfâșiat de suspinări, 
Și, obosită, trece ciocârliei
Neisprăvitul plâns al nebuniei, 
Să-l schimbe-n vii și vesele cântări. 

Atunci, se-oprește, sfărâmat de cale, 
Și cheamă somnul, care l-a uitat: 
Lin, râzător și binecuvântat, 
Ca-n zilele copilăriei sale. 
Și iată! vine el, trimisul sorții, 
Purtând în ochi un strop din marea morții 
...Adormi ușor, adormi adânc, visează 
Că luminosul ieri tot mai durează, 
Și uită că ți-e viața sfâșiată  
Între-amândoi stă vecinicia toată.

Convorbiri literare, XLII, nr. 10, octombrie 1908.