Subt stânca fulgerată de la limanul mării,

Nu-i undă să nu știe cuvintele pierzării; 

Și numai aripi negre bat apele ce sună, 

Numai chemarea morții răsare din furtună... 

O, soră a durerii, plăpândă fericire! 

Câte iubiri rănite de aspru vânt al jelii 

N-au suspinat, purtate de-a undelor rotire, 

Neisprăvitul cântec al vecinicei Ofelii!... 

Vai, câți nu-și ispășiră sub stâncile haine 

Amara nebunie de-a fi crezut în tine! 

Pe-aici nu-și poartă pașii, de groază muritorii, 

Nici cerul nu-și trimite, pe-aici, luminătorii, 

Căci, până unde geme al undelor război, 

Apasă neguri grele, ca-n ziua de apoi, 

De parcă marea poartă un vecinic văl cernit, 

Jelind vieți, pe care tot ea le-a mistuit. 

Dar uneori se face lumină-n slava toată, 

De pare c-ar surâde toți îngerii deodată  

Văzduhul, tot, visează iubire, cântec, stele... 

Ș-atunci, înduioșată de zâmbetele firii, 

Și-aduce-aminte marea de jertfele iubirii 

Ș-aprinde în adâncuri un cer și pentru ele.