Eu i-am văzut cum se pierdură singuri

Pe drumuri fermecate  

În freamătul aromitor din crânguri 

Șopteau, ca-n vis, cuvinte tremurate... 

            Era iubirea, visul cel dintăi: 

Uitați de tot, ei toate le uitară  

Privirea lor nu mai zărea-n afară, 

Atât era de plină de văpăi... 

Iar luna limpede din înălțime 

Norocului de-o clipă surâdea, 

Trezea cântări din somn pe câte-o cracă, 

Și, bună și duioasă, poleia 

Cărările pe unde-aveau să treacă 

Îndrăgostiții ce visau subt ea... 

            Cum mamei care plânge-odrasle moarte 

I-s dragi copiii toți ce-i ies în cale, 

Și-i mângâie, și plânge, și-i petrece 

C-un zâmbet de iubire și de jale, 

Tot astfel astrul care n-avu parte 

De suflete ce cântă împreună, 

De viață care colcăie nebună, 

Dă mângâieri perechilor uitate  

Senine raze binecuvântate 

Cad peste ochi, pe sân și se opresc 

În sufletele celor ce iubesc  

Larg seamănă peste întreaga fire 

Îmbolduri la vieață și iubire...

Eu v-am văzut pierzându-vă-mpreună 

Subt bolți înfiorate  

Ah, zâmbetele voastre toate, toate, 

În sufletu-mi s-adună... 

Dar uneori, arar, pe gânduri caz; 

Un demon râde crunt, și râsul spune: 

„Sărmani nebuni! Jăratecul de azi 

Ca mâine e tăciune... 

Iar inimile care fremătează

De viață caldă și de veselie  

Le va-ngheța uitarea 

Și-or sta departe, fără nici o rază, 

Pustii și mute, ca o colivie 

Din care a zburat priveghietoarea... 

            Ca mâine, alte umbre o să-i fure, 

Și vor întinde brațele aiure  

Va trece mut și rece fiecare 

Pe lângă visul lui de-odinioară. 

Cum trece orbul, fără să tresară, 

Pe lângă frumuseți surâzătoare... 

...Nu știți că vă așteaptă deșteptarea, 

Nebuni hrăniți cu vise? 

Și nu simțiți de-acum că sărutarea 

Dă mai puțin decât făgăduise?...”

Dar voi rămâneți surzi la profeție! 

Cântați un imn nebun de veselie, 

S-acoperiți cuvintele de gheață! 

Iubiți-vă! Beția de vieață 

A celor de demult în voi să-nvie  

Aceasta este clipa pentru care 

Ne ducem jugul, toți, cu resemnare... 

            Prea trist destinul nostru a părut 

Făptuitorului necunoscut, 

Și-a plâns de milă, și ne-a dăruit 

Această clipă de suspin vrăjit... 

Îmbrățișați-vă! O sărutare 

Să fie cea mai pură adorare 

Ce din durerea vieții s-a-nălțat 

Spre Cel ce unul altuia v-a dat... 

Înlănțuiți-vă cu sete-adâncă! 

Râdeți, cântați, cât ține visul încă  

Legați-vă pe veci cu jurăminte: 

În clipa-aceasta, inima nu minte! 

            Și, dacă mâine vrăjile-o să piară, 

Nu v-au dat ele-ntreaga lor comoară?

Tot ce-a visat pământul vreodată, 

Tot ce-ar putea să dea vieața toată 

E-n clipa sfântă care vă-nfioară... 

...Se pare că umana nemurire 

Au pus-o zeii-n visul de iubire  

De te-a-mbrăcat natura-nșelătoare 

În purpur, ori în haine zdrențuite, 

De ți-a deschis izvoarele-i vrăjite, 

Ori de-ți întinde numai cupe-amare, 

Tu simți că-n sfântă clipă muritoare. 

E totul... 

            După ploaie, stânca dură 

Tot mai păstrează câte-o picătură: 

Un strop ce licăre abia și moare; 

Dar în vieața lui de o clipită 

Răsfrînge raza vecinică din soare  

O lume infinită: 

Tot ce-a văzut și o să vază încă 

Eterna, muta stâncă...