Din vârsta fericirii fără minte

Icoane dragi mi-apar mereu-nainte :

De lume răzlețită și sfioasă,

În ramă de salcîm zăresc o casă.

Și-n casă, într-un colț întunecat,

Văd un copil de mama lui certat.

El mâinile și-ntinde spre iertare,

Dar ea-i tăcută și nendurătoare.

Din toți câți trec, nu-i nimeni să-l aline!

Și plânge-năbușit copilul –

Ș-adoarme în suspine.

Dar peste noapte-o biruiește dorul –

Din somnu-i sare muma,

Și spre ungherul unde-i doarme-odorul

Pășește-n vîrful degetelor numa.

Pe somnul lui cel fin

Duioasă se-nclină ;

De-al vieții sale chin

Un zâmbet i-animă.

Zbucnește fără’ zăgaz

Iubirea ei mută –

Și plânsul lui obraz

Plângând îl sărută.

Și mii de mângâieri

Pe creștet i-adună –

De ziua cea de ieri

Ce dulce-l răzbună!

El simte cum s-apleacă peste dânsul

O umbră bună ce l-ar dezmierda –

Și-ntr-un suspin, pe cînd ea-i șterge plânsul,

Întinde brațele lui mici spre ea.

De gâtul ei s-atârnă în neștire –

Toți îngerii din ceruri îi sînt frați!

Învăluiți de-a candelei lucire,

Copil și mamă dorm îmbrățișați...