În iadul de-ntuneric nici frământări, nici sfadă... 

Deasupra catedralei o pasăre de pradă, 

Ca un satrap al nopții, amenință tăcerea... 

Când fulgerul țâșnește și crapă noaptea-n cale-i, 

Când vrăjile din visuri sunt toată mângâierea, 

Au cine prinde-a plânge în orga catedralei?...

...Durere-atât de multă a fost închisă-n clape, 

Încât, înăbușită, se zbuciumă să scape; 

Și-n valuri se revarsă într-un amar duet 

Și-atunce se deșteaptă și orga suspinând 

Și plânge până-n ziuă încet, tot mai încet, 

Dar jalnic, tot mai jalnic, adormitor de blând. 

Târziu când pe ruine doar moartea mai veghează, 

Întârziat aievea un plâns tot mai durează... 

E-o agonie lungă de note ce-nfioară, 

De parcă lumea-i moartă de veacuri și durerea 

Tot mai trăiește încă, să-și mistuie puterea 

Și tremură nebună, și plânge să nu moară.