...Cine trece pe poteca dintre moarte și viață?

E un neam, ce-avu pe vremuri o slăvită dimineață.

Neam al meu! A morții cruce tu o duci de voie bună:

Printre veacurile mândre ai avut și tu cunună,

Dar ai risipit-o singur, împărțând-o tuturora,

Cum împarte raze cerul, când s-arată aurora...

Mândre-s plaiurile tale, țară mândră, între toate!

Și frumos se-ndoaie cerul peste vii și peste sate;

Dar, oricât sclipesc pe tine plaiuri, cer, întreaga fire,

Tristă ești și neferice, căci la noi nu e iubire...

Și flăcăii tăi sunt harnici, holdele îți sunt bogate

Și copilele-ți duioase parcă sunt domnițe toate —

Dar zadarnic strângi la sânu-ți mii comori de fericire!

Doina ta e numai lacrimi — căci la noi nu e iubire...

Cine-i cel ce dojenește boul care nu se-ndură 

Să mai ducă la hrăpăreți cele bune pentru gură? 

Cel ce tremură pe zloată, cel ce cade de arșiță? 

Cel ce vine cu căciula la o poartă de domniță; 

Cel ce numai de-o cămașă pentru-nmormântare strânge, 

Din ce țese, din ce coase, din ce spânzură pe dânsul. 

Din ce aurul îi zvârle, ca să-i amuțească plânsul?... 

Cine-i cel ce se jelește că i-e masa-nlăcrămată? 

Că nu-i vită în ogradă, că nu-i pită în covată; 

Că, la cel ce hodinește, chinul n-are nici o plată;

Că la sânul mamei pruncul e-o pelincă înghețată, 

Că la cer nu e nădejde, că la inimi nu-i crezare  

Că din leagăn i se cântă cântecul de-nmormântare?

.................................................

.................................................

Pâine! Și pământul negru îl cuprinde pân la glezne. 

Pâine! Până la genuche, se ridică țărna, lesne. 

Și încet-încet pământul îi ajunge pân la gură: 

Îi aude rugăciunea vechiul tată și se-ndură 

Să-i întindă-această pâine, care satură pe veci... 

Asta ți-e povestea, frate, pân cobori în tainiți reci!