Cum am să cert osânda soartei, tale, 

Neam al răbdării, vecinic al răbdării? 

Cum am să iert pe cel răpus de jale, 

Când singur s-a plecat, supus, pierzării?

Pe leul care geme în robie, 

Când ar putea c-un răcnet de mânie, 

Să sfarme închisoarea-n care piere  

Pe-acela nu-l plâng eu! 

Flămândă și nevolnică putere! 

Nu-ți dăruiesc nici un suspin al meu...

Voi Basarabi! Boieri de-odinioară! 

Voi sunteți astăzi cei mai fericiți, 

Că nu vedeți cum a primit să moară 

Războinicul din timpii străluciți... 

Cum am să uit eu vremea de-altădată, 

Când îl priveați cu-n suflet mai frățesc, 

Când nu-i goneați din piept mândria toată, 

Nici cântecul din pragu-i părintesc?... 

Cum am să uit acele vremi de-avânturi. 

Când el intra în flăcări ca furtuna 

Și cu veliții împărțea cununa 

Și prăzile învinselor pământuri? 

Când se-ntorcea, în rând cu voi, din lupte, 

Cu fruntea înnecată-n strălucire, 

Și, printre suliți lungi și-steaguri rupte, 

Cântați moșiei imnuri de iubire; 

Când, din chilia lor, arhipăstorii 

Călăuzeau pe Domni pe căi cuprinse 

Și binecuvântau învingătorii; 

Iar în oțelul spadelor aprinse 

Zări nouă, râzătoare tuturora, 

Își răsfrângeau, mărețe, aurora...? 

*

Proptit în coasă l-am văzut odată, 

Cu pieptul gol, cu fruntea-nnourată, 

Cu pletele în vânt... 

Ș-alăturea de muta lui mânie 

Femeia lui părea o vijelie 

Cu mii de morți în fiece cuvânt  

Iar un copil, plângând pe lângă mamă, 

Se tot lipea de haina ei, cu teamă...

Și mai puternic l-am văzut altdată, 

Privind spre-al fericiților castel, 

Spre care nouri negri se arată. 

Și negrii nouri el îi răscolea, 

Și fulgerul din ochii lui pornea, 

Iar tunetul era cuvântul urii... 

El stăpânea puterile naturii, 

Cu sufletul său larg și răzvrătit  

Iar coasa lui sclipea din depărtare.

Un fulger îmblânzit, 

Picat din cer la asprele-i picioare... 

Ce mână a Destinului, o, frate, 

Te-a aruncat pe drumul cel de pară? 

Ce dor de luptă și de libertate 

Te-a ridicat, la glasul dinafară? 

„Așa te-am vrut, în visul meu fierbinte! 

Așa am pus pe visul meu coroană! 

E nendoielnic! Brațe de Romană 

Te-au legănat, în cântec de morminte... 

* 

Pe-ntinsul țării, cine zace oare, 

Acolo unde vin de-a valma norii? 

Isuse! Răii sunt învingătorii  

Mi-o spune glasul celui care moare 

Și plânsul mamei lui, și al surorii...

Ceresc copil, venit spre mângâiere! 

Tu, ce-ai murit pe cruce iertător,

De ce n-ai dat și robilor putere! 

Să-și ducă fără murmur chinul lor? 

„Adânc ne-nghite noaptea, fără mâne, 

Și nicăiri o rază nu zărim  

O, vino! Vin! Nu ne lăsa, Stăpâne, 

Cu blestemul pe buze să murim... 

O, vino iar în cuibul de păcate, 

Să smulgi din mâni haine biciul greu. 

Coboară iar și adu-ne dreptate, 

Să știm, și buni și răi, de Dumnezeu!...”