Cu făptura ei de floare

Și cu daruri noi,

Veșnica biruitoare

A sosit la noi.

Trandafirii aurorii

Sunt obrajii ei,

Văl de argint ea are norii

Albi și subțirei.

Naltă, mândră, stă-n picioare

În rădvan domnesc...

Gingaș chip de fată are

Brațul voinicesc.

Viu strunește-n aer zâna

Roibi hrăniți cu jar;

Cai de vânt, scăpați din mâna

Cruntului Ghenar.

Bubuind înaintează

Pe un pod de nori,

Până iese-n drum de rază

Străjuit de flori...

La rădvanul ei, în soare, 

Să privești nu poți! 

Ard la osii pietre rare  

Fulgere la roți. 

Ferecați de caru-i de-aur 

Vin, în pas zorit, 

Crivăț cel nebun și Faur 

Cel neisprăvit. 

Ea-și privește cu mândrie 

Prinșii de război  

Chiuie de bucurie 

Roibilor apoi... 

Și rădvanul de lumină 

Trece scăpărând  

Brazi și palteni i se-nchină, 

Freamătă pe rând;

Apele i-aruncă perle, 

Când o simt trecând; 

Grauri se rotesc, și mierle  

O petrec cântând. 

Fulgeră din zbor... 

Sub roate Ia ce-i slab sau mort: 

Sfarmă crengile uscate, 

Rupe-al iernii tort. 

Năruie pe unde trece 

Cuiburile vechi  

Și cu sufletul petrece 

Tinere perechi. 

Peste ochii lor adie 

Văluri de colori; 

De la sânul ei, zglobie, 

Le aruncă flori...

Flori de rug, flori de zăpadă, 

Zboară-n lunci mereu  

Ah, și una fu să cadă 

Drept la pieptul meu! 

Semn zeița face-n pripă 

Roibilor să stea  

Ah, și ei opresc o clipă 

Drept la poarta mea! 

Fii la noi binevenită 

Tu, regina mea! 

Mâi, de-acu, la noi, iubită, 

Nu te depărta! 

Ea mă mângâie, c-o mână...  

Țineți-o, voi, sorți!  

Mult nu poate să rămână: 

Sunt și alte porți!

Dus cu sufletul aiure, 

O petrec în văi, 

Peste vârfuri de pădure, 

Pe cotite căi... 

Dintr-un timp se-nalță tare, 

Urcă în tării... 

După ea se iau în zare 

Stol de ciocârlii. 

Dar și zborul lor se curmă, 

Și cântarea lor  

Codrii verzi rămân în urmă, 

Flori jelesc de dor... 

Printre raze mii, nebuna 

Se topește-n zbor  

Păru-i fâlfâie totuna 

Cu mătasea lor.