Am venit, dar fii cuminte! Altfel plec, cu jurământ... 

...Ce copil ești! Să te-ntuneci de o vorbă spusă-n vânt!

 Nu plec, uite!... sunt cu tine. Spune, mult ai suferit? 

Te gândeai numai la mine, drag copil neîmblânzit? 

Că nu ți-a primit o rugă, idolul nu l-ai sfărmat? 

Cu privirile în lacrămi, lui, tot lui te-ai închinat? 

Și nu mă urăști? Nu?! Vino, robul meu, stăpânul meu  

Pleacă-ți fruntea mai aproape, ochii care-au plâns mereu 

Să-i sărut, să uit de-a pururi vremea ce ne depărta  

Să-mi rămâie numai gândul că trăiesc în umbra ta... 

- O, copilă, tu mă mântui, tu mă faci în cer să crez, 

Și durerile trecute să le binecuvântez. 

Spune, spune înc-o dată, murmură-mi de mii de ori 

Vorbele ce dau viață, cântecul ce dă fiori; 

E o muzică, pe care o asculți cu ochii uzi 

Și oricât ai auzi-o, însetezi s-o mai auzi. 

Până când îți intră-n suflet și cu dânsul una face, 

Până când vieața toată se învăluie în pace  

Până când pământul, cerul, tot ce-ai vrut și ai gândit, 

Într-o singură lumină se cufundă-n infinit...

                         * 

Firea scânteie sub lună, râde, pare fericită, 

Că-i mai fuse dat să vadă o făptură-nlănțuită; 

Prahova își mână-n taină cântecul adânc pe vad; 

Printre ramuri înflorite raze tremură și cad, 

Parcă-s duhuri luminoase, care vin din lumi albastre, 

Să asculte mai de-aproape șoapta inimilor noastre; 

Iar o pasăre, cuprinsă de o dulce nebunie, 

Piruie în urma noastră, în lumina argintie. 

...O, tu, inimă fierbinte, suflet care ne-nțelegi, 

De-ai putea doini tot astfel nopți de-a rândul, 

                                 ani întregi!... 

Simți tu răvărsatul zilei? Inima ți-i fermecată? 

Ori ai vreun farmec, care ne dezleagă viitorul 

Și ne spui în cântec vestea că ni-i fără capăt dorul? 

Cântă, cântă înainte! Clopote din sat, sunați, 

Și întreg pământul numai la serbare să-l chemați... 

Iar tu, vântule, ascultă murmurele din păduri, 

Șoapta plină de cutremur de pe buze să ni-o furi 

Și, purtând din stâncă-n stâncă vorbe pline de uimiri, 

Umple lumea de ecoul sfintei noastre fericiri!... 

                         * 

De l-ai dăruit cu lacrămi, orișicât ai suferit. 

Tot îți pare că norocul prea ușor l-ai dobândit... 

Aiurit stai lângă dânsul, lauzi mintea-naltă, care

Puse-o cale-atât de lungă între vis și întrupare! 

Cine-ar ști beția luptei și fiorul vieții cine  

Dacă lacomele brațe ar fi rodului vecine? 

O, destin! o, fericire!... Vine-o clipă când înveți 

Că atâtor idealuri depărtarea le dă preț; 

Că, de vrei să-ți dea norocul clipe cum n-au fost la fel, 

Trebuie să lupți dorindu-l și să suferi pentru el  

Vecinic inima umană osândită-i să-și măsoare 

Cu durerile-alergării fericirea cea mai mare... 

Ca și sufletele noastre însetate de o rază, 

Mii de flori pierdute-n noapte după soare lăcrămează; 

Deodată se vestește el, nemuritorul mire; 

Pune-n creștetul naturii o cunună de mărire 

Și, văzând că după dânsul plâns-au gingașele-i roabe, 

Lacrămile de pe ele le preschimbă în podoabe: 

Într-o clipă, de pe toate, mii de scânteieri a smult  

Mai puternic strălucește floarea care-a plâns mai mult.