De dimineață, când deschizi fereastra,

Un fulger smulge soarele din ea 

Și fulgerul te-arată orbitoare, 

Din geam în geam tresare, 

Și trece-n pieptul meu, stăpâna mea.

Când tu apari în tainica grădină, 

O mierlă te slăvește, ca-n povești, 

Și tu asculți, asculți surâzătoare, 

Și treci, pe gânduri... 

Floare după floare 

Îți poartă trena rochii-mpărătești. 

Și sufletul, și sufletul din mine 

O mierlă e. L-ascult cu ochii uzi. 

Tot glasul lui e-un lanț de dulci suspine, 

O rugă nesfârșită către tine... 

Tu însă nu-l auzi, tu nu-l auzi.

Mai fericită-i umbra ta ca mine, 

Mai fericită este umbra ta; 

Ea peste zi de pasul tău se ține, 

Iar seara odihnește lângă tine, 

Când dulci vedenii prind a te-ngâna. 

Când stai la foc, privindu-l lung, pierdută, 

Cu mâinile-nfrățite pe genunchi, 

Când te-mpresoară, ca un zid, tăcerea  

La tine-și poartă sufletu-mi durerea, 

Spre tine-și duce-al viselor mănunchi. 

Nu-l simți atunci? nu-l simți plutind asupră-ți? 

El până-n ziuă cere-a-ți cuvânta, 

El până-n zori e paznic casei tale, 

Și tremură la vânt, și cântă-a jale, 

Cu brazii tineri din ograda ta.