„Șoimule, ce-mi cazi din zbor, 

Ce ți-e glasul cobitor, 

Ce ți-e sufletul rănit, 

Șoimule neogoit? 

Ori vrun vultur te-a ajuns, 

Ori săgeata te-a pătruns, 

Ori iubita te-a lăsat, 

Șoimule nemângâiat?”

„Vulturul nu m-a ajuns, 

Fierul greu nu m-a pătruns, 

Iar iubita mea, din zori,

Mă așteaptă sus, în nori.

Numai zborul mi-l lăsai 

La izvorul de pe plai, 

Numai ochii mi-i rotii 

Și pe cine îmi zării? 

Floare albă, legănată, 

De voinici încunjurată: 

Umil calea i-aținea, 

Altul din cofiță bea, 

Iar, din toți cel mai viclean 

Brațul și-l făcea colan 

Și de mijloc mi-o-ncingea 

Și din grai o dezmierda.

Mândra când mi-l auzea, 

Pieptul tânăr îi creștea, 

Fața albă-și dăruia  

Fața ei cu stelele, 

Gâtul cu mărgelele, 

Mâna cu inelele. 

Și mai știi, măre, ori ba, 

Mândra cine îmi era? 

Dorul tău de astă-vară, 

Cu mijloc de trestioară 

Și cu salba legănată, 

Ce-i de tine cumpărată, 

Cu inele strălucite, 

Tot de tine dăruite.”

„Șoimule, limbă vicleană, 

Nu-mi fi pasăre dușmană, 

Că te-oi blestema odată 

Să n-ai loc în lumea toată, 

Vulturul să te gonească, 

Aripa să-ți obosească, 

Gheară lungă Să te-ajungă 

Și să-ți zboare penele 

Prin toate poienele, 

Și să-ți rupă limba rea, 

Cum îmi rupi tu inima!”