Spre pruncul ei, spre unicul ei bine,

Mereu se pleacă mama, zâmbitoare  

Și iată... cel dintăi surâs apare, 

Ca-n vis, în colțul gurii lui divine. 

În veci și eu, învins de adorare, 

Ți-am îndreptat priviri de patimi pline, 

Și inima ce dormita în tine 

Se-ncinse de a mea înflăcărare.

Și-mi înfloreai în suflet tot mai dragă  

Curată ca surâsul dimineții, 

Călăuzind viața mea pribeagă... 

Dar a venit un crai din zări străine: 

Doinind îmi smulse trandafirul vieții, 

Iar spinii i-a uitat în piept la mine.