Share on Twitter Share on Facebook

Domnița din vis

Cum se ridică negura, pe lună,

Plutind în visuri albe pân se-mparte... 

Cum cântă crângurile de răsună, 

Când râde dimineața de departe; 

Așa-mi îneci tu inima de cânturi, 

De-o sete care nu se mai alină! 

Așa mă urci spre veșnice pământuri. 

Domnița mea, cu ochii în lumină  

Cu ochii tăi în care se adună 

Cerescul foc al stelei din tărie, 

Cu albul chip al tău de zee bună, 

Cu zâmbet de eternă curăție... 

Pân nu te-am întâlnit în lumea toată 

Voioasă pribegia îmi părea; 

Ci-n visul meu tu ai trecut deodată 

Și am simțit atunci cât e de grea... 

Luceai ca steaua ce-nflorește zarea, 

Și sufletu-mi din noapte te-a chemat, 

Dar, măsurând cu spaimă depărtarea, 

Tăcut s-a-nchis în el, s-a-nmormîntat... 

Ci de-ți plecai urechea, în tăcere-i 

Acolo-n fund tu ai fi auzit

Un glas ce numai luptă și durere-i  

Un strigăt după sufletu-ți iubit... 

Și iată! Astăzi e chiar el cu mine... 

Te simt, te mângâi și mă-ntreb mereu 

De-au fost vreodată în trecutul meu 

Acele zile reci, pustii de tine... 

N-au fost! Răspunde lunca-ntinerită... 

N-au fost! N-au fost! Spun toate-n graiul lor  

Ah, inima-mi de vise-i cucerită 

Ca martie de muguri și de flori! 

A crângurilor veselă beție, 

Când se vestește-n răsărit lucirea, 

E un suspin pe lângă fericirea 

Din sufletu-mi ce azi se-nchină ție... 

Dă-mi mii de ochi, dă-mi stelele din slavă, 

Să te privesc cu drag o veșnicie! 

Ah, dați-mi mii de coruri de dumbravă 

Și mii de brațe care s-o reție! 

Căci ea, copila raiului, iubirea 

Prin sufletu-mi își face astăzi cale... 

Sub cer trăiește numai fericirea  

Și eu, ecoul cântecelor sale...

                  * 

E ora când se culcă pământenii 

Și numa-ndrăgostitul rătăcește; 

Când la răscruce priveghează genii. 

Iar râul șopotește șopotește... 

Când luna ca o liră de lumină 

Atârnă peste plaiuri argintate 

Și prin cântarea ei de taină plină 

Descântă mii de valuri legănate; 

Când după melodia cea din fire 

S-aruncă mii de inimi ce visează  

Și mii de veacuri spun de fericire 

Din fiecare strună-a ei de rază... 

Iar tu te pierzi în vis ca trubadurii 

Și te cufunzi în lumi ce-au fost odată  

Și-n fiece cântare deșteptată 

Auzi cum bate sufletul naturii... 

Și noi avem o rază de iubire 

Pe lira veacurilor ce trecură  

Și noi suntem o caldă tresărire 

A inimii ce bate în natură... 

Și ne oprim ades în aiurire, 

Și ne oprim la fiecare pas  

Și-acum te văd întreagă-n strălucire, 

Acum pe chip o umbra ți-a rămas...

Iar tu te-apleci ades la câte-o floare: 

Ai vrea s-o rupi și să mi-o dăruiești, 

Dar ea se apără cu-o tremurare  

Și tu o ierți, iubito, și zâmbești...

 

Iar altele ca mâini împreunate 

Ce-ocrotesc o flacără de vânt, 

La orice adiere legănate, 

Se-nclină visătoare la pământ... 

Acea văpaie care e în ele 

O trec din floare-n floare cât trăiesc  

Pe ceruri ne urmează mii de stele, 

Și mii de flori în raiul pământesc... 

Și ea, copila visului, iubirea, 

Se-nalță uriașă pân la cer, 

Ca flacăra ce poartă amintirea 

De unde-a smuls-o-n vremi un braț de fer.

 

Și din adânc, din pacea slăvii-albastre, 

Din sufletul luminii ce se cerne, 

S-așează peste inimile noastre. 

Ceva din liniștea celor eterne.

Convorbiri literare, XLIX, nr. 1, ianuarie 1915