Nu se mai luptă crengile-ntre ele,

La țărmuri barca nu se mai frământă-

Oștiri de valuri, ce sălbatec cântă,

Nu-și mai arată pumnii către stele...

Din nori apare luna, ca o sfântă,

Gonind din lume visurile rele...

Pădurile, cu stropi pe rămurele,

În strai de diamante se-nvestmântă.

În lung și-n larg — tăcere și lumină...

Natura se-oglindește-n ea, senină,

Uimită de schimbarea ei la față.

Al lumii geniu, împăcat cu sine,

Se odihnește-o clipă pe ruine,

Visând o nouă formă de viață.