Share on Twitter Share on Facebook

Vârful cu dor

Ce viu sclipesc sub cer Bucegii!

Numai eternul Vârf cu Dor, 

Înstreinat de lumea noastră, 

Se pierde-n taina unui nor.

Zadarnic razele de soare 

Vor să destrame vălu-i greu, 

Zadarnic cearcă să-l patrunză 

Și sufletul, și ochiul meu. 

El înde el petrece singur, 

Ca geniul cu gândirea lui  

Nu-l mișcă vuietele vremii, 

Nici rugăciunea nimănui. 

Târziu, când ți-a pierit nădejdea, 

Te lasă-o clipă să-l admiri, 

Măreț din vălu-i se arată 

Adânc uimitelor priviri. 

Și-ncet se-nchide iar în taina-i 

Nempărtășită nimănui, 

Tăcut și mândru ca un rege 

Gelos de maiestatea lui.

Convorbiri literare, XLVII, nr. 1, ianuarie 1913.