O, Hellas, țara artei ș-a setei de vieață,

Ce-adânc străbați în lume cu razele mărirei!... 

Apollo, zeu ce rupe a veacurilor ceață, 

A sărutat Hymettul ⁴ , în sunetele lirei, 

Și aur strecurat-a în mierea de pe vale, 

Ș-a pus căldură-n inimi, și vinuri în pocale. 

Salut, pământ senin!... 

Apollo mai trăiește 

Și vesel aurește 

Paharul ce ți-nchin... 

...Demult, într-o ruină, văzui un vechi cosciug 

Și, până azi, spre dânsul gândirile îmi fug, 

Mânate de furtună, asemeni unui stol 

Pe zbuciumata mare a vieții dând ocol. 

Și mă gândeam cu groază, că nu e nici o punte 

Să lege-albastrul slăvii cu hăul mării crunte; 

Că fericirea noastră — o stea în fundul mării  

E visul unei clipe și rodul întâmplării... 

Și nestatornicia norocului mă-ngheață... 

Ce zeu hain dă lumii osândă la vieață? 

Și pentru ce eterna minciună a nădejdii, 

Când orice clipă este o cursă de primejdii? 

Iar când, în susul scării, o treaptă-a mai rămas, 

De ce se frânge treapta la cel din urmă pas?

Cum, oare, troieni-voi a poeziei floare 

Pe valul ce ascunde genuni îngrozitoare? 

Și-n ce chip asprul viscol al soartei omenești 

Să-l îmblânzesc cu sunet de harpe îngerești? 

Cum să-nsenin eu chipul Meduzei, și cum, oare, 

Voi da durerii oarbe un nimb de resemnare? 

Sub raza cugetării, credința cum s-o predici, 

Și cum să zbori, când lutul te-a încărcat de piedici? 

Nu-i farmec să-nfrățească acești eterni vrăjmași!... 

Privește doar o clipă sicriul de Carrara! 

Cununi de măzăriche îi împletește Vara; 

Iar nimfele blajine și satirii trufași 

Sus, pe capac, s-adună în chipul mândrei hore, 

Purtând în bucle brune cununi multicolore. 

Năuntru zace mortul; afară, -n ritm de danț, 

Se rupe, se reface înfloritorul lanț... 

Năuntru doarme mortul; afară, îndrăzneții 

Cer nimfelor sfioase comoara tinereții... 

Năuntru, scrum; afară e cântec, chiot viu, 

Și, desfidând orbește neantul din sicriu, 

     Bogată, caldă, vie, 

Vieața izbucnește în valuri de-armonie...

Publicată în Sămănătorul, III, nr, 4, 25 ianuarie 1904.