Capitolul 1Curtea cu juri

Palma a fost atât ele zdravănă că nu m-am dezmeticit de pe urma ei decât după treisprezece ani. Într-adevăr, nu era o scatoalcă oarecare, şi, ca să mi-o ardă, s-au făcut luntre şi punte.

Suntem în 26 octombrie 1931. De la opt dimineaţa am fost scos din celula pe care o ocup la Conciergerie de-un an de zile. Sunt proaspăt bărbierit, bine înţolit, un costum făcut de-un mare croitor îmi dă aspectul unui om elegant. Cămaşă albă, un papion albastru-deschis, drept ultimă trăsătură de penel a acestei ţinute.

Am douăzeci şi cinci de ani şi arăt de douăzeci. Jandarmii, niţel stingheriţi de înfăţişarea mea de gentleman, se poartă amabil. Mi-au scos până şi cătuşele. Am luat loc toţi şase, cinci jandarmi şi cu mine, pe două bănci într-o sală goală. Afară e o vreme mohorâtă. În faţa noastră, o uşă care comunică desigur cu sala juraţilor, căci ne aflăm la Tribunalul departamentului Sena, la Paris.

Peste câteva clipe voi fi acuzat de omucidere. Avocatul meu, maestrul Raymond Hubert, a venit să-mi strângă mâna: „Nu există nici o probă serioasă împotriva dumitale, am încredere, vom fi achitaţi.” Zâmbesc la acest „vom fi”. De parcă şi el, maestrul Hubert, ar fi chemat în faţa Curţii cu juri ca inculpat şi, în caz de condamnare, ar urma, la rândul lui, s-o ispăşească.

Un aprod deschide uşa şi ne pofteşte să intrăm. Pe uşa cu cele două canaturi larg deschise, încadrat de patru jandarmi, cu plutonierul alături, îmi fac intrarea într-o sală imensă. Ca să-mi ardă palma, au îmbrăcat totul în roşu sângeriu: covorul, perdelele marilor ferestre, până şi robele magistraţilor care, dintr-o clipă într-alta, mă vor judeca.

— Domnilor, Curtea!

Pe o uşă, din dreapta, apar unul după altul şase bărbaţi. Preşedintele, apoi cinci magistraţi, cu toca pe cap. Preşedintele se opreşte în faţa scaunului din mijloc, la dreapta şi la stânga se plasează asesorii lui.

O linişte impresionantă domneşte în sală, unde toată lumea a rămas în picioare, inclusiv subsemnatul. Curtea ia loc pe scaun odată cu toţi ceilalţi.

Preşedintele, o mutră rotofeie cu pomeţi trandafirii, cu înfăţişare severă, mi se uită în ochi fără a lăsa să i se ghicească vreun gând. Îl cheamă Bevin. Mai târziu va conduce dezbaterile cu imparţialitate şi, prin atitudinea lui, va da de înţeles întregii asistenţe că, în calitate de magistrat de carieră, nu e prea convins de sinceritatea martorilor şi a poliţiştilor. Nu, nu-i va reveni nici o răspundere în chestia cu palma, nu va face decât să mi-o servească.

Procuror e magistratul Pradel, un procuror foarte temut de toţi avocaţii baroului. Are tristul renume de a fi principalul furnizor al ghilotinei şi al penitenciarelor din Franţa şi de peste mări.

Pradel reprezintă pedeapsa rostită de societate. E acuzatorul oficial, n-are nimic omenesc în el. Reprezinte Legea, Balanţa, e cel care-o mânuieşte şi care va face totul pentru a o vedea înclinată spre el. Are nişte ochi de vultur, coboară puţin pleoapele şi mă priveşte ţintă, de sus. Mai întâi de la înălţimea scaunului care-l plasează deasupra mea, apoi a propriei sale staturi, un metru optzeci pe puţin, de care e mândru nevoie mare. Nu-şi scoate niciodată mantia roşie, dar îşi pune toca în faţă. Se sprijină în cele două mâini mari ca nişte lopeţi, O verighetă de aur arată că e căsătorit şi, pe degetul mic, drept inel, poartă o caia bine şlefuită.

Se apleacă un pic spre mine ca să mă domine mai straşnic. Pare să-mi spună: „Mă, şmechere, dacă-ţi închipui că-mi poţi scăpa, te-nşeli. Nimeni nu vede că mâinile mele au gheare, dar unghiile care te vor sfârteca le port frumuşel în suflet. Şi dacă bag spaima în toţi avocaţii, şi sunt socotit printre magistraţi un procuror primejdios, e pentru că nu las niciodată să-mi scape prada.

Nu mă interesează dacă eşti vinovat sau nu; sunt dator doar să fac uz de tot ce e împotriva ta: viaţa de boem pe care ai dus-o în Montmartre, mărturiile smulse de poliţie şi chiar declaraţiile poliţiştilor. Cu acest talmeş-balmeş dezgustător adunat de judecătorul de instrucţie voi reuşi să te fac îndeajuns de respingător pentru ca juraţii să te şteargă din rândurile societăţii.”

Aş zice că-l aud cu adevărat vorbindu-mi, foarte clar, doar dacă nu visez, căci sunt de-a binelea impresionat de acest „mâncător de oameni”: „Nu te împotrivi, acuzat, mai ales nu încerca să te aperi: te voi călăuzi spre «calea putreziciunii».

Şi nădăjduiesc că nu te bizui pe juraţi! Nu-ţi face iluzii. Aceşti doisprezece bărbaţi nu ştiu ce-i aia viaţă.

Priveşte-i, înşiraţi în faţa ta. Aşa-i că le vezi pe aceste douăsprezece momâi aduse la Paris dintr-un fund de provincie? Sunt nişte mic-burghezi, nişte pensionari, nişte negustori. Nu merită osteneala să ţi-i descriu. N-oi fi având pretenţia să-ţi înţeleagă cei douăzeci şi cinci de ani ai tăi şi viaţa pe care-o duci în Montmartre! Pentru ei Pigalle şi place Blanche înseamnă Infernul, şi toţi oamenii care-şi duc viaţa noaptea sunt nişte duşmani ai societăţii. Toţi se mândresc grozav că sunt membri ai Curţii cu juri din departamentul Senei. În plus, fii sigur că se perpelesc ştiindu-se nişte mic-burghezi mărginiţi.

Iar tu arăţi tânăr şi chipeş. Ştii bine că n-o să ezit să te înfăţişez ca pe-un Don Juan al nopţilor din Montmartre. Drept care, de la bun început, pe juraţii ăştia ţi-i voi face duşmani. Eşti prea bine îmbrăcat, ar fi trebuit să porţi haine ponosite. Cu asta ai făcut o mare greşeală de tactică. Nu vezi că te invidiază pentru costumul tău? Ei îşi cumpără haine de gata şi nici măcar în vis nu s-au îmbrăcat pe comandă.”

E ora zece şi iată-ne gata să deschidem dezbaterile, în faţa mea, şase magistraţi, între care un procuror agresiv care-şi va folosi întreaga putere machiavelică, toată inteligenţa, spre a-i convinge pe aceşti doisprezece naivi, în primul rând, că sunt vinovat şi că doar ocna sau ghilotina pot fi verdictul zilei.

Mă vor judeca pentru uciderea unui proxenet, a unui turnător al tagmei din Montmartre. Nu există nici o dovadă, dar sticleţii – care saltă cu câte-un grad ori de câte ori dibăcesc pe făptaşul unui delict – vor susţine că vinovatul sunt eu. Neavând dovezi, vor spune că deţin informaţii „confidenţiale” care nu lasă loc nici unei îndoieli. Un martor pregătit de ei, adevărată placă de patefon înregistrată pe quai des Orfèvres nr. 36, pe nume Polein, va constitui elementul principal al acuzării. Cum eu susţin că nu-l cunosc, la un moment dat Preşedintele, foarte imparţial, mă întreabă:

— Spui că martorul acesta minte. În regulă. Dar de ce-ar minţi?

— Domnule Preşedinte, de când am fost arestat nu mai închid ochii noaptea, dar nu din remuşcare că l-am asasinat pe Roland Mărunţelul, întrucât nu eu sunt ucigaşul. Tocmai asta încerc să descopăr, motivul pentru care mă acuză acest martor cu atâta înverşunare, aducând noi date ori de câte ori se clatină acuzaţia, pentru a o întări. Am ajuns, domnule Preşedinte, la concluzia că poliţiştii l-au prins cu un delict important şi că au făcut un târg cu el: îţi dăm drumul, cu condiţia să-l înfunzi pe Papillon.

N-aş fi crezut s-o nimeresc atât de bine. Polein, prezentat juraţilor drept un om cinstit şi fără nici o condamnare la activul lui, avea să fie arestat câţiva ani după aceea şi condamnat pentru trafic de cocaină.

Maestrul Hubert încearcă să mă apere, dar nu e de talia procurorului. Dar maestrul Bouffay reuşeşte, prin indignarea lui plină de căldură, să-i dea procurorului câteva clipe de furcă. Din păcate nu ţine mult, şi dibăcia lut Pradel învinge repede în acest duel. Pe deasupra, îl măguleşte pe juraţi, mângâindu-le peste măsură orgoliul de a fi trataţi de la egal la egal şi drept colaboratori de către acest impresionant personaj.

La 11 noaptea partida de şah e terminată. Apărătorii mei sunt şah mat. Iar eu, nevinovatul, sunt condamnat.

Societatea franceză, reprezentată de procurorul Pradel, a eliminat din sânul ei pe viaţă un tânăr de douăzeci şi cinci ani. Şi fără nici o reducere, mă rog frumos!

Porţia copioasă mi-e servita de glasul fără timbru al preşedintelui Bovin.

— Acuzat, ridică-te.

Mă ridic. În sală domneşte o tăcere absolută, toţi îşi ţin răsuflarea, inima-mi bate ceva mai iute. Juraţii se uită la mine sau lasă capul în jos, par ruşinaţi.

— Acuzai, întrucât juraţii au răspuns „da” la toate întrebările în afară de una, privitoare la premeditare, eşti condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ai ceva de spus?

Am rămas nemişcat, atitudinea mea e firească, strâng doar ceva mai tare bara boxei de care mă sprijin.

— Domnule Preşedinte, da, am de spus că sunt întru totul nevinovat şi victimă a unei maşinaţiuni a poliţiei.

Din colţul femeilor elegante, invitate pe sprânceană şi aşezate în spatele Curţii, îmi parvine un murmur. Cu glas potolit le spun:

— Linişte, doamnelor cu perle la gât, care aţi venit aici să gustaţi emoţii morbide. Farsa e jucată. O omucidere a fost soluţionată în chip fericit de poliţia şi justiţia dumneavoastră, deci e cazul să fiţi mulţumite!

— Gardieni, zice Preşedintele, luaţi-l pe condamnat. Înainte să dispar, aud o voce strigând:

— Nu-ţi face inimă rea, iubitule, o să vin după tine.

E vrednica şi nobila mea Nenette, care-şi urlă dragostea. Cei din tagmă aflaţi în sală aplaudă. Ştiu foarte bine cum devine cazul cu omuciderea asta şi-mi arată că sunt mândri că nu m-am pus pe trăncănit şi că n-am turnat pe nimeni.

Întorşi în săliţa unde stătusem până la dezbateri, jandarmii îmi pun cătuşele, şi unul din ei îşi prinde cu un lănţişor încheietura mâinii stângi de mâna mea dreaptă. Nici un cuvânt. Cer o ţigară. Plutonierul îmi oferă una şi mi-o aprinde. De câte ori o scot sau o duc la gură, jandarmul e nevoit să-şi ridice braţul sau să-l coboare ca să-mi urmeze mişcarea.

Fumez în picioare cam trei sferturi din ţigară. Nimeni nu scoate o vorbă. Eu sunt cel care, ridicând ochii la plutonier, îi spun: „Să mergem.”.

După ce cobor scările, escortat de vreo duzină de jandarmi, ajung în curtea interioară a Tribunalului. Duba no aşteaptă. Nu e celulară, ci prevăzută cu bănci, vreo zece la număr. Plutonierul rosteşte: „La Conciergerie.”