Capitolul 2 La conciergerie

Când sosim acolo unde a fost ultimul castel al Mariei-Antoaneta, jandarmii mă încredinţează gardianului-şef, care semnează o hârtie, actul de descărcare. Jandarmii pleacă fără să rostească un cuvânt, dar mai înainte, ce surpriză, plutonierul îmi strânge cu căldură mâinile încătuşate. Gardianul-şef mă întreabă:

— Cu cât te-au potcovit?

— Muncă silnică pe viaţă.

— Nu se poate!

Se uită la jandarmi şi-şi dă seama că-i adevărat. Temnicerul ăsta, de cincizeci de ani, care a văzut atâtea şi care-mi cunoaşte foarte bine dosarul, îmi spune prieteneşte:

— Ce ticăloşi! Au căpiat cu toţii!

Îmi scoate încet cătuşele şi are amabilitatea să mă însoţească personal până la una din celulele capitonate, special amenajată pentru cei condamnaţi la moarte, pentru nebuni, pentru cei foarte periculoşi sau pentru vieţaşi.

— Curaj, Papillon, îmi zice, închizând uşa după el. O să capeţi o parte din lucrurile şi alimentele pe care le aveai în cealaltă celulă. Curaj!

— Mulţumesc, dom-şef. Crede-mă, am curaj, şi nădăjduiesc că munca silnică pe viaţă o să-le stea-n gât.

După câteva minute râcâie cineva la uşă.

— Ce e?

Îmi răspunde o voce:

— Nimic. Eu sunt, am atârnat un carton.

— De ce? Ce scrie pe el?

— Muncă silnică pe viaţă. De supravegheat îndeaproape”.

Îmi spun: Chiar că-s ţicniţi. Doar nu-şi închipuie că pietroiul care m-a pocnit în cap o să m-aiurească într-atât încât să mă sinucid? Sunt şi-o să rămân curajos. Am să lupt în ciuda şi împotriva tuturor. Chiar de mâine o pornesc la treabă.

Dimineaţa, în timp ce-mi beam cafeaua, m-am întrebat: Să fac apel? În ce scop? O să am mai mult noroc în faţa altui tribunal? Şi cât timp o să pierd cu asta? Un an, poate optsprezece luni…. şi pentru ce: ca să m-aleg cu douăzeci de ani în loc de muncă silnică pe viaţă?

Fiind ferm hotărât să evadez, cantitatea nu contează şi-mi vine în minte fraza unui condamnat care l-a întrebat pe preşedintele Curţii cu juri: „Domnule, cât durează în Franţa munca silnică pe viaţă?”

Mă învârtesc prin celula mea. Am trimis o scrisoare prin poşta pneumatică soţiei mele, drept mângâiere, şi alta uneia din surori care a încercat să-şi apere fratele, singură împotriva tuturor.

Gata, cortina s-a lăsat. Ai mei suferă probabil mai mult decât mine, iar sărmanul meu tată, în colţul acela pierdut unde trăieşte, trebuie să fie tare chinuit că are de dus o cruce atât de grea.

Tresar: păi sunt nevinovat! Da, dar în ai cui ochi? da, dar cine mă crede nevinovat? Îmi zic: Nu te apuca vreodată să spui că eşti nevinovat, prea s-ar face haz pe seama ta. Să te condamne pe viaţă pentru un proxenet şi, colac peste pupăză, să mai şi spui c-a mierlit de mâna altuia, prea ar fi caraghios. Mai bine leagă căţeaua.

Cum în timpul prevenţiei, nici în închisoarea Santé, nici la Conciergerie, nu mi-a trecut niciodată prin minte gândul unei condamnări atât de grele, nu mi-am pus problema cu ce-o fi semănând „calea putreziciunii”.

Bun. În primul rând: să intru în legătură cu indivizi deja condamnaţi, care ar putea deveni tovarăşi de evadare.

Am ales un marsiliez, Dega. Precis c-o să-l văd la frizer. Se duce zilnic să se radă. Cer să merg şi eu. Chiar aşa, de cum sosesc îl văd cu nasul la zid. Îl zăresc tocmai în clipa când îi cedează altuia locul său, pe furiş, ca să aibă mai mult de aşteptat. Mă aşez lângă el, dând pe altul la o parte. Îi şoptesc în grabă:

— Ei, Dega, cum merge?

— Merge, Papi. Mi-au dat cinşpe coţi de pârnaie. Dar tu? Am auzit că te-au înfundat rău.

— Da, muncă silnică pe viaţă.

— Faci apel?

— Nu. Ce ne trebuie nouă e să halim bine şi s-avem condiţie fizică. Ţin-te tare, Dega, precis o să fie nevoie de muşchi zdraveni. Biştari ai?

— Da, zece bătrâne în lire sterline. Tu?

— N-am.

— Un sfat bun: fă iute rost de nişte lovele; avocat ai? Hubert? E-o găoază, n-o să-ţi facă rost de tub. Trimite-şi femeia la Dante, cu tubul garnisit. Să i-l predea lui Dominique Bogătanul, şi-ţi garantez că-l capeţi.

— Şase, paznicul e cu ochii pe noi.

— Aha, v-aţi pus pe trăncănit?

— Oh doar fleacuri, răspunde Dega. Zice că-i bolnav.

— Ce are! Juraţi la ficat?

Şi burtosul ăsta de gabor izbucneşte în râs.

Aşa-i viaţa. Am şi pornit pe „calea putreziciunii”. Se râde în hohote, glumind pe seama unui flăcău de douăzeci şi cinci de ani condamnat pe viaţă.

Am căpătat tubul. E un tub de aluminiu, şlefuit de minune care se desface deşurubându-l exact la mijloc. O parte pătrunde în cealaltă. Înăuntru sunt cinci mii şase sute de franci în bancnote noi. De cum primesc tubuleţul ăsta lung de şase centimetri, gros cât degetul mare, îl sărut; da, îl sărut înainte de-a mi-l vârî în anus. Respir adânc, ca să intre bine în colon. E casa mea de bani. Poate să mă dezbrace la piele, să mă pună să desfac picioarele, să tuşesc, să m-aplec pân' la pământ, n-o să ginească nimic. A intrat foarte bine, până sus, în intestinul gros. Face parte din mine. E viaţa mea, e libertatea pe care-o port în mine… calea spre răzbunare. Hotărât c-o să mă răzbun! Numai la asta mi-e gândul.

Afară e întuneric. Sunt singur în celulă. O lampă puternică din tavan îi îngăduie paznicului să mă vadă printr-o găurică făcută în uşă. Lumina mă orbeşte. Îmi pun batista îndoită pe ochi, căci mă supără foarte tare. Stau lungit pe-o saltea întinsă pe-un pat de fier, fără pernă, şi revăd toate amănuntele acelui proces îngrozitor.

Ajuns aci, ca să se poată înţelege şirul acestei lungi povestiri, ca să fie pricepute pe deplin datele ce-mi vor sluji drept sprijin în lupta mea, o să trebuiască poate s-o lungesc niţel şi să istorisesc tot ce mi-a trecut de-a binelea prin cap în primele zile, când eram un îngropat de viu:

Ce să fac după evadare? Căci acum, având tubul, nu mă îndoiesc o clipă c-o să evadez.

Mai întâi mă-ntorc cât mai repede la Paris. Polein, martorul mincinos, e primul pe care-l omor. Apoi ăi doi curcani cu pricina. Dar doi curcani nu-i de-ajuns, trebuie să-i curăţ pe toţi. Oricum, cât mai mulţi. Ah! ştiu. De cum sunt liber, mă-ntorc la Paris. O să vâr într-o valiză cât mai mult explozibil. Nu prea ştiu cât: zece, cincisprezece, douăzeci de kilograme. Şi încerc să calculez cât explozibil mi-ar trebui ca să fac multe victime.

Dinamită? Nu, şedita e mai bună. Dar de ce nu nitroglicerină? Bun, e-n regulă, o să mă sfătuiesc cu ăi pricepuţi. Dar curcanii pot fi liniştiţi, pun eu cât trebuie ca să se sature.

Stau mai departe cu ochii închişi şi cu batista pe pleoape. Văd foarte limpede valiza, aparent inofensivă, încărcată cu explozivi, şi ceasornicul bine pus la punct, care o să declanşeze detonatorul. Atenţie, trebuie să explodeze la zece dimineaţa, în sala de rapoarte a Poliţiei Judiciare, pe quai des Orfèvres, la numărul 36, etajul întâi. La ora aia se strâng acolo pe puţin o sută cinzeci de curcani, să primească ordine şi să asculte raportul. Câte trepte or fi de urcat? N-am voie să greşesc.

Va trebui să cronometrez cât durează ca valiza să ajungă din stradă la destinaţie şi până exact în secunda când urmează să explodeze. Dar cine-o să ducă valiza? În regulă, o să-mi permit eu curajul ăsta. Sosesc cu-n taxi chiar la intrarea Poliţiei Judiciare şi le spun poruncitor celor doi sticleţi de gardă: „Duceţi-mi valiza asta în sala de rapoarte, viu şi eu. Spuneţi-i comisarului Dupont că i-a trimis-o inspectorul-şef Dubois şi că vin imediat.”

Se vor supune? Dar dacă, din întâmplare, din gloata aia de imbecili, nimeresc tocmai singurii doi isteţi ai breslei? S-ar duce totul de râpă. Trebuie să găsesc altceva. Şi caut, caut. Mintea mea n-admite să nu găsesc o soluţie cu care să merg la sigur, sută la sută.

Mă scol să beau puţină apă. De-atâtea gânduri, m-a apucat durerea de cap.

Mă culc la loc fără batistă, minutele se scurg încet. Şi lumina aia, lumina aia, Dumnezeule Doamne! Ud batista şi o pun iar pe ochi. Apa rece îmi face bine şi, datorită greutăţii apei, batista se lipeşte mai bine de pleoape. De-aci înainte o să folosesc mereu acest mijloc.

Orele astea nesfârşite în care-mi ticluiesc viitoarea răzbunare sunt atât de intense încât mă văd acţionând exact ca şi cum proiectul ar fi pe cale de înfăptuire. În fiecare noapte, şi chiar o bună parte din zi, mă vântur prin Paris, de parcă evadarea mea ar fi un fapt împlinit. Precis c-o să evadez şi o să mă-ntorc la Paris. Şi, bineînţeles, întâi şi-ntâi, o să-mi prezint nota de plată, în primul rând lui Polein şi apoi curcanilor. Dar juraţii? Idioţii ăia o s-o ducă mai departe liniştiţi? Fosilele alea s-or fi întors acasă, încântate că şi-au făcut datoria cu D mare. Plini de importanţă, mândri nevoie mare faţă de vecini şi de balabusta care-i aşteaptă, nepieptănată, să-şi înfulece supa.

Deci, ce să le fac juraţilor? Nimic. Sunt nişte imbecili. Nu-s pregătiţi să fie judecători. Dacă e un jandarm la pensie sau un vameş, reacţionează ca un jandarm sau ca un vameş. Iar dacă-i lăptar, ca un negustor ambulant. Au urmat exact teza procurorului, care i-a jucat pe degete. Nu-s ei de vină. Deci e clar: n-o să le fac nimic.

Aşternând pe hârtie toate aceste gânduri care mi-au trecut prin minte cu atâţia ani în urmă şi care revin buluc, îmbulzindu-se cu o claritate extraordinară, îmi dau seama în ce măsură tăcerea desăvârşită, izolarea completă, totală, impusă unui tânăr închis într-o celulă, poate să-i provoace o adevărată viaţă imaginativă, înainte de a-şi pierde minţile. Atât de intensă, atât de vie, încât omul pur şi simplu se dedublează. Îşi ia zborul şi începe să rătăcească de-a binelea pe unde i se năzare. Casa lui, taică-său, maică-sa, familia, copilăria, diferitele etape ale vieţii sale. Iar apoi, şi mai ales, castelele din Spania pe care le clădeşte mintea lui fecundă, le clădeşte cu o fantezie atât de neînchipuit de vie încât, în această formidabilă dedublare, ajunge să creadă că trăieşte aievea tot ceea ce e pe cale să viseze.

Au trecut treizeci şi şase de ani, şi totuşi peniţa mea aleargă pe hârtie fără cel mai mic efort de memorie, ca să relateze tot ce-am gândit cu-adevărat în acel moment al vieţii.

Nu, n-am să le fac nimic juraţilor. Dar procurorului? Ah! ăsta n-are voie să-mi scape. Pentru el, de altfel, am o reţetă gata pregătită, de la Alexandre Dumas citire. O să procedez exact ca-n Contele de Monte-Cristo, cu individul băgat la beci şi lăsat să crape de foame.

Magistratul, da, e vinovat. Vulturul ăsta împopoţonat în roşu merită din plin să-l lichidez în cele mai grele cazne. Chiar aşa, după Polein şi curcani, o să mă ocup exclusiv de fiara asta. Am să-nchiriez o vilă. Trebuie să aibă un beci foarte adânc, cu ziduri groase şi o uşă foarte grea. Dacă uşa nu e destul de groasă, am s-o căptuşesc chiar eu c-o saltea şi cu câlţi. De cum fac rost de vilă, aflu unde e şi-l răpesc. Întrucât zidul va fi prevăzut cu nişte belciuge, îl pun în lanţ de cum sosim. Şi după asta, al meu eşti, nenişorule!

Mă aflu în faţa lui, îl văd cu o precizie extraordinară sub pleoapele închise. Da, îl privesc aşa cum mă privea el la Curtea cu juri. Scena mi-apare cu atâta claritate încât îi simt căldura respiraţiei pe obraz, căci suntem foarte aproape unul de altul, faţă-n faţă, gata să ne-atingem.

Ochii lui de uliu sunt orbiţi şi înnebuniţi de lumina unui far foarte puternic pe care l-am aţintit asupra lui. Picături mari de sudoare se preling pe faţa-i congestionată. Da, îmi aud întrebările, îi ascult răspunsurile. E-un moment pa care-l trăiesc cu intensitate.

— Mă recunoşti, ticălosule? Eu sunt, Papillon, pe care l-ai trimis cu-atâta nepăsare la ocnă pe viaţă. Crezi că făcea să buchiseşti atât amar de ani ca s-ajungi un om cu o instruire superioară, să-ţi pierzi nopţile cu dreptul roman şi mai ştiu eu care, să-nveţi latineşte şi greceşte, să-ţi sacrifici anii tinereţii ca să devii un mare orator? Ca să faci ce, dobitocule? Să creezi o altă lege socială, mai bună? Să convingi mulţimea că pacea e cel mai bun lucru pe lume? Să propovăduieşti filosofia vreunei religii minunate? Sau pur şi simplu să-i influenţezi pe ceilalţi, prin superioritatea pregătirii tale universitare, pentru a-i face mai buni sau să înceteze de-a mai fi răi? Spune, la ce ţi-a folosit ştiinţa, ca să salvezi nişte oameni sau ca să-i înfunzi? Nici gând de aşa ceva. O singură dorinţă te face să acţionezi! Să urci, să urci întruna. Să urci treptele carierei tale scârboase. Pentru tine gloria înseamnă să fii cel mai straşnic furnizor al ocnei, furnizorul neînfrânt al călăului şi al ghilotinei. Dacă Deibler ar fi cât de cât recunoscător, ar trebui să-ţi trimită la fiecare sfârşit de an câte-o ladă cu cea mai fină şampanie. Oare nu mulţumită ţie, porc infect ce eşti, a putut să reteze el anul ăsta cinci sau şapte capete în plus? Acum însă eşti în mâna mea, bine legat de zidul ăsta. Îţi văd iar zâmbetul, da, aerul biruitor pe care-l aveai când, după rechizitoriu, s-a dat citire condamnării mele. Parc-ar fi fost ieri, şi totuşi sunt ani de-atunci. Câţi ani? zece? douăzeci?

Dar ce-i cu mine? De ce zece ani? De ce douăzeci de ani? Vino-ţi în fire, Papillon, eşti puternic, eşti tânăr, şi-n măruntaiele tale ai cinci mii şase sute de franci. Doi ani, da, doi ani de muncă silnică, nici o zi mai mult – îmi jur mie însumi.

Hai! nu te prosti, Papillon! Celula asta, liniştea asta te fac să-ţi pierzi minţile. N-am ţigări. Ultima am fumat-o ieri. O să umblu. La urma urmei, nu-i nevoie să stau cu ochii închişi, nici cu batista pe ei, ca să văd ce-o să se-ntâmple mai departe. Sigur că da, mă scol. Celula are patru metri lungime, adică cinci paşi mici, de la uşă la zid. Încep să umblu, cu mâinile la spate. Şi continui:

— Bun. Aşa cum îţi spuneam, revăd foarte limpede zâmbetul tău biruitor. Ei bine, ce-o să ţi-l mai preschimb în rânjet! Ai un avantaj, tu asupra mea: eu nu puteam să strig, dar tu poţi. Strigă, strigă cât pofteşti, cât poţi de tare. Ce-am să-ţi fac? Reţeta lui Dumas? Să te las să crapi de foame? Nu, nu-i de-ajuns. Mai întâi o să-ţi scot ochii. Aud? pari încă biruitor, crezi că dacă-ţi scot ochii o să ai măcar avantajul să nu mă mai vezi, şi că, pe de altă parte, voi fi eu însumi lipsit de bucuria de a-ţi citi reacţiile în pupile. Da, ai dreptate, nu trebuia să ţi-i scot, cel puţin nu imediat. Rămâne pentru mai târziu. Am să-ţi tai limba, limba asta înfiorătoare, tăioasă ca un cuţit – nu, mai tăioasă ca un brici! Limba asta care se prostituează pentru glorioasa-ţi carieră. Aceeaşi limbă care şopteşte cuvinte dulci soţiei, copiilor, amantei. Tu şi amantă? Mai curând un amant, asta da. Nu poţi fi decât un pederast pasiv, lipsit de vlagă. Aşa-i, în primul rând trebuie să termin cu limba ta, căci, după creier, ea e prima vinovată. Mulţumită ei, fiindcă te pricepi atât de bine s-o mânuieşti, i-ai convins pe juraţi să răspundă afirmativ întrebărilor puse. Mulţumită ei, i-ai prezentat pe sticleţi drept oameni de treabă, gata să-şi dea sufletul ca să-şi facă datoria; mulţumită ei, au fost luate drept bune balivernele martorului. Mulţumită ei, cele douăsprezece momâi m-au socotit cel mai periculos om din Paris. De n-o aveai, de n-aveai limba asta, atât de perfidă, atât de abilă, atât de convingătoare, atât de obişnuită să măsluiască oamenii, faptele şi lucrurile, aş sta şi acum la o masă pe terasa cafenelei din place Blanche, de unde n-ar fi trebuit să mă clintesc. Va să zică aşa rămâne, am să-ţi smulg limba; Dar cu ce?

Umblu, umblu, m-apucă ameţeala, dar tot mai stăm faţă-n faţă… când, deodată, becul se stinge şi o lumină foarte palidă izbuteşte să pătrundă în celula mea prin crăpătura ferestrei.

Ce-i asta? S-a şi făcut dimineaţă? Mi-am petrecut noaptea răzbunându-mă? Ce repede s-au scurs orele! Noaptea asta, atât de lungă, cât de scurtă a fost!

Stau pe pat şi ascult. Nimic. Tăcerea cea mai deplină. Din când în când, un uşor „tic” la uşă. E paznicul. Încălţat cu pâslari, ca să nu facă zgomot, ridică micuţa vizetă de fier spre a-şi lipi ochiul de gaura minusculă prin care poate să mă vadă fără să-l zăresc.

Mecanismul inventat de Republica franceză a ajuns la etapa a doua. Funcţionează de minune, întrucât în prima etapă a eliminat un om care putea s-o sâcâie. Dar asta nu-i destul. Omul ăsta n-are voie să moară prea repede, nu trebuie să-i scape printr-o sinucidere. E nevoie de el. Ce s-ar face Administraţia penitenciară fără deţinuţi? Frumos i-ar sta! Deci supraveghem. Trebuie să ajungă la ocnă, acolo va fi de folos dând de lucru altor funcţionari. Un nou „tic” la uşă mă face să zâmbesc.

Nu-ţi bate capul de pomană, neisprăvitule, n-am să-ţi scap. Cel puţin, nu în felul de care ţi-e teamă: prin sinucidere.

Doresc un singur lucru, să-mi păstrez cât mai bine sănătatea şi s-o pornesc cât mai repede spre acea Guyana franceză, unde, prin mila Domnului, faceţi dobitocia să mă trimiteţi.

Colegii tăi, ştiu bine, dragul meu paznic de închisoare cu neîncetatul tău „tic”, nu sunt nişte copii nevinovaţi. Tu eşti un mieluşel pe lângă caraliii de-acolo. O ştiu de mult, căci Napoleon, când a născocit ocna şi a fost întrebat: „Cine o să-i păzească pe bandiţii ăştia?”, a răspuns: „Nişte bandiţi mai mari ca ei”. Am avut ocazia să constat mai târziu că întemeietorul ocnei nu minţise.

Clac, clac – în mijlocul uşii mele se deschide un ghişeu de douăzeci de centimetri pe douăzeci. Mi se-ntinde cafeaua şi un rotocol de pâine de şapte sute cincizeci de grame. În calitate de condamnat, nu mai am drept la restaurant, dar, plătind, pot să cumpăr ţigări şi ceva alimente la o cantină modestă. Câteva zile încă, pe urmă n-o să mai găsesc nimic. Închisoarea Conciergerie e anticamera recluziunii. Mă delectez cu o ţigară Lucky Strike, de 6 franci şi 60 pachetul. Am cumpărat două. Îmi cheltuiesc agoniseala, deoarece o să mi-o confişte pentru plata cheltuielilor de judecată.

Print-un bileţel pe care-l găsesc în pâine, Dega mă îndeamnă să cer trimiterea la dezinfectare: „Într-o cutie de chibrituri sunt trei păduchi”. Scot chibriturile şi găsesc păduchii, graşi şi zdraveni. Ştiu ce-nseamnă asta. Am să-i arăt paznicului, drept care o să mă trimită mâine cu toate boarfele, inclusiv salteaua, într-o sală de aburi pentru stârpirea tuturor paraziţilor – în afara noastră, bineînţeles. Într-adevăr, a doua zi îl găsesc acolo pe Dega. Nici un paznic în sala de aburi. Suntem singuri.

— Mulţumesc, Dega. Datorită ţie am primit tubul.

— Nu te supără?

— Nu.

— De câte ori te duci la closet, spală-l bine înainte să-l pui la loc.

— Da. Cred că e etanş, deoarece bancnotele, îndoite în chip de armonică, sunt în perfectă stare. Şi se fac şapte zile de când îl ţiu.

— Înseamnă că-i bun.

— Ce ai de gând, Dega?

— O s-o fac pe nebunul. Nu vreau s-ajung la ocnă. Aci, în Franţa, o să fac poate opt sau zece ani. Am relaţii şi-o să obţin o graţiere de cel puţin cinci ani.

— Câţi ani ai?

— Patruzeci şi doi.

— Ai căpiat! Dacă-ţi mănânci zece ani din cinşpe, ieşi om bătrân. Ţi-e frică de munca silnică?

— Da, mi-e frică de ocnă, nu mi-e ruşine să ţi-o spun, Papillon. Vezi tu, în Guyana e groaznic. În fiecare an se curăţă optzeci la sută din ei. Un convoi ia locul altuia, şi convoaiele sunt de o mie opt sute până la două mii de oameni. Dacă nu iei lepră, te procopseşti cu febră galbenă sau cu dizenterie, care nu iartă, sau cu oftică, cu friguri de baltă, cu malarie infecţioasă. Dacă scapi de toate astea, ai toate şansele să fii ucis ca să ţi se fure tubul sau să mierleşti într-o încercare de evadare. Crede-mă, Papillon, n-o spun ca să te descurajez, dar am cunoscut câţiva ocnaşi care s-au întors în Franţa după condamnări mai uşoare, pe cinci sau şapte ani, şi m-am lămurit. Sunt nişte epave. Zac câte nouă luni pe an la spital. Cât despre evadare, n-o ai defel în buzunar, cum îşi închipuie mulţi.

— Te cred, Dega, dar mă bizui pe mine şi n-o să fac mulţi purici acolo, fii sigur. Sunt marinar, cunosc marea şi fii convins că n-o să treacă mult până evadez. Iar tu unul, te vezi făcând zece ani de închisoare? Dacă te iartă de cinci, ceea ce nu-i deloc sigur, crezi c-ai să-i poţi îndura, că n-ai să-nnebuneşti singur cuc? Pentru mine, la ora actuală, în celula asta în care sunt singur, fără cărţi, fără să ies, fără să pot vorbi cu cineva, cele douăzeci şi patru de ore ale zilei trebuie să le înmulţeşti nu cu şaizeci de minute, ci cu şase sute, şi încă eşti departe de adevăr.

— Se poate, dar tu eşti tânăr, iar eu am patruzeci şi doi de ani.

— Ascultă, Dega, sincer, de ce ţi-e teamă mai mult? Nu de ceilalţi ocnaşi?

— Ba da, Papi, sincer. Toţi mă ştiu milionar, iar de-aci şi până la a-mi face felul, convinşi că am la mine cincizeci sau o sută de bătrâne, nu-i decât un pas.

— Ascultă, vrei să facem un pact? Tu-mi făgăduieşti că nu încerci s-ajungi la balamuc, iar eu mă leg să fiu mereu lângă tine. O să ne sprijinim unul pe altul. Sunt puternic şi iute, de foarte tânăr am învăţat să mă bat, şi mă pricep de minune să mânuiesc şişul. Cât despre ceilalţi ocnaşi, aşadar, nici o grijă: o să fim mai mult decât respectaţi, o să fim temuţi. Pentru evadare, n-avem nevoie de nimeni. Ai lovele, am lovele, ştiu să mă folosesc de-o busolă şi să conduc o navă. Ce vrei mai mult?

Se uită ţintă în ochii mei… Ne îmbrăţişăm. Pactul e semnat.

Câteva clipe mai târziu, se deschide uşa. El o ia într-o parte, cu boarfele lui, eu în alta. Nu suntem prea departe unul de altul şi o să putem să ne mai vedem când şi când, la frizer, la doctor, sau în capelă, la slujba de duminică.

Dega a picat în afacerea cu falsificarea bonurilor Apărării Naţionale. Un falsificator le făcuse într-un chip foarte original. Decolora bonurile de 500 de franci şi retipărea deasupra, cu măiestrie, titluri de 10.000 de franci. Hârtia era aceeaşi, aşa că băncile şi negustorii le acceptau cu toată încrederea. Treaba mergea de câţiva ani şi Secţia financiară a Parchetului nu reuşea defel să-i dea de capăt, până în ziua când îl arestează pe-un anume Brioulet, prins în flagrant delict. Louis Dega trăia liniştit, proprietar al unui bar din Marsilia, unde se aduna în fiecare noapte crema tagmei din Sud şi unde, ca într-un soi de simpozion internaţional, se regăseau cei mai senzaţionali vântură-lume.

În 1929 era milionar. Într-o noapte apare în bar o femeie elegantă, tânără şi frumoasă. Îl caută pe domnul Louis Dega.

— Eu sunt, doamnă, ce doriţi?

Dacă nu vă supăraţi, să trecem în încăperea alăturată.

— Vedeţi, sunt soţia lui Brioulet. E la Paris, închis pentru că ar fi vândut nişte bonuri falsificate. Am dat ochii cu el la vorbitor, la închisoarea Sânte, mi-a dat adresa barului şi mi-a zis să vă cer douăzeci de mii de franci ca să plătească avocatul.

Şi iată cum unul dintre cei mai grozavi escroci ai Franţei, Dega, în faţa primejdiei reprezentate de o femeie care ştie ce rol a jucat în afacerea bonurilor, nu găseşte decât tocmai răspunsul pe care nu trebuia să-l dea:

— Doamnă, habar n-am cine-i soţul dumneavoastră, iar dacă vă trebuie bani, n-aveţi decât să faceţi trotuarul. Frumoasă cum sunteţi, o să câştigaţi mai mulţi decât vă trebuie.

Biata femeie, revoltată, o ia la fugă cu ochii în lacrimi. Se duce să-i povestească scena soţului ei. Indignat, a doua zi, Brioulet istorisea totul judecătorului de instrucţie, învinuindu-l pe Dega că-i tipul care furniza bonurile falsificate. O echipă formată din cei mai isteţi copoi ai Franţei e pusă pe urmele lui Dega. O lună mai târziu, Dega, falsificatorul, gravorul şi unsprezece complici sunt arestaţi la aceeaşi oră în locuri diferite şi băgaţi la răcoare. Au fost judecaţi de Curtea de juri a departamentului Senei, iar procesul a durat paisprezece zile. Fiecare acuzat era apărat de-un avocat celebru. Brioulet n-a retractat nimic. În concluzie, pentru nişte amărâţi de douăzeci de mii de franci şi-un cuvânt tâmpit, cel mai faimos escroc din Franţa, ruinat, îmbătrânit cu zece ani, s-a ales cu cincisprezece ani de muncă silnică. Asta era omul cu care semnasem un pact pe viaţă şi pe moarte.

Maestrul Raymond Hubert a venit să mă vadă. Nu prea avea chef de vorbă. Nu-i reproşez nimic.

… Unu, doi, trei, patru, cinci stânga-mprejur. Unu, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. De câteva ori fac drumul dus şi întors de la fereastră la uşa celulei mele. Fumez, mă simt lucid, echilibrat, şi-n stare să îndur orice, îmi promit să nu mă mai gândesc deocamdată la răzbunare.

Să-l lăsăm pe procuror acolo unde l-am lăsat, legat de belciugele din zid, cu faţa la mine, fără să mă fi hotărât încă asupra felului în care să-l trimit pe lumea cealaltă.

Deodată, un strigăt, un strigăt de disperare, ascuţit, plin de-o spaimă îngrozitoare, răzbate prin uşa celulei mele. Ce s-o fi întâmplat? S-ar zice că ţipă cineva pus la cazne. Şi totuşi aici nu-i poliţia judiciară. Nu-i chip să aflu despre ce-i vorba. Ţipetele astea în plină noapte m-au răscolit. Cât de puternice trebuie să fie, ca să răzbată prin uşa asta capitonată. O fi vreun nebun. E atât de uşor să-ţi pierzi minţile în celulele astea în care nimic n-ajunge până la tine. Vorbesc de unul singur, cu glas tare, mă întreb: „Ce te priveşte? Gândeşte-te la tine, numai la tine şi la noul tău asociat, la Dega.” Mă aplec, mă ridic, apoi îmi trântesc un pumn în piept. Mă doare al dracului, înseamnă că-i în regulă: muşchii braţelor funcţionează perfect. Dar picioarele? Poţi să le feliciţi, umbli de peste şaisprezece ore şi nici măcar n-ai obosit.

Unii au născocit picătura chinezească. Alţii au născocit tăcerea. Suprimă orice mijloc de a distrage. Nici cărţi, nici hârtie, nici creion, fereastra cu zăbrele groase e complet astupată de scânduri, prin câteva găurele abia se cerne un pic de lumină.

Foarte impresionat de acel ţipăt sfâşietor, mă învârtesc ca o fiară în cuşcă. Mă simt părăsit de toţi, pur şi simplu îngropat de viu. Da, sunt tare singur, doar câte-un ţipăt poate să răzbată până la mine.

Se deschide uşa. Un preot bătrân îşi face apariţia. Uite că nu eşti singur, e un preot aici, în faţa ta.

— Bună seara, fiule. Iartă-mă că n-am venit până acum, dar eram în concediu. Cum îţi merge?

Bunul şi bătrânul preot intră de-a dreptul în celulă şi se aşează pe mizeria mea de pat.

— De unde eşti?

— Din Ardèche.

— Părinţii?

— Mama a murit când aveam unsprezece ani. Tata mă iubea mult.

— Ce ocupaţie avea?

— Învăţător.

— Trăieşte?

— Da.

— De ce vorbeşti de el la trecut, dacă trăieşte?

— Chiar dacă el trăieşte, eu sunt mort.

— Oh! nu vorbi aşa. Ce-ai făcut?

Într-o fracţiune de secundă îmi dau seama cât ar fi de caraghios să-i spun că sunt nevinovat, şi răspund repede:

— Poliţia zice c-am omorât un om, şi dacă aşa zice, înseamnă că-i adevărat.

— Era negustor?

— Nu, proxenet.

— Şi pentru o tărăşenie a tagmei te-au condamnat la muncă silnică pe viaţă? Nu-nţeleg. E vorba de-un asasinat?

— Nu, de omucidere.

— De necrezut, sărmanul meu fiu. Ce pot să fac pentru tine? Vrei să ne rugăm împreună?

— Iartă-mă, părinte, n-am primit nici un fel de educaţie religioasă, nu ştiu să mă rog.

— Nu face nimic, fiule, am să mă rog eu pentru tine. Bunul Dumnezeu îi iubeşte pe toţi fiii lui, fie că-s botezaţi, fie că nu. Ai să spui după mine cuvânt cu cuvânt, vrei?

Are nişte ochi atât de blânzi, figura-i dolofană exprimă o bunătate atât de evidentă, că mi-e ruşine să-l refuz şi, văzând c-a îngenuncheat, fac la fel. „Tatăl nostru carele eşti în ceruri… „ Mă podidesc lacrimile, şi bunul părinte, care le vede, culege de pe obrazul meu, cu-n deget ca un caltaboş» o lacrimă foarte mare, o duce la buze şi o soarbe.

— Lacrimile tale, fiule, îmi sunt cea mai mare răsplată pe care mi-o putea da Domnul astăzi prin tine. Îţi mulţumesc.

Şi, ridicându-se, mă sărută pe frunte. Şedeam din nou alături, pe pat.

— De când n-ai mai plâns?

— De paisprezece ani.

— Acum paisprezece ani, cu ce prilej?

— În ziua când a murit mama.

Mă apucă de mână şi-mi spune: „Iartă-i pe cei care te-au făcut să suferi atât de mult”.

Îmi smulg mâna şi, dintr-un salt, mă trezesc fără să vreau în mijlocul celulei.

— Ah nu, asta nu! N-am să iert niciodată. Şi vrei să-ţi mărturisesc ceva, părinte? Ei bine, fiecare zi, fiecare noapte, fiecare oră, fiecare minut, mi le petrec calculând când, cum, în ce chip o să-i omor pe toţi cei care m-au trimis aici.

— O spui şi-o crezi, fiule. Eşti tânăr, foarte tânăr. Cu vârsta vei renunţa să pedepseşti şi să te răzbuni.

După treizeci şi patru de ani gândesc ca el.

— Ce pot să fac pentru tine? repetă preotul.

— Un delict, părinte.

— Care?

— Să te duci la celula 37 şi să-i spui lui Dega să facă o cerere prin avocatul lui să fie trimis la centrala din Caen, şi eu am făcut una azi. Trebuie să plecăm degrabă de la Conciergerie la una din închisorile centrale unde se formează convoaiele pentru Guyana. Dacă pierzi primul vapor, trebuie să mai aştepţi doi ani în închisoare până pleacă altul. După ce-l vezi, părinte, întoarce-te aici.

— Pe ce motiv?

— Pe motiv, de pildă, că ţi-ai uitat cartea de rugăciuni. Aştept răspunsul.

— Şi de ce eşti atât de grăbit să ajungi la oroarea aia numită ocnă?

Mă uit în ochii acestui preot şi sunt convins că nu mă va trăda:

— Ca să evadez mai iute, părinte, îi răspund.

— Dumnezeu te va ajuta, fiule, sunt sigur, şi-ai să-ţi refaci viaţa, o simt. Vezi tu, ai o privire de băiat bun şi un suflet nobil. Am plecat la 37. Aşteaptă răspunsul.

S-a întors foarte repede. Dega e de acord. Preotul mi-a lăsat cartea de rugăciuni până a doua zi.

Ce rază de soare am primit azi! Mi-a luminat toată celula. Mulţumită acestui om.

Dacă există un Dumnezeu, de ce îngăduie să se afle pe pământ făpturi atât de diferite? Procurorul, poliţiştii, oameni ca Polein şi apoi preotul, preotul de la Conciergerie?

Vizita acestui om mi-a făcut bine şi mi-a fost şi de folos.

Rezultatul cererilor nu s-a lăsat aşteptat. O săptămână mai târziu, şapte oameni ne aflam aliniaţi, la patru dimineaţa, pe culoarul închisorii Conciergerie. Caraliii sunt de faţă, toţi în păr.

— Dezbrăcarea!

Ne dezbrăcăm cu toţii încet. E frig, am pielea ca de găină.

— Puneţi-vă efectele în faţa voastră. Stânga-mprejur, un pas înapoi!

Şi fiecare se trezeşte în faţa unui pachet.

— Echiparea!

Cămaşa de bumbac pe care-o purtam câteva clipe mai înainte e înlocuită cu o cămaşă groasă de pânză nealbită, scorţoasă, iar frumosul meu costum, cu un bluzon şi un pantalon de aba. Pantofii au dispărut, şi-n locul lor îmi vâr picioarele într-o pereche de saboţi. Până-n ziua aceea aveam o înfăţişare de om normal. Mă uit la ceilalţi şase: oroare! S-a isprăvit cu personalitatea fiecăruia: în două minute ne-am transformat în ocnaşi.

„Alinierea, la dreapta! înainte, marş!” Escortaţi de vreo douăzeci de gardieni, ajungem în curte, unde, unul după altul, fiecare e vârât într-un cotlon strâmt al unei maşini celulare. Direcţia Beaulieu, numele închisorii centrale din Caen.