Capitolul 3 Închisoarea centrală din Caen

Abia sosiţi, suntem introduşi în cabinetul directorului. Tronează în dosul unui birou stil Empire, pe-o estradă înaltă de-un metru.

— Drepţi! Vorbeşte directorul.

— Condamnaţi, vă aflaţi aci ca deţinuţi în aşteptarea plecării la ocnă. Aci e o închisoare pentru condamnaţii la muncă silnică. Tăcere obligatorie tot timpul, nici un fel de vizite, nici o scrisoare de la nimeni. Supunere ori lichidare. Aveţi două uşi la dispoziţie: una prin care ajungeţi la ocnă, dacă vă purtaţi bine; alta spre cimitir. Dacă vă purtaţi rău, e aşa: cea mai mică greşeală se pedepseşte cu şaizeci de zile carceră, numai pâine şi apă. Nimeni n-a rezistat la două pedepse consecutive de carceră. Cine are urechi de auzit să audă!

I se adresează lui Pierrot Nebunu, extrădat din Spania:

— Ce profesie aveai în viaţa de toate zilele?

— Toreador, domnule director.

Înfuriat de răspuns, directorul urlă: „Umflaţi-mi-l pe tipul ăsta, ca la cazarmă!” Cât ai clipi, toreadorul e doborât la pământ, bătut cu ciomegele de paţru-cinci caralii, luat pe sus în viteză. Îl auzim strigând: „Ticăloşilor, tăbărâţi cinci pe unul şi mai daţi şi cu bulanele, jigodiilor!” Un „ah!” de animal rănit de moarte, şi-apoi nimic. Doar frecarea de ciment a ceva târât.

După o asemenea scenă, dacă n-ai înţeles, n-o să mai înţelegi niciodată. Dega e lângă mine. Mişcă un deget, unul singur ca să-mi atingă pantalonul. Am priceput ce vrea să-mi spună: „Stai cuminte, dacă vrei s-ajungi viu la ocnă”. Zece minute mai târziu, fiecare din noi (în afară de Pierrot Nebunu, dus la subsol într-o carceră oribilă) s află într-o celulă a sectorului disciplinar din închisoarea centrală.

Norocul a făcut ca Dega să fie în celula vecină cu a mea. Mai înainte fuseserăm prezentaţi unui soi de monstru roşcovan de vreun metru nouăzeci, sau mai mult, chior, cu o vână de bou nou-nouţă în mâna dreaptă. E starostele, un deţinut care îndeplineşte funcţia de călău la ordinele gardienilor. E spaima condamnaţilor. Datorită lui, gardienii au avantajul de a putea ciomăgi şi biciui oamenii fără să se obosească, iar dacă moare vreunul, fără vreo răspundere în ce priveşte Administraţia.

Am aflat mai târziu, cu prilejul unui scurt popas la infirmerie, povestea acestei bestii umane. Directorul închisorii centrale merită felicitări că a ştiut să-şi aleagă atât de bine călăul. Individul cu pricina lucra la o carieră de piatră. Într-o bună zi, în orăşelul din Nord în care trăia, hotărăşte să-şi pună capăt zilelor, omorându-şi totodată şi soţia. În scopul ăsta face rost de-un cartuş măricel de dinamită. Se culcă, lângă nevastă-sa, într-o odaie de la etajul doi al unei clădiri cu şase etaje. Femeia doarme. Aprinde o ţigară şi cu ea dă foc fitilului de la cartuşul de dinamită, pe care-l ţine-n mâna stângă, între capul lui şi al nevestei. Explozie înfiorătoare. Rezultat: nevastă-sa trebuie adunată cu făraşul, întrucât s-a făcut fărâme. O parte a clădirii se prăbuşeşte, trei copii şi o bătrână de şaptezeci de ani mor striviţi sub dărâmături. Ceilalţi locatari se aleg cu răni mai mult sau mai puţin grave.

El, Tribouillard, şi-a pierdut o parte din mâna stângă, rămânând doar cu degetul mic şi jumătate din cel mare, ochiul şi urechea stângă. Are o rană la cap îndeajuns de gravă ca să fie trepanat. Din ziua condamnării e starostele celulelor disciplinare ale închisorii centrale. Tipul j ăsta, pe jumătate ţicnit, poate să-şi facă mendrele cu nenorociţii care pică în raza lui de acţiune.

Unu, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur… unu, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur… Începe nesfârşitul du-te-vino dintre zid şi uşa celulei.

Culcatul în timpul zilei e interzis. La cinci dimineaţa, un fluierat strident îi trezeşte pe toţi. Trebuie să te scoli, să-ţi faci patul, să te speli şi să umbli sau să te aşezi pe-un scăunel fixat de zid. Peste zi n-ai dreptul să te culci. O culme a rafinamentului în sistemul penitenciar: patul se ridică şi rămâne agăţat de zid. Aşa că deţinutul nu se poate lungi şi e mai uşor de supravegheat.

„Unu, doi, trei, patru, cinci… Paisprezece ore de umblat. Ca să deprinzi automatismul acestei neîncetate mişcări, trebuie să înveţi să pleci capul, ţinând mâinile la spate, să nu umbli nici prea repede, nici prea încet, să faci paşi de aceeaşi lungime şi să te întorci automat, la un capăt al celulei, pe piciorul stâng, iar la celălalt pe piciorul drept.

… Unu, doi, trei, patru, cinci… Celulele sunt mai luminoase decât la Conciergerie şi se aud zgomotele de afară, cele din sectorul disciplinar, precum şi unele care ne sosesc de pe ogoare. Noaptea se aud fluierăturile sau cântecele plugarilor, care se întorc acasă mulţumiţi c-au tras o duşcă bună de cidru.

De Crăciun am căpătat un cadou: printr-o crăpătură a scândurilor care astupă fereastra zăresc câmpul acoperit tot de zăpadă şi câţiva arbori groşi şi negri luminaţi de o lună plină. S-ar zice că-i o ilustrată de Crăciun. Scuturaţi de vânt, arborii şi-au lepădat mantia de nea, astfel că se disting bine. Se profilează mari pete întunecate, contrastând cu restul peisajului. Pentru toţi a venit Crăciunul, într-o parte a închisorii e chiar sărbătorit. Pentru ocnaşii aflaţi în trecere, Administraţia şi-a rupt de la inimă: avem dreptul să cumpărăm două batoane de ciocolată. Am spus bine: două batoane, nu două tablete. Cele două bucăţi de ciocolată Aiguebelle au reprezentat pentru mine, în 1931, seara de Moş-Ajun.

… Unu, doi, trei, patru, cinci… Represiunea exercitată de Justiţie m-a transformat în pendul, acest du-te-vino într-o celulă reprezintă întregul meu univers. E calculat matematic. Nimic, absolut nimic nu trebuie lăsat în celulă. Mai ales, e interzis ca deţinutul să se poată distra. Dacă m-ar zări privind prin crăpătura din lemnul ferestrei, m-aş pomeni c-o pedeapsă straşnică. De fapt au dreptate, sunt oare în ochii lor altceva decât un cadavru viu? Cu ce drept mi-aş permite să mă bucur de priveliştea naturii?

Zboară un fluture, e albastru-deschis cu o dunguliţă neagră, o albină zumzăie nu departe de el, lângă fereastră. Ce caută acolo insectele astea? S-ar zice că sunt înnebunite după soarele de iarnă, dacă nu cumva le e frig şi vor să pătrundă în închisoare. Un fluture, iarna, e-un înviat din morţi. Cum de nu s-a prăpădit? Şi albina de ce şi-o fi părăsit stupul? Ce îndrăzneală inconştientă să se apropie de acest loc! Noroc că starostele n-are aripi, altfel gâzele n-ar mai avea mult de trăit.

Tribouillard e un sadic fioros şi presimt co s-o păţesc. Din.păcate, nu m-am înşelat. A doua zi după vizita celor două fermecătoare insecte, anunţ că-s bolnav. Nu mai pot, mă înăbuş de atâta singurătate, simt nevoia să văd un chip, să aud un, glas, chiar neplăcut, numai glas să fie, să aud ceva.

Gol puşcă în gheţăria coridorului, privind spre perete, cu nasul la patru degete de zid, eram penultimul dintr-un şir de opt, aşteptându-mi rândul la doctor. Voiam să văd lume… ei bine, am reuşit! Starostele mă surprinde în clipa când îi şoptesc câteva cuvinte lui Julot, zis omul cu ciocanul. Reacţia roşcovanului ăsta sălbatic a fost îngrozitoare. Cu un pumn în ceafă, aproape că mă dă gata şi, întrucât nu văzusem că mă loveşte, am intrat cu nasu-n zid. Mă podideşte sângele şi, după ce mă ridic, deoarece căzusem, mă scutur şi încerc să pricep ce-i cu mine. Văzând că schiţez un gest de protest, huiduma, care atâta aşteptă, mă culcă iar c-un picior în burtă şi începe să dea în mine cu vâna de bou. Julot nu-i în stare să-nghită aşa ceva. Se aruncă asupra lui, se încinge o mardeală teribilă şi, Cum Julot e-n inferioritate, gardienii nu mişcă un deget. Am prins să mă ridic, nimeni nu-mi dă vreo atenţie. Mă uit în jur, după ceva care s-aducă a armă. Deodată îl zăresc pe doctor, aplecat asupra fotoliului său, încercând să vadă din sala de consultaţii ce se petrece pe coridor şi, în acelaşi timp, capacul unei oale ridicat de presiunea aburului. Oala asta groasă de smalţ se află pe godinul care încălzeşte sala doctorului. Probabil că aburul arc rostul să mai cureţe aerul.

Şi-atunci, printr-un reflex rapid, apuc oala de toarte, mă frig, dar nu-i dau drumul şi, dintr-o mişcare, zvârl apa clocotită în obrazul starostelui, care nu mă văzuse de ocupat ce era cu Julot. Un urlet înfiorător iese din gâtlejul individului. A încasat zdravăn. Se tăvăleşte pe jos şi, întrucât poartă trei tricouri de lână, le smulge greu, unul după altul. Când ajunge la al treilea, vine şi pielea totodată. Gulerul maioului e strimt şi, forţându-se să-l scoată, se duce şi pielea de pe piept, o parte din cea de pe gât şi toată de pe obraz, lipite de maiou. Are arsuri şi la singurul său ochi, aşa că-i orb. În sfârşit se ridică, hidos, sângerând, numai carne vie, iar Julot profită ca să-i ardă un picior zdravăn în boaşe. Malacul cade, începe să verse şi să scoată bale. I-ajunge cu vârf şi îndesat. În ce ne priveşte, cam ştim ce ne-aşteaptă.

Cei doi supraveghetori care au fost de faţă la toată scena nu-s destul de înfipţi ca să ne atace. Sună alarma după întăriri. Ele sosesc de peste tot, şi loviturile de ciomag cad pe noi dese ca grindina. Noroc că-mi pierd repede cunoştinţa, aşa că nu mai simt loviturile.

Mă trezesc două etaje mai jos, gol puşcă, într-o carceră, şiroind de apă. Îmi revin încet. Trec mâna peste trupul îndurerat. Am pe puţin douăsprezece piua la cincisprezece cucuie. Cât o fi ceasul? Habar n-am. Aici nu există nici noapte, nici zi, nici o lumină. Aud nişte bătăi în zid, vin de departe.

Toc, toc, toc, toc, toc, toc. Bătăile astea sunt soneria „telefonului”. Dacă vreau să primesc comunicarea trebuie,să bat la rândul meu de două ori în zid. Să bat, dar cu ce? În întuneric nu zăresc nimic cu care aş putea s-o fac. Cu pumnii e imposibil, loviturile lor nu se transmit destul de departe. Mă apropii de locul unde presupun că ar fi uşa, căci e niţeluş mai puţin întuneric. Mă lovesc de zăbrelele pe care nu le văzusem. Carcera, după cât îmi dau seama pe pipăite, e închisă de-o uşă aflată la peste un metru de mine, şi la care mă împiedică să ajung un grilaj, cel pe care-l ating. Astfel, când intră cineva la un deţinut primejdios, acesta nu-l poate atinge, căci e într-o cuşcă. Poţi să-i vorbeşti, să-l uzi, să-i arunci mâncare şi să-l înjuri fără nici un pericol. Dar are şi-un avantaj, nu poţi să-l baţi fără să te expui primejdiei, deoarece ca să-l loveşti trebuie să deschizi grilajul.

Ciocăniturile se repetă din timp în timp. Cine m-o fi chemând? Ar merita să-i răspund, căci riscă mult dacă e prins. Tot umblând, era să vin în bot. Am călcat pe ceva tare şi rotund. Pipăi, e o lingură de lemn. O apuc iute şi mă pregătesc să răspund. Cu urechea lipită de perete, aştept. Toc, toc, toc, toc, toc-stop, toc, toc.

— Răspund: toc, toc. Cele două lovituri vor să spună celui care cheamă: E-n regulă, sunt pe recepţie. Încep loviturile: toc, toc, toc… literele alfabetului se perindă cu iuţeală… a b c d e f g h i j k l m n o p, stop. Se opreşte la litera p. Lovesc o dată tare: toc. Ştie astfel că am recepţionat litera p, apoi vine un a, un p, un i, etc. Îmi spune: „Papi, cum îţi merge? Te-au lovit rău, eu am un braţ rupt.” E Julot.

Ne „telefonăm” vreme de două ore şi mai bine, fără să ne pese că am putea fi surprinşi. Suntem literalmente stăpâniţi de furia de a schimba fraze. Îi spun că sunt întreg, că mi-e capul plin de cucuie, dar că n-am nici o rană.

A văzut cum m-au dus jos, tras de-un picior, şi-mi spune că la fiecare treaptă mi se izbea capul, cu o pocnitură, căzând de pe treapta precedentă. El nu şi-a pierdut nici o clipă cunoştinţa. Crede că Tribouillard are arsuri grave şi că, de pe urma linii, rănile sunt adânci – e aranjat pe-o bună bucată de timp.

Trei lovituri foarte iuţi şi repetate mă înştiinţează că se aude un zgomot. Mă opresc. Într-adevăr, câteva clipe mai târziu, se deschide uşa. Cineva strigă la mine:

— În fund, ticălosule! Treci în fundul carcerei şi stai drepţi! (E glasul noului staroste.) Mă cheamă Batton, pe-adevăratelea. Vezi că numele se potriveşte cu slujba.

Cu o puternică lanternă marinărească, luminează carcera şi pe mine gol puşcă.

— Na, îmbracă-te. Nu mişca de-acolo. Uite apă şi pâine. Nu mânca totul dintr-odată, că douăzeci şi patru de ore nu mai capeţi nimic.

Urlă ca un sălbatic, apoi îndreaptă lanterna spre chipul său. Văd că zâmbeşte, dar nu răutăcios. Duce un deget la gură şi-mi arată ţoalele pe care le-a lăsat. Pe coridor se află probabil un gardian şi a vrut să-mi dea de înţeles în felul ăsta că nu mi-e duşman.

Într-adevăr, în rotocolul de pâine găsesc o bucată zdravănă de carne fiartă, iar în buzunarul pantalonului, minune! un pachet de ţigări şi un amnar c-o bucăţică de iască. Aci asemenea daruri valorează-un milion. Două cămăşi în loc de una şi nişte izmene de lână care mi-ajung până la glezne. O să-mi amintesc cât oi trăi de acest Batton. Toate astea înseamnă că m-a răsplătit pentru că l-am eliminat pe Tribouillard. Până la incident, nu era decât ajutor de staroste. Acum, datorită mie, devine titular pe postul de mare şef. În definitiv, îmi datorează avansarea şi mi-a dovedit recunoştinţa.

Deoarece trebuie să ai o răbdare nemaipomenită ca să afli de unde vin ciocăniturile, şi întrucât doar starostele poate să cerceteze, gardienii fiind prea puturoşi, îmi fac de cap cu Julot, liniştiţi în ce-l priveşte pe Batton. Cât e ziua de lungă ne trimitem telegrame. Aflu de la el că vom pleca spre ocnă în curând: trei-patru luni.

Două zile mai târziu, am fost scoşi din carceră şi, fiecare între doi gardieni, suntem duşi în biroul directorului. Cu faţa la intrare, trei persoane stau jos în spatele unei mese. E un fel de tribunal. Directorul îndeplineşte funcţia de preşedinte, subdirectorul şi supraveghetorul-şef, de asesori.

— Ah, uite-i pe zmeii mei! Ce-aveţi de spus?

Julot e foarte palid, umflat la ochi, precis că are temperatură. Stă de trei zile cu braţul rupt, probabil că-l doare cumplit.

Julot răspunde încet: „Mi-e braţul rupt”.

— Mă rog, te-ai străduit ca să te-alegi cu braţul rupt. O să-ţi fie de-nvăţătură să mai sări la oameni. Doctorul o să te examineze, când o veni. Nădăjduiesc că mai trece o săptămână până atunci. Aşteptarea asta o să-ţi priască, poate că durerea îţi va sluji la ceva. Doar nu-ţi închipui c-o să chem în mod special un medic pentru un individ de teapa ta? Aşa c-o s-aştepţi până ce doctorul închisorii centrale o să aibă răgazul să vină, şi te va îngriji. Asta nu-nseamnă că nu vă condamn pe amândoi să staţi la carceră până la noi ordine.

Julot se uită ţintă în ochii mei: „Domnul ăsta bine înţolit nu se prea sinchiseşte de viaţa unor oameni”, pare să-mi spună el.

Întorc din nou capul spre director şi-l privesc. Crede că vreau să vorbesc. Îmi spune: „Şi cu dumneata cum e, nu eşti de acord cu hotărârea asta? Ai ceva împotrivă?”

Răspund: „Absolut nimic, domnule director. Mă încearcă doar nevoia să vă scuip în obraz, dar mă abţin ca să nu-mi murdăresc saliva.”

E atât de năucit că roşeşte şi nu pricepe imediat. Dar gardianul-şef a înţeles. Strigă la supraveghetori:

— Umflaţi-l şi aranjaţi-l! Sper că până-ntr-o oră o să-şi ceară iertare în genunchi. Las' că-l învăţăm noi! O să-l pun să-mi lingă cizmele, pe faţă şi pe dos. Băteţi-l zdravăn, vi-l dau pe mână.

Doi gardieni îmi răsucesc braţul drept, alţi doi cel stâng. M-au culcat pe jos, cu mâinile duse la spate la nivelul omoplaţilor. Îmi pun cătuşele cu lănţişoare care-mi prind arătătorul stâng de degetul mare de la mâna dreaptă şi supraveghetorul-şef mă ridică de parc-aş fi un animal, trăgându-mă de păr.

Nu-i nevoie să vă povestesc ce mi-au făcut. E deajuns să se ştie că m-au lăsat unsprezece zile cu mâinile în cătuşe la spate. Dacă trăiesc, e mulţumită lui Batton. În fiecare zi mi-arunca în carceră rotocolul reglementar de pâine, dar, fără mâini, nu puteam s-o mănânc. Nu izbuteam să muşc din ea nici proptind-o cu capul de grilaj. Dar Batton îmi mai arunca şi bucăţele de pâine cât pentru o îmbucătură, în cantitate suficientă ca să rămân în viaţă. Le adunam grămăjoare cu piciorul, apoi mă culcam pe burtă şi le mâncam ca un câine. Mestecam bine fiecare bucată, să nu irosesc nimic.

În a douăsprezecea zi, când mi-au scos cătuşele, oţelul pătrunsese în carne, care, tumefiată, ascundea sub ea, pe alocuri, metalul.

Gardianul-şef s-a speriat, mai ales c-am leşinat de durere. După ce m-au trezit, am fost dus la infirmerie, unde mi-au pus apă oxigenată. Infirmierul a cerut să mi se facă o injecţie, cu antitetanic. Braţele mi-erau anchilozate şi nu-şi puteau relua poziţia normală. După o jumătate de oră şi mai bine de fricţionare cu ulei camforat, am putut să le las jos.

Sunt readus în carceră şi supraveghetorul-şef, văzând cele unsprezece rotocoale de pâine, îmi zice:

— Ce-ai să te mai ospătezi! Ciudat lucru, n-ai prea slăbit în astea unsprezece zile de post…

— Am băut multă apă, dom' şef.

— Aha! Asta-i, am priceput. Acum să mănânci mult, să te refaci.

Şi pleacă.

Idiot sinistru! Mi-o spusese convins că de unsprezece zile n-am mâncat nimic şi că dacă înfulec totul dintr-odată, mă curăţ de indigestie. Să-şi pună pofta-n cui. Spre seară, Batton îmi strecoară tutun şi foiţe. Fumez, fumez, suflând fumul în gura sobei care bineînţeles că nu funcţionează niciodată. Măcar la asta-i bună.

Mai târziu îl chem pe Julot. Crede că n-am mâncat de unsprezece zile şi mă sfătuieşte s-o iau domol! Mi-e frică să-i spun adevărul, nu cumva vreo lichea să descifreze întâmplător telegrama. I s-a pus braţul în ghips, cu moralul stă bine şi mă felicită c-am rezistat.

După părerea lui, convoiul se apropie. Infirmierul i-a spus că „au sosit fiolele cu vaccinurile destinate ocnaşilor înainte de plecare. De obicei, sunt aduse cu o lună înainte. E imprudent Julot, mă întreabă dac-am salvat tubul.

Da, l-am salvat, dar nu se poate descrie ce-am făcut ca să păstrez averea asta. În regiunea anusului am nişte răni înfiorătoare.

Trei săptămâni mai târziu, suntem scoşi din carcere. Ce s-a întâmplat? Avem parte de-un duş formidabil, cu săpun şi apă caldă. Simt că renasc. Julot râde ca un copil şi Pierrot Nebunu radiază fericirea de a trăi.

Abia am ieşit din carceră, habar n-avem despre ce-i vorba. Frizerul n-a vrut să-mi răspundă la scurta întrebare şoptită din vârful buzelor: „Ce s-a întâmplat?”

Un necunoscut c-o mutră pocită îmi spune: „Cred că e-o amnistie pentru încarceraţi. Poate că le e frică de-un inspector care urmează să vină. Principalul e că trăim.” Fiecare e dus într-o celulă obişnuită. La prânz, în prima supa caldă după patruzeci şi trei de zile găsesc o aşchie de lemn. Pe ea e scris: „Pornim peste opt zile. Mâine vaccin.”

Cine mi-o fi trimis-o?

N-am aflat niciodată. Precis că vreun deţinut care a avut amabilitatea să ne informeze. Ştie că-i deajuns s-o ştie unul din noi, ca să afle toţi. Cu siguranţă că mesajul mi-a parvenit cu totul întâmplător.

Îl înştiinţez degrabă prin telefon pe Julot: „Transmite mai departe”. Toată noaptea i-am auzit cum îşi telefonau. Eu, după ce mi-am trimis mesajul, m-am oprit. Prea mă simt bine în patul meu. Nu vreau să am necazuri. Iar ideea de a mă întoarce la carceră nu-mi surâde de fel. Azi mai puţin ca oricând.