Capitolul 1Închisoarea din Santa Marta

Nu-i greu de ieşit de pe teritoriul Guajirei indiene şi depăşim fără bătaie de cap posturile grănicereşti de la La Vela. Mergând călare, am putea să străbatem în două zile distanţa care mi-a luat atâta timp cu Antonio. Dar nu-i vorba numai de posturile astea grănicereşti, extrem de periculoase, ci şi de porţiunea de peste o sută douăzeci de kilometri până la Rio Hacha, satul de unde am evadat.

Cu Zorillo alături, am făcut prima încercare de conversaţie într-un fel de han unde găseşti băutură şi mâncare, cu un civil columbian. N-am scos-o prea rău la capăt şi, aşa cum mi-a spus Zorillo, bâlbâiala e de mare folos ca să-ţi ascunzi accentul şi felul de-a vorbi.

Plecăm mai departe spre Santa Marta. Zorillo o să mă lase la jumătatea drumului, şi-n dimineaţa asta o s-o pornească înapoi.

Zorillo m-a părăsit. Am hotărât împreună să ia calul, într-adevăr, daca ai un cal înseamnă că ai un domiciliu, că stai într-un sat oarecare, cu alte cuvinte, înseamnă riscul de-a fi obligat să răspunzi la nişte întrebări de încuietoare: „Îl ştii pe cutare? Cum îl cheamă pe primar? Ce mai face doamna X?”.

Nu, e preferabil ca mai departe să merg pe jos, să călătoresc cu camionul sau cu autobuzul şi, după Santa Marta, cu trenul. Pentru toată lumea trebuie să fiu forastero (străin) de regiunea asta, ca să n-aibă importanţă unde şi ce lucrez.

Zorillo mi-a schimbat trei monede de aur de o sută de pesos. Mi-a dat o mie de pesos. Un muncitor priceput câştigă între opt şi zece pesos pe zi, deci am din ce trăi destulă vreme numai cu banii ăştia. M-am suit într-un camion care merge până toarte aproape de Santa Marta, un port destul de important, la vreo sută douăzeci de kilometri de locul unde m-a lăsat Zorillo. E un camion plecat după capre sau după iezi, nu prea ştiu bine.

La fiecare şase sau zece kilometri se află câte-o cârciumă. Şoferul coboară şi mă invită. El mă invită, dar eu plătesc. De fiecare dată dă pe gât câte cinci-şase pahare dintr-o băutură care arde ca focul, în timp ce eu mă prefac că beau unul. După vreo cincizeci de kilometri e beat criţă. E atât de cherchelit că greşeşte şoseaua şi-o ia pe-un drum plin de noroi unde se împotmoleşte camionul. Columbianul nu-şi face sânge rău: se culcă în partea dinapoi a camionului şi mă pofteşte să dorm în cabină. Nu ştiu ce să fac. Trebuie să mai fie vreo patruzeci de kilometri până la Santa Marta. Prin faptul că sunt cu el nu mă ia nimeni la întrebări şi, oricât de des ne-am opri, tot merg mai repede decât pe jos.

Aşadar, spre dimineaţă mă hotărăsc să dorm. S-a luminat de ziuă, e aproape şapte. Se apropie o căruţă cu doi cai. Nu poate să treacă din cauza camionului. Cel cu căruţa îl trezeşte pe şofer, adică pe mine, întrucât mă aflam în cabină. Bâlbâindu-mă, joc rolul cuiva trezit brusc din somn care nu prea ştie ce-i cu el.

Şoferul se trezeşte şi discută cu căruţaşul. Încercăm de câteva ori, dar nu izbutim să scoatem camionul. A intrat în noroi până la osii, nu-i chip de făcut ceva. În căruţă se află două călugăriţe îmbrăcate-n negru, cu cornetele în cap, şi trei fetiţe. După multe discuţii, cei doi bărbaţi se înţeleg să smulgă nişte tufişuri, astfel încât căruţa, cu o roată pe drum şi alta pe partea defrişată, să străbată porţiunea asta blocată, de vreo douăzeci de metri.

Ţinând fiecare câte-o maceta (cuţit de tăiat trestia de zahăr, unealtă nelipsită cuiva care pleacă la drum), încep să taie frunzişul care i-ar putea stânjeni, iar eu pun crengile în mijlocul drumului ca să le micşorez înălţimea şi să feresc în acelaşi timp căruţa, care riscă să se-nfunde în noroi. După vreo două ore, porţiunea de trecere e gata. Mulţumindu-mi, călugăriţele mă întreabă unde merg. Spun:

— Santa Marta

— Dar n-aţi luat-o bine, trebuie să vă-ntoarceţi cu noi. Vă lăsăm foarte aproape de Santa Marta, la opt kilometri.

Mi-e cu neputinţă să refuz, ar părea nefiresc. Pe de altă parte, aş fi vrut să spun c-o să rămân să-l ajut pe camionar, dar gândindu-mă la greutatea de-a rosti atâtea cuvinte, prefer să le spun: Gracias, gracias. (Mulţumesc, mulţumesc.)

Şi iată-mă în căruţă, la spate, cu fetiţele; cele două călugăriţe au luat loc pe banchetă, lângă căruţaş.

Plecăm, şi străbatem destul de repede cei cinci-şase kilometri făcuţi din greşeală cu camionul.

De cum ajungem la drum bun, îi dăm bătaie şi pe la amiază ne oprim la un han să mâncăm. Cele trei fetiţe şi căruţaşul la o masă, iar cele două călugăriţe cu mine la masa alăturată. Călugăriţele sunt tinere, între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, cu pielea foarte albă. Una e spaniolă cealaltă irlandeză. Irlandeza întreabă cu blândeţe:

— Nu sunteţi de pe-aici, aşa-i?

— Ba da, din Baranquilla.

— Nu, nu sunteţi columbian, aveţi părul prea blond şi fata e bronzată de soare. De unde veniţi?

— Din Rio Hacha.

— Ce făceaţi acolo?

— Electrician.

— Ah! am un prieten la Societatea de electricitate, îl cheamă Pérez, e spaniol. Îl ştiţi?

— Da.

— Mă bucur.

Aproape de sfârşitul mesei, se scoală să se spele pe mâini şi irlandeza se întoarce singură. Se uită la mine şi zice apoi în franceză:

— N-am să vă denunţ, dar colega mea spune că v-a văzut fotografia în ziar. Sunteţi francezul care a evadat din închisoarea de la Rio Hacha, nu-i aşa?

Dacă aş nega, ar fi şi mai grav.

— Da, soră. Vă rog să nu mă denunţaţi. Nu sunt un nemernic, cum s-a afirmat. Cred în Dumnezeu, şi-l respect. Soseşte spaniola, cealaltă îi spune: „Da”. Îi răspunde foarte repede la o întrebare, n-am înţeles. Par să stea pe gânduri, se scoală şi se duc iarăşi la toaletă. În alea cinci minute cât lipsesc, reacţionez repede. Să plec până se întorc, să rămân? De fapt, dac-au de gând să mă denunţe, e totuna, întrucât, dacă plec, o să mă dibăcească destul de repede. Prin locurile astea nu se găseşte o selva (junglă) prea deasă, iar căile de acces spre oraş precis c-o să fie păzite de îndată. O să mă las în voia sorţii, care până acum nu mi-a fost potrivnică.

Se întorc zâmbitoare, numai lapte şi miere. Irlandeza mă întreabă de nume.

— Enrique.

— E-n regulă, Enrique, ai să vii cu noi până la mănăstirea unde ne ducem, la opt kilometri de Santa Marta. Dacă mergi în căruţă cu noi, n-ai de ce să te temi. Să nu scoţi o vorbă, toată lumea o să creadă că eşti un muncitor care lucrează la mănăstire.

Călugăriţele plătesc ce-am mâncat. Cumpăr un cartuş cu douăsprezece pachete de ţigări şi o aprinzătoare cu amnar. Pornim. Cât ţine drumul, călugăriţele nu-mi mai zic nimic, şi-mi pare bine, căruţaşul n-o să observe că vorbesc greşit. Către sfârşitul după-amiezii ne oprim la un han mare. În faţă e un autobuz pe care scrie: „Rio Hacha-Santa Marta”. Am chef să-l iau. Mă apropii de călugăriţa irlandeză şi-i spun ce-am de gând.

— E foarte periculos, zice ea, până la Santa Marta sunt cel puţin două posturi de poliţie, unde li se cere pasagerilor cédula (legitimaţia), dar nu dacă-i vorba de-o căruţă.

Îi mulţumesc din inimă şi-mi trece spaima care mă stăpânea de când mă recunoscuseră. Dimpotrivă, am avut o baftă grozavă că le-am întâlnit pe călugăriţele astea. Au grăit adevărat, pe seară ajungem la un post de poliţie (în spaniolă alcabale), unde e cercetat un autobuz care venea de la Santa Marta îndreptându-se spre Rio Hacha. Stau în căruţă lungit pe spate, cu pălăria de paie pe faţă, făcându-mă că dorm. O fetiţă de vreo opt anişori, eu capul sprijinit de umărul meu, doarme de-a binelea. Când ajungem acolo, căruţaşul opreşte caii exact între autobuz şi postul de poliţie.

— Cómo están por aquí? (Ce mai faceţi?) întreabă călugăriţa spaniolă.

— Muy bien, Hermana. (Foarte bine, soră.)

— Me alegro, vamonos, muchanos. (Îmi pare bine, să mergem, copii.)

Şi pornim, liniştiţi.

La zece seara, alt post, puternic luminat. S-au oprit două şiruri de maşini de toate soiurile. Un şir vine dinspre dreapta, al nostru din stângă. Poliţiştii cer să fie deschise valizele şi se uită în ele. Văd o femeie pe care-au obligat-o să coboare, şi căreia îi scotocesc prin poşetă. E dusă ia postul de poliţie. Probabil că n-are cédula. Dacă-i aşa, nu-i nimic de făcut. Vehiculele trec unul după altul. Întrucât sunt pe două şiruri, nu ni se poate face favoarea să trecem. Din lipsă de spaţiu, trebuie să te resemnezi şi s-aştepţi. Mă văd pierdut. În faţa noastră e-un autobuz mic ticsit de călători. Sus, pe acoperiş, valize şi paporniţe burduşite. În spate, un soi de plasă mare plină de boccele. Patru poliţişti pun călătorii să coboare. Autobuzul are o singură uşă, în faţă. Bărbaţii şi femeile coboară. Femeile îşi ţin plozii în braţe. Se urcă la loc în maşină unul câte unul.

— Cédula, Cédula!

Fiecare arată câte-un cartonaş cu poza sa.

Niciodată nu mi-a pomenit Zorillo de aşa ceva. De-aş fi ştiut, poate c-aş fi încercat să fac rost de-o legitimaţie falsă. Dac-oi trece de postul ăsta, o să dau oricât ca să-mi procur o cédula până să mă duc de la Santa Marta la Baranquilla, oraş foarte important pe coasta atlantică: două sute cincizeci de mii de locuitori, zice dicţionarul.

Doamne, că mult mai durează treaba la autobuzul ăla! Irlandeza se întoarce spre mine:

— Fii liniştit, Enrique.

M-a supărat rău cu vorbele astea nesocotite; precis că le-a auzit vizitiul.

I-a venit şi căruţei noastre rândul să avanseze, în lumina asta puternică. M-am hotărât să stau în capul oaselor, îmi trece prin minte că, stând lungit, aş da impresia că m-ascund. Mă reazem de loitra căruţei şi privesc înapoia călugăriţelor. Nu pot fi văzut decât din profil şi mi-am tras pălăria pe ochi, dar fără să exagerez.

— Cómo están todos por aqui? (Ce mai faceţi?) repetă călugăriţa spaniolă.

— Muy bien, Hermanas. Y cómo viajan tan tarde? (Foarte bine, surorilor. Dar cum de călătoriţi atât de târziu?)

— Por una urgencia, por eso no me detengo. Somos muy apuradas. (E-un caz urgent, aşa că vă rog să nu ne reţineţi. Suntem foarte grăbite.)

— Váyanse con Dios, Hermanas. (Mergeţi cu Dumnezeu surorilor.)

— Gracias, hijos. Qne Dios les proteje. (Vă mulţumim, fiilor. Domnul să vă binecuvânteze.)

— Amén (Amin), spun poliţiştii.

Şi trecem liniştiţi, fără să ni se mai pună vreo întrebare. Emoţiile ultimelor minute le-o fi răscolit călugăriţelor stomacul, întrucât după o sută de metri opresc căruţa ca să coboare şi să rămână câteva clipe în junglă. Pornim mai departe. Aprind o ţigară. Sunt atât de emoţionat încât, atunci când se urcă irlandeza, îi şoptesc:

— Mulţumesc, soră.

Îmi răspunde:

— N-ai pentru ce, dar am tras o asemenea spaimă că ne-am stricat stomacul.

Pe la miezul nopţii ajungem la mănăstire. Un zid înalt, o poartă mare. Căruţaşul a plecat să-şi bage caii şi căruţa în grajd, iar cele trei fetiţe sunt duse înăuntrul mănăstirii. Pe peronul curţii are loc o discuţie aprinsă între sora portăreasă şi cele două călugăriţe. Irlandeza îmi spune că nu vrea s-o trezească pe Maica Stareţă ca să-i ceară pentru mine permisiunea să dorm în mănăstire. S-a dus, am scăpat ocazia. Ar fi trebuit să profit imediat de chestia asta ca s-o pornesc spre Santa Marta, din moment ce ştiam că n-am de făcut decât opt kilometri.

O greşeală pe care aveam s-o plătesc cu şapte ani de ocnă.

În cele din urmă, după ce-au trezit-o pe Maica Stareţă, mi s-a dat o cameră la etajul doi. De la fereastră văd luminile oraşului. Zăresc farul şi luminile de poziţie. Din port iese o matahala de vapor.

Adorm, iar când aud bătându-mi-se la uşă, soarele s-a ridicat binişor. Am visat ceva groaznic. Lali îşi deschidea pântecul de faţă cu mine şi copilul nostru ieşea bucăţele-bucăţele.

Mă bărbieresc şl mă spăl repede. Cobor. În capul scării o zăresc pe sora irlandeză, care mă primeşte zâmbind uşor;

— Bună dimineaţa, Henri. Ai dormit bine?

— Da, soră.

— Vino, te rog, în biroul Stareţei noastre, vrea să te vadă.

Intrăm. Înapoia unui birou e aşezată o femeie. Un chip extrem de sever, al unei persoane de vreo cincizeci de ani, poate chiar mai mult, mă priveşte cu nişte ochi negri lipsiţi de bunăvoinţă.

— Señor, sabe usted habla? español? (Domnule, vorbiţi spaniola?)

— Muy poco. (Foarte puţin.)

— Bueno, la Hermana va servir de intérprete. (Bine, sora va servi drept tâlmaci.)

— Sunteţi francez, mi s-a spus.

— Da, Maică Stareţă.

— Aţi evadat din închisoarea de la Rio Hacha?

— Da, Maică Stareţă.

— Când asta?

— Acum vreo şapte luni.

— Ce-aţi făcut între timp?

— Am stat printre indieni.

— Poftim? Dumneavoastră, cu indienii Guajiros? Nu-i cu putinţă. Sălbaticii ăştia n-au primit niciodată pe cineva pe teritoriul lor. Închipuiţi-vă că nici un misionar n-a putut să pună piciorul acolo. Nu admit un asemenea răspuns. Unde aţi stat? Spuneţi adevărul.

— Maică Stareţă, am stat printre indieni, am şi-o dovadă.

— Ce dovadă?

— Nişte perle pescuite de ei.

Desfac săculeţul, care-i prins cu ace de haina mea, la mijlocul căptuşelii, şi i-l dau. Îl deschide şi scoate un pumn de perle.

— Câte perle sunt?

— Nu ştiu, vreo cinci-şase sute.

— Asta nu-i o dovadă. Poate că le-ai furat de undeva.

— Maică Stareţă, ca s-aveţi conştiinţa împăcată, dacă doriţi, rămân aici cât va fi nevoie ca să vă informaţi dacă s-au furat nişte perle. Am bani. Pot să-mi plătesc întreţinerea. Vă promit că nu mă mişc din odaie până nu vă răzgândiţi.

Mă priveşte ţintă. Într-o clipă îmi trece prin minte că şi-o fi spunând: „Dar dacă evadezi? Ai evadat din închisoare, de-aici îţi dai seama că-i mai uşor.”

— Vă las săculeţul cu perle, e tot ce am. Sunt sigur că-i în mâini bune.

— Bine, suntem înţeleşi. Nu-i nevoie să stai închis în odaia dumitale. Dimineaţa şi după-amiaza, când călugăriţele mele sunt la capelă, poţi să cobori în grădină. O să mănânci la bucătărie cu oamenii de serviciu.

Întrevederea asta m-a mai liniştit. Când urc spre odaia mea, călugăriţa irlandeză mă duce la bucătărie. O ceaşcă mare de cafea cu lapte, pâine neagră foarte proaspătă şi unt. Călugăriţa asistă la micul meu dejun fără să scoată o vorbă şi fără să se aşeze, stă-n picioare în faţa mea. Pare îngrijorată. Îi spun:

— Mulţumesc, soră, pentru tot ce-ai făcut pentru mine.

— Henri, aş fi vrut să fac mai mult, dar de-aci înainte nu mai pot, prietene.

Şi cu aceste cuvinte părăseşte bucătăria.

Postat în faţa ferestrei, privesc oraşul, portul, marea. Ogoarele din jur sunt bine cultivate. Nu pot să scap de impresia că mă pândeşte un pericol. Impresia asta e-atât de puternică încât hotărăsc să-mi iau tălpăşiţa la noapte. Perlele ducă-se, să le păstreze Maica Stareţă pentru mănăstire sau pentru ea. N-are încredere. În mine şi de altfel n-am voie să-mi trag singur clapa: ar fi de mirare să nu ştie franţuzeşte o catalană, o Stareţă a unei mănăstiri, adică o femeie cu carte. În concluzie: la noapte o şterg.

Chiar aşa: după-amiază o să cobor în curte, să dibăcesc un loc pe unde aş putea să sar zidul. Pe la ora unu mi se bate în uşă:

— Henri, vino să mănânci.

— Mulţumesc, cobor îndată.

M-am aşezat la masa din bucătărie, dar abia apucasem să mă servesc cu nişte carne şi cartofi fierţi, că se deschide uşa şi-şi fac apariţia, înarmaţi cu puşti, patru poliţişti în uniforme albe şi-un gradat cu revolverul în mână.

— No te mueva, o te mato! (Nu te clinti că te ucid!) îmi pun cătuşele. Călugăriţa irlandeză dă un ţipăt şi leşină. O ridică două călugăriţe din bucătărie.

— Vamos (să mergem), zice şeful.

Mă însoţeşte în cameră. Cotrobăie prin bocceaua mea şi dă peste cele treizeci şi şase de piese de aur de câte o sută de pesos care-mi mai rămăseseră, dar lasă neatinsă cutiuţa cu cele două săgeţi. O fi crezut că sunt creioane. Cu o satisfacţie vădită, şeful îşi vâră-n buzunar monezile de aur. Plecăm. În curte e-o rablă de maşină.

Cei cinci poliţişti şi cu mine ne îndesăm în hodoroagă şi plecăm în goană, conduşi de-un şofer în uniformă de poliţist, negru ca tăciunele. Sunt năucit, nu protestez; încerc să-mi păstrez demnitatea. Nu-i cazul să ceri milă sau iertare. Fii bărbat şi gândeşte-te că nu trebuie să-ţi pierzi vreodată speranţa. Toate astea îmi trec rapid prin minte. Iar când cobor din maşină, sunt atât de hotărât s-arăt a bărbat şi nu a cârpă, şi reuşesc atât de bine, încât ofiţerul care mă ia la întrebări începe prin a spune: „Are ceva stofă francezul ăsta, nu pare impresionat c-am pus mâna pe el”. Intru în biroul lui. Îmi scot pălăria şi m-aşed fără să fi fost poftit, cu bocceaua între picioare.

— Tu sabes hablar español? (Vorbeşti spaniola?)

— Non. (Nu.)

— Llame el zapatero. (Cheamă-l pe cizmar).

Peste câteva clipe soseşte un omuleţ c-un şorţ albastru, ţinând un ciocan de cizmar.

— Tu eşti francezul care a evadat din Rio Hacha acum un an?

— Nu.

— Minţi.

— Nu mint. Nu sunt francezul care a evadat din Rio Hacha acum un an.

— Scoate-i cătuşele. Dă jos haina şi cămaşa.

Ia o hârtie şi-o priveşte. Sunt trecute toate tatuajele.

— Îţi lipseşte degetul mic de la mâna stângă. Aşa-i. Înseamnă că tu eşti.

— Nu, nu poate să fie vorba de mine, pentru că eu n-am plecat acum un an. Eu am plecat acum şapte luni.

— Tot aia.

— Poate pentru dumneata, pentru mine nu.

— Am priceput: ai toate caracteristicile unui ucigaş. Fie că eşti francez sau columbian, toţi ucigaşii (matadores) sunt la fel – de neîmblânzit. Nu sunt decât comandantul adjunct al acestei închisori. Nu ştiu ce-o să se hotărască în privinţa ta. Deocamdată o să te bag laolaltă cu foştii tăi camarazi.

— Care camarazi?

— Francezii pe care i-ai adus în Columbia.

Îi urmez pe poliţişti, sunt dus într-o celulă ale cărei zăbrele dau spre curte. Îmi regăsesc toţi cei cinci prieteni. Ne îmbrăţişăm.

— Credeam c-ai şters-o definitiv, bătrâne, zice Clousiot.

Maturette se smiorcăie ca un puşti. Ăilalţi trei au încremenit. Acum, că i-am regăsit, parcă mai prind putere.

— Dă-i drumul şi povesteşte.

— Pe urmă. Cum e cu voi?

— Suntem aici de trei luni.

— Se poartă bine cu voi?

— Aşa şi-aşa. O să ne mute la Baranquilla, e vorba ca acolo să ne predea autorităţilor franceze.

— Ce şleahtă de ticăloşi! E rost de evadat?

— Nici n-ai sosit bine că te şi gândeşti la evadare!

— I-ascultă, ai căpiat? Crezi că mă las aşa, cu una cu două? Sunt tot timpul cu ochii pe voi?

— Ziua nu cine ştie ce, dar noaptea se face de gardă special pentru noi.

— Câţi?

— Trei supraveghetori.

— Cum o duci cu piciorul?

— E-n regulă, nici măcar nu şchiopătez.

— Vă ţine tot timpul închişi?

— Nu, ne mai plimbăm prin curte, două ore dimineaţa şi trei după-masa.

— Cum se prezintă deţinuţii columbieni?

— Se zice că unii sunt foarte periculoşi, atât ca hoţi cât şi ca ucigaşi.

După-amiază mă aflam în curte, stăteam de vorbă mai la o parte cu Clousiot, când mă strigă un poliţist. Mă duce în acelaşi birou ca şi azi-dimineaţă. Dau de comandantul închisorii însoţit de cel care m-a interogat. Locul de onoare e ocupat de un cetăţean balaoacheş, aproape negru. După culoare aduce mai mult a negru decât a indian. Are părul scurt, cârlionţat, ca negrii. Pare să aibă vreo cinzeci de ani, nişte ochi negri şi răi. O mustaţă tăiată foarte-foarte scurt, buze groase, o gură fremătând de mânie. Poartă o cămaşă descheiată, fără cravată, în partea stângă, panglica verde-albă a vreunei decoraţii. E şi cizmarul aici.

— Francezule, ai fost prins la şapte luni după ce-ai evadat. Ce-ai făcut în timpul ăsta?

— Am fost la Guajiros.

— Nu-ţi bate joc de mine că pun să-ţi ardă câteva

— Am spus adevărul

— Nimeni n-a trăit vreodată la indieni. Numai în anul ăsta au omorât peste douăzeci şi cinci de paznici de coastă.

— Nu, paznicii au fost omorâţi de contrabandişti.

— De unde ştii?

— Am stat şapte luni acolo. Indienii Guajiros nu-şi părăsesc niciodată pământurile.

— Bine, s-ar putea să fie adevărat. De unde ai şterpelit cele treizeci şi şase de monede de o sută de pesos?

— Sunt ale mele. Mi le-a dat şeful unui trib din munţi, numit Cel drept.

— De unde să aibă un indian o asemenea avere şi cum de ţi-a dat-o?

— Păi, domnule director, s-a semnalat vreun furt de monezi de aur de-o sută de pesos?

— E drept, nu s-a semnalat, în rapoarte nu figurează aşa ceva. Dar tot o să cercetăm.

— Chiar vă rog, s-ar dovedi că nu mint.

— Francezule, ai săvârşit o greşeală gravă evadând din închisoarea de la Rio Hacha, şi una şi mai gravă ajutând să evadeze un om ca Antonio, care urma să fie împuşcat pentru uciderea câtorva paznici de coastă. Între timp am aflat că eşti tu însuţi căutat de justiţia franceză, că ai de ispăşit o condamnare pe viaţă. Eşti un ucigaş periculos. În consecinţă, n-o să-mi asum riscul să evadezi iarăşi dacă te las cu ăilalţi francezi. O să stai la carceră până ce-o să pleci la Baranquilla. Ai să-ţi capeţi monezile de aur, dacă nu reiese c-au fost furate.

Sunt mânat până la o scară care duce la subsol. După ce cobor peste douăzeci şi cinci de trepte dăm de-un coridor foarte slab luminat din care se fac nişte cuşti, la dreapta şi la stânga. Se deschide o carceră şi sunt împins înăuntru. Când se închide uşa care dă pe coridor, din podeaua de lut cleios urcă un miros de mortăciune Sunt chemat din toate părţile. În fiecare gaură zăbrelită se află unul, doi sau trei deţinuţi.

— Francés, Francés! Que ha hecho? Por qué está aquí? (Ce-ai făcut? De ce eşti aici?) Ştii că astea-s carcerele morţii?

— Gura! Să vorbească el! răcneşte un glas.

— Da, sunt francez. Mă aflu aici pentru c-am evadat de la închisoarea din Rio Hacha.

Spaniola mea păsărească e înţeleasă perfect de ei.

— Ascultă aici, francezule: în fundul carcerei tale e o scândură. E pentru dormit. La dreapta e-o cutie cu apă. N-o risipi, în fiecare dimineaţă ţi se dă doar foarte puţină şi degeaba mai ceri pe urmă. La stânga ai o găleată să-ţi faci nevoile. Acoper-o cu haina. Aici n-ai nevoie de haină, e prea cald, dar acoperă-ţi găleata, să nu pută prea tare. Aşa facem cu toţii.

Mă apropii de zăbrele, încerc să le desluşesc chipurile. Nu-i zăresc decât pe cei doi din faţă, lipiţi de zăbrele, cu picioarele afară. Unul e-un tip de indian spaniolizat, aduce cu primii poliţişti care m-au arestat la Rio Hacha; celălalt, un negru foarte deschis la culoare, e tânăr şi chipeş. Negrul mi-atrage atenţia că în carcere apa se ridică la fiecare maree. Să nu mă înspăimânt, nu se ridică niciodată mai sus de brâu. Şobolanii care s-or urca pe mine, să nu-i prind cu mâna, să-i pocnesc cu ceva. Să nu-i prind niciodată cu mâna, ca să nu mă muşte. Îl întreb:

— De când eşti în carcera asta?

— De două luni.

— Dar ceilalţi?

— Nu se stă mai mult de trei luni. Al care nu-i scos după trei luni înseamnă că-i sortit să moară aici.

— De cât timp e-aici ăl mai vechi?

— De opt luni, dar nu mai are mult, De-aproape o lună nu mai poate să se ridice decât în genunchi. Nu mai poate să stea în picioare. O să moară înecat într-o zi cu maree mai înaltă.

— Patria asta a ta e-o ţară de sălbatici?

— N-am zis niciodată c-am fi civilizaţi. Nici patria ta nu-i mai brează, dacă te-a condamnat la muncă silnică pe viaţă. Aici, în Columbia, sau te-alegi cu douăzeci de ani sau te condamnă la moarte. Niciodată însă la muncă silnică pe viaţă.

— Vezi de treabă, peste tot e la fel.

— Ai omorât mulţi?

— Nu, unul singur.

— Nu se poate. Pentr-un singur om nu te-alegi cu atât.

— Pe cuvântul meu.

— Vezi că patria ta e la fel de sălbatică?

— Bine, n-o să ne luăm acu la harţă care patrie, a ta sau a mea, e mai burtă. Ai dreptate. Poliţia e la fel de ticăloasă peste tot. Dar tu, ce-ai făcut?

— Am omorât un bărbat, pe fiu-său şi pe nevastă-sa.

— De ce?

— L-au dat pe frăţiorul meu scroafei să-l mănânce.

— Nu se poate. Ce oroare!

— Frăţiorul meu avea cinci ani şi arunca toată ziua cu pietre în copilul lor, l-a lovit de câteva ori la cap.

— Nu-i un motiv.

— Aşa am zis şi eu când am aflat.

— Cum ai aflat?

— Frăţiorul meu dispăruse de trei zile şi, căutându-l, am găsit o sandală de-a lui în gunoi. Gunoiul fusese scos din grajdul unde stătea scroafa. Scotocind prin gunoi, am găsit un ciorăpel alb plin de sânge. Am priceput. Înainte de i-am omorât, femeia a mărturisit. Le-am zis să-şi rostească rugăciunea înainte de i-am împuşcat. Cu primul foc am zdrobit picioarele tatălui.

— Bine ai făcut că i-ai omorât. Cât o să iei?

— Douăzeci de ani, cel mult.

— De ce te-a băgat la carceră?

— L-am pocnit pe-un poliţai rudă cu ei. Era aici, la închisoarea asta. L-au scos. Nu mai e aici, acu stau cuminte.

Se deschide uşa de pe coridor. Intră un paznic cu doi deţinuţi care poartă, agăţat de două prăjini, un butoi de lemn. În spatele lor, în fund, se zăresc alţi doi paznici', înarmaţi. Scot din fiecare carceră găleţile care servesc drept privată şi le deşartă în butoi. Un miros de urină şi de excremente otrăveşte aerul în asemenea hal că te sufoci. Nimeni nu scoate o vorbă. Când ajung la mine, cel care-mi ia găleata lasă să-i cadă un pacheţel îl împing repede mai încolo, în întuneric, cu piciorul. După ce pleacă, găsesc înăuntru două pachete de ţigări, o aprinzătoare cu iască şi-un bileţel pe care scrie ceva pe franţuzeşte. Aprind mai întâi două ţigări şi le arunc celor doi din faţă. Apoi îmi strig vecinul, care, întinzând braţul, prinde ţigările şi le pasează celorlalţi deţinuţi. După împărţeală aprind o ţigară şi încerc să citesc la lumina care vine de pe coridor. Nu izbutesc. Fac atunci din hârtia care învelea pachetul un sul subţire şi, după câteva încercări reuşesc s-o aprind cu iasca. Citesc degrabă: „Curaj, Papillon, bizuie-te pe noi. Fii atent. Mâine o să capeţi hârtie şi creion ca să ne scrii. Suntem cu tine până la moarte.”

Simt inima bătându-mi de emoţie. Ce bine-mi fac cele câteva cuvinte! Nu sunt singur, şi mă pot bizui pe prietenii mei.

Nimeni nu vorbeşte. Toată lumea fumează. Din împărţirea ţigărilor am aflat că suntem nouăsprezece în carcerele astea ale morţii. Iată-mă aşadar din nou pe calea putreziciunii, şi vârât de data asta până-n gât! Micile călugăriţe ale bunului Dumnezeu erau nişte călugăriţe ale Diavolului. Cu toate acestea, precis că nici irlandeza, nici spaniola nu m-au turnat. Ah! ce mai dobitocie să mă-ncred în călugăriţele alea! Nu, nu ele. Poate căruţaşul? De vreo două-trei ori am făcut imprudenţa să vorbim franţuzeşte. O fi auzit? Ce importanţă mai are. De data asta te-ai ras, şi de-adevăratelea. Călugăriţe, căruţaş sau Maică Stareţă, rezultatul e acelaşi.

S-a zis cu mine în carcera asta infectă care cică se inundă de două ori pe zi. Căldura e atât de înăbuşitoare că-mi scot mai întâi cămaşa, apoi pantalonul. Îmi scot ghetele şi agăţ totul de zăbrele.

Când te gândeşti c-am făcut două mii cinci sute de kilometri ca s-ajung aici! Straşnică treabă! Doamne Dumnezeule! Tu, care ai fost atât de darnic cu mine, oare mă vei părăsi? Poate că te-am supărat, căci în definitiv îmi dăduseşi libertatea, cea mai sigură, cea mai frumoasă, îmi dăduseşi o obşte care mă adoptase pe deplin. Mi-ai dat nu una, ci două femei admirabile. Şi soarele, şi marea Şi o colibă unde eram cu-adevărat un şef. O viaţă-n mijlocul naturii. O existenţă primitivă, dar cât de plăcută şi de liniştită. Acest dar unic pe care mi-l făcuseşi, de-a fi liber, fără poliţai, fără magistrat, fără invidioşi sau ticăloşi în jurul meu. Iar eu n-am ştiut să-l apreciez cum merita. Marea aceea atât de albastră, uneori atât de verde, alteori aproape neagră, răsăriturile şi amurgurile care scăldau totul într-o tihnă senină, netulburată, felul acela de a trăi fără bani, unde nu-mi lipsea nimic din ceea ce contează pentru un bărbat, toate astea le-am călcat în picioare, le-am dispreţuit. Ca să plec încotro? Spre nişte orânduiri care nu vor să ştie de mine. Spre nişte fiinţe care nu-şi dau măcar osteneala să afle ce se mai poate salva din mine. Spre o lume care mă respinge, care-mi refuză orice speranţă. Spre nişte colectivităţi care nu se gândesc decât la un lucru: să mă distrugă prin orice mijloc.

Când vor afla c-am fost prins, cete douăsprezece momâi din juriu, scârnăvia aia de Polein, sticleţii şi procurorul o să se bucure nevoie mare. Nu-ncape îndoială c-o să se găsească un ziarist să transmită ştirea în Franţa.

Dar ai mei? Cine ştie cât or fi fost de bucuroşi când i-au înştiinţat jandarmii c-am evadat, că feciorul său, fratele lor a scăpat din mâinile călăilor! Acum, aflând c-am fost prins, o să sufere a doua oară.

N-am făcut bine renegându-mi tribul. Da, pot să spun „tribul meu”, pentru că mă îndrăgiseră cu toţii. N-am făcut bine, şi-mi merit soarta. Şi totuşi… Doar n-am evadat ca să sporesc numărul indienilor din America de Sud. Mărite Doamne, înţelege că sunt dator să-mi reiau viaţa într-o societate civilizată şi să demonstrez că pot face parte din ea fără să reprezint un pericol. E adevăratul meu destin – cu sau fără ajutorul Tău.

Va trebui să dovedesc că pot, sunt – şi voi fi – o făptură normală, dacă nu chiar mai bună decât ceilalţi indivizi ai indiferent cărei colectivităţi sau ţări.

Fumez. Apa începe să urce. Mi-a ajuns cam până la glezne. Strig:

— Negrule, cât rămâne apa-n celulă?

— Depinde de forţa mareei. O oră, cel mult două.

Aud câţiva deţinuţi strigând: „Está llegando (Vine)!'

Încet, foarte încet, apa urcă. Metisul şi negrul s-au cocoţat pe zăbrele. Picioarele le-atârnă pe coridor şi stau cu braţele înlănţuite de bare. Aud un zgomot în apă; e-un şobolan de canal, cât un cotoi. Încearcă să urce pe zăbrele. Pun mâna pe-o gheată şi când ajunge în dreptul meu, îi ard o lovitură zdravănă în cap. Se prăbuşeşte pe coridor chiţăind.

Negrul zice:

— Francezule, te-ai pus pe vânat. Nu mai termini, dacă vrei să-i omori pe toţi. Urcă pe grilaj, agaţă-te de zăbrele şi stai liniştit.

Îi urmez sfatul, dar zăbrelele mă taie, nu pot să rezist mult în poziţia asta. Iau haina de pe găleata-privată, o leg de zăbrele şi mă strecor pe ea. Am alcătuit un soi de scaun care-mi îngăduie să suport mai bine poziţia deoarece acum aproape că şed.

Invazia asta de apă, de şobolani, de cârcăieci şi de răcuşori micuţi aduşi de apă e treaba cea mai respingătoare, cea mai deprimantă pe care trebuie s-o îndure o făptură omenească. O oră şi mai bine după aceea, când s-a retras apa, rămâne un mâl vâscos înalt de peste un centimetru. Îmi pun ghetele, ca să nu mă bălăcesc în mâzga asta. Negrul mi-aruncă o bucată de scândură de vreo zece centimetri şi-mi spune să-mping mâlul pe coridor, începând de la scândura pe care urmează să dorm, şi apoi dinspre fundul carcerei spre intrare. Treaba asta îmi ia pe puţin o jumătate de oră şi mă împiedică să mă gândesc la altele. E şi asta ceva. Până la mareea următoare n-o să mai pătrundă apa, adică vreme de exact unsprezece ore, pentru că ultima oră e cea a inundaţiei. Ca să vină din nou apă trebuie socotite cele şase ore în care mareea se retrage şi cele cinci când urcă din nou. Fac următoarea reflecţie, niţeluş ridicolă:

— Papillon, eşti sortit să ai de-a face cu mareele mării. Că vrei sau că nu vrei, luna are pentru tine o mare importanţă, pentru tine şi pentru viaţa ta. Mulţumită mareelor, fluxului şi refluxului, ai putut ieşi cu uşurinţă din fluviul Maroni, când ai evadat de la ocnă. Calculând ora mareei, ai plecat din Trinidad şi din Curaçao. Te-au arestat la Rio Hacha pentru că mareea n-a fost destul de puternică să te îndepărtezi mai repede, iar acum eşti permanent la discreţia acestei maree.

Printre cei care vor citi aceste pagini, de vor fi tipărite vreodată, se vor găsi poate unii să le fie un pic milă de mine a fiind ce-a trebuit să-ndur în carcerele astea columbiene. Vor fi dintre cei buni la suflet. Ceilalţi, veri cu cele douăsprezece momâi care m-au condamnat, sau fraţi de-ai procurorului, vor spune: „Aşa i se cade, dacă rămânea la ocnă n-ar fi păţit nimic”. Ei bine, vreţi să vă spun ceva, atât vouă celor buni la suflet, cât şi vouă, momâilor? Nu sunt disperat câtuşi de puţin, şi-o să vă mai zic şi altceva: prefer să zac în carcerele astea ale bătrânei fortăreţe columbiene, clădite de Inchiziţia spaniolă, decât în Insulele Salvării, unde ar fi trebuit să fiu acum. Aici mai am încă multe de încercat ca să mă cărăbănesc şi, chiar în cloaca asta împuţită, mă aflu totuşi la două mii cinci sute de kilometri de ocnă. Vor trebui să caşte bine ochii pentru a mă sili să fac calea întoarsă. Regret doar tribul meu Guajira, pe Lali şi pe Zoraima, şi libertatea aceea în sânul naturii, fără confortul omului civilizat, dar şi fără poliţie, închisoare, şi cu-atât mai puţin carcere. Îmi spun că sălbaticilor mei nu le-ar fi trecut niciodată prin minte să pună la asemenea chinuri pe vreun duşman, îndeosebi pe-un om ca mine, care n-a păcătuit cu nimic faţă de columbieni.

Mă întind pe scândură şi fumez două-trei ţigări în fundul celulei, ca să nu mă vadă ceilalţi fumând. Înapoindu-i negrului scândurica, i-am aruncat o ţigară aprinsă, iar el a făcut la fel, din jenă faţă de ceilalţi. Amănuntele astea, care par un fleac, sunt de mare preţ pentru mine, dovedindu-mi că noi, drojdia societăţii, am păstrat măcar o fărâmă de bună-cuviinţă.

Aici nu-i ca la închisoarea Conciergerie. Pot să visez şi să vagabondez prin spaţiu fără a fi nevoit să-mi pun o batistă pe ochi ca să-i feresc de-o lumină prea crudă.

Cine-o fi înştiinţat poliţia că locuiesc la mănăstire? O, de-aş afla într-o zi, ştiu c-ar plăti-o! După care îmi spun: „Lasă prostiile, Papillon! Gândeşte-te la câte ai de făcut în Franţa să te răzbuni, doar n-ai venit în fundul ăsta de ţară ca să faci rău! Precis că persoana în cauză o să fie pedepsită de viaţa însăşi, iar de va fi să te-ntorci odată, n-o s-o faci ca să te răzbuni, ci spre bucuria lui Lali şi Zoraimei şi poate a copiilor pe care i-au zămislit cu tine. De vei reveni pe meleagurile astea, o s-o faci pentru ele şi pentru toţi indienii Guajiros care te-au onorat primindu-te printre ei ca pe unul de-ai lor. Sunt încă pe calea putreziciunii, dar, deşi zac deocamdată în fundul unei carcere subterane, mă aflu, cu sau fără voia altora, în plină evadare şi pe calea libertăţii. Asta-i cu neputinţă de tăgăduit.”

Am căpătat hârtie, un creion, două pachete de ţigări. Mă aflu aici de trei zile. Ar trebui să spun de trei nopţi, pentru că aici e noapte veşnică. În timp ce-aprind o ţigară „Piel Roja”, nu pot decât să admir devotamentul cu care se ajută deţinuţii între ei. Columbianul care-mi pasează pachetul riscă extrem de mult. Dacă-i prins, precis că face o cură în carcerele astea. Nu se poate să n-o ştie, iar faptul că vrea să m-ajute în calvarul pe care-l îndur nu-i numai un semn de curaj, ci şi de nobleţe rară. Cu acelaşi sistem al hârtiei aprinse citesc: „Papillon, ştim că te ţii tare. Bravo! Dă-ne veşti despre tine. Noi, cum ne ştii. A venit să te vadă o călugărită care vorbeşte franţuşte; n-au lăsat-o să stea de vorbă cu noi, dar un columbian ne-a zis c-a avut răgazul să-i spună că francezul se află în carcerele morţii. Ea a răspuns: O să mai viu. Asta-i tot, Te-mbrăţişează prietenii tăi.”

N-a fost uşor să le răspund, dar pân-la urmă am izbutit să scriu: „Mulţumiri pentru toate. E-n regulă, mă ţin tare. Scrieţi-i consulului francez, poate iese ceva din asta. Legătura s-o facă mereu acelaşi, să fie pedepsit la o adică unul singur. Nu v-atingeţi de vârfurile săgeţilor. Trăiască evadarea!”