Capitolul 2 Evadarea de la Santa Marta

Am fost scos din peştera aia scârboasă abia după douăzeci şi opt de zile, la intervenţia consulului belgian la Santa Marta, un anume Klausen. Negrului, pe nume Palacios, şi care ieşise la trei săptămâni după sosirea mea, îi dăduse prin cap să-i spună maică-si, cu prilejul unei vizite, să-l înştiinţeze pe consulul belgian că-n carcerele alea zace un belgian. Îi venise ideea într-o duminică văzând că un deţinut belgian e vizitat de consul.

Într-o bună zi, aşadar, sunt dus în biroul comandantului care-mi spune:

— Eşti francez, de ce faci reclamaţii la consulul belgian?

În birou, un domn îmbrăcat în alb, de vreo cinzeci de ani, cu părul blond, aproape alb şi c-o faţă rotofeie, proaspătă şi trandafirie, şedea într-un fotoliu, cu o servietă de piele pe genunchi. Pricep imediat despre ce-i vorba.

— Dumneavoastră spuneţi c-aş fi francez. Sunt un evadat, recunosc, căutat de justiţia franceză, dar sunt belgian.

— Ah! Vedeţi? zice omuleţul cu mutră de popă.

— De ce n-ai spus până acum?

— Pentru mine n-avea nici o importanţă în ce vă priveşte, căci în definitiv n-am săvârşit nici un delict pe teritoriul dumneavoastră, afară de faptul c-am evadat, lucru firesc pentru orice deţinut.

— Bueno, am să te pun la un loc cu camarazii dumitale. Dar, Şeñor Consul, vă atrag atenţia că la prima încercare de evadare, îl trimit înapoi. Duceţi-l la frizer, apoi puneţi-l la un loc cu complicii săi.

— Vă mulţumesc, domnule consul, spun eu pe franţuzeşte, vă mulţumesc mult că v-aţi deranjat pentru mine.

— Dumnezeule! Cât trebuie să fi suferit în carcerele acelea înfiorătoare! Hai, pleacă degrabă, să n-apuce animalul ăsta să se răzgândească. Am să mai viu să te văd. La revedere.

Frizerul nu era acolo şi am fost dus alături de prietenii mei: Aveam probabil o mutră de groază, căci spuneau tot timpul:

— Asta nu eşti tu! Nu se poate! Cum de te-au adus ticăloşii în halul ăsta? Vorbeşte, spune-ne ceva. Ai orbit? Ce-ai la ochi? De ce-i tot închizi şi deschizi?

— Nu pot să mă obişnuiesc cu lumina. E prea tare, ochii mi s-au învăţat cu întunericul.

M-aşez privind spre interiorul celulei:

— Aşa-i mai bine.

— Miroşi a mortăciune, de necrezut! Până şi trupul îţi miroase a mortăciune!

M-am dezbrăcat la. piele, şi camarazii mi-au pus lucrurile lângă uşă. Braţele, spinarea, coapsele, picioarele mi-erau pline de pişcături roşii, ca alea făcute de ploşniţele de la noi, şi de muşcături ale răcuşorilor pitici care înotau în apa mareelor. Arătam înfiorător, n-aveam nevoie de oglindă ca să-mi dau seama. Cei cinci ocnaşi, care văzuseră atâtea, amuţiseră tulburaţi de-a mă vedea în halul ăla. Clousiot cheamă un poliţist şi-i spune că, chiar dacă nu-i frizer, e apă în curte. I se răspunde să aştepte ora plimbării.

Ies gol puşcă. Clousiot duce hainele curate cu care o să mă îmbrac. Maturette m-ajută să mă spăl de mai multe ori cu săpunul ăsta negru, din partea locului. Cu cât mă spăl, cu atât iese mai mult jeg. În sfârşit, după câteva săpuneli şi clăteli, mă simt curat. Mă usuc în cinci minute la soare şi mă îmbrac. Soseşte frizerul. Vrea să mă radă-n cap, dar îi spun:

— Nu. Tunde-mă normal şi bărbiereşte-mă. O să-ţi plătesc.,

— Cât?

— Un peso.

— Fă treabă bună, zice Clousiot, şi capeţi doi pesos.

Spălat, bărbierit, tuns ca lumea, cu haine curate pe mine, simt că renasc. Prietenii mei nu mai încetează cu întrebările:

— Dar apa, până unde venea? Dar şobolanii? Dar cârcăiecii? Dar noroiul? Dar răcuşorii? Dar rahatul din tinete, şi morţii pe care-i scoteau? Muriseră de moarte bună sau se spânzuraseră, ori i-au „sinucis” poliţiştii?

Întrebările nu mai conteneau şi de-atâta vorbă mi se făcuse sete. În curte era un negustor de cafea. Timp de trei ore, cât am stat în curte, am băut pe puţin zece cafele tari, îndulcite cu papelón (zahăr nerafinat). Cafeaua aia îmi părea cea mai bună băutură din lume. Negrul din carcera de vizavi a venit să-mi dea bună ziua. Îmi lămureşte pe şoptite povestea cu consulul belgian şi cu maică-sa. Îi strâng mâna. E foarte mândru că de la el se trage ieşirea mea din carceră. Pleacă fericit, spunându-mi:

— Mai vorbim mâine. De-ajuns pentru azi.

Celula prietenilor mei mi se pare un palat. Clousiot are un hamac al lui, l-a cumpărat cu banii săi. Mă obligă să dorm în el. Mă întind de-a latul. Îl văd mirat şi-i explic că, dacă se culcă în lungime, înseamnă că nu ştie să folosească un hamac.

Mâncatul, băutul, dormitul, jocul de dame şi de cărţi, cu cărţi de joc spaniole, vorbitul pe spanioleşte între noi şi cu poliţiştii şi deţinuţii columbieni, ca să învăţăm bine limba, toate treburile astea ne umpleau ziua şi chiar o parte a nopţii. E greu să te culci de la nouă seara. Atunci dau năvală amănuntele evadării de la spitalul Saint-Laurent din Santa Marta, se ivesc, defilează pe dinaintea ochilor mei şi vor urmarea. Filmul nu se poate opri aici, trebuie să continue, o să continue, bătrâne. Să-mi recapăt numai forţele şi te-asigur c-o să mai fie episoade, crede-mă! Mi-am găsit săgeţile şi două frunze de coca, una complet uscată, alta încă puţin verde. O mestec pe cea verde. Toţi mă privesc uluiţi. Le explic prietenilor mei că din frunzele astea se prepară cocaina.

— Faci mişto de noi!

— Gustă.

— Da, aşa-i, amorţeşte limba şi buzele.

— Se vând pe-aici?

— Habar n-am. Clousiot, cum faci să apară din când în când nişte biştari?

— Am schimbat la Rio Hacha şi de-atunci am avut întotdeauna bani, oficial.

— Eu, spun, am la comandant treizeci şi şase de monezi de aur de-o sută de pesos şi fiecare monedă face trei sute de pesos. Într-una din zilele astea am s-aduc vorba.

— Sunt nişte linge-blide, măi degrabă încearcă să faci un târg.

— E o idee.

Duminică am vorbit cu consulul belgian şi cu deţinutul belgian. Deţinutul ăsta a comis un abuz de încredere faţă de-o societate americană cu plantaţii de banane. Consulul spune că va căuta să ne ocrotească. A completat o fişă în care declar că m-am născut la Bruxelles din părinţi belgieni. I-am vorbit de călugăriţe şi de perle. Dar el e protestant, nu cunoaşte nici călugăriţele, nici preoţii, doar puţin pe episcop. Cât despre monezi, mă sfătuieşte să nu le cer. E prea mare riscul. Va trebui să-l înştiinţăm cu douăzeci şi patru ore înainte de plecăm spre Baranquilla, şi le vei putea cere în prezenţa mea, spune el, pentru că, dacă am înţeles bine, există martori”.

— Da.

— Dar acum să nu ceri nimic, ar fi în stare să te vâre iar în carcerele alea groaznice, şi poate chiar să te-omoare. Monezile acelea de aur de-o sută de pesos reprezintă într-adevăr o mică avere. Nu valorează trei sute de pesos, cum crezi, ci cinci sute de pesos fiecare, va să zică o sumă mare. Nu-i bine să pui oamenii la încercare. Cu perlele e altceva. Dă-mi răgazul să reflectez.

Îl întreb pe negru dacă ar vrea să evadeze cu mine şi cum crede c-ar fi mai bine să facem. Pielea lui deschisă a devenit cenuşie când a auzit că-i vorba de uşcheală.

— Te implor, omule. Nici nu te gândi la aşa ceva. Dacă dai în bară, te-aşteaptă cea mai îngrozitoare moarte înceată. Ai avut o porţie. Aşteaptă s-ajungi altundeva, la Baranquilla. Aci ar fi curată sinucidere. Vrei să mori? Stai liniştit, omule. În toată Columbia nu-i altă carceră ca aia în care-ai zăcut. De ce rişti aici?

— Da, dar aici zidul nu-i prea înalt, trebuie să fie relativ uşor.

— Hombre, facil o no (Omule, uşor sau greu), nu te bizui pe mine. Nici pentru evadare, nici pentru vreo mână de ajutor. Nici măcar pentru discutat despre asta. Şi pleacă îngrozit, spunându-mi: Francezule, nu eşti în toate minţile, te-ai ţicnit dacă-ţi trec prin cap asemenea idei aici, la Santa Marta.

În fiecare dimineaţă şi-n fiecare după-amiază mă uit la deţinuţii columbieni care se află aci pentru fapte grave. Toţi au mutre de asasini, dar îi simţi că-s cu botul pe labe. Spaima de-a fi băgaţi în carcerele alea îi paralizează. Acum vreo patru-cinci zile, am văzut ieşind din carceră un lungan cu-n cap mai înalt ca mine, poreclit „El Caimán”. Se spune că-i extrem de primejdios. Stau de vorbă cu el, apoi, după vreo trei-patru plimbări, îi spun:

— Caimán, quieres fugarte commigo? (Vrei să evadezi cu mine?)

Mă priveşte de parc-aş fi Necuratul şi-mi spune:

— Ca să mă-ntorc de unde am venit, dacă dăm greş? Nu, mulţumesc. Mai bine-mi strâng mama de gât decât să mă-ntorc acolo.

A fost ultima mea încercare. Niciodată n-o să mai suflu cuiva vreo vorbă despre evadare.

După-amiază îl văd trecând pe comandantul închisorii. Se opreşte, se uită la mine, apoi îmi spune:

— Cum merge?

— Merge, dar ar merge şi mai bine dac-aş avea monezile de aur.

— De ce?

— Pentru c-aş putea să-mi iau un avocat.

— Vino cu mine.

Mă duce în biroul lui. Suntem singuri. Îmi oferă o ţigară – nu e rău – mi-o aprinde – din ce în ce mai bine.

— Ştii destulă spaniolă ca să-nţelegi şi să răspunzi limpede vorbind rar?

— Da.

— Bun. Zici c-ai vrea să vinzi cele douăzeci şi şase de monede.

— Nu, cele treizeci şi şase de monede.

— Ah! da! da! Şi cu banii ăştia să-ţi iei un avocat? Dar numai noi ştim de monedele astea.

— Ba nu, mai ştiu sergentul şi ăi cinci care m-au arestat, şi comandantul adjunct care le-a luat până să vi le dea. Mai e şi consulul meu.

— Ah! Ah! Bueno. E chiar preferabil s-o ştie cât măi mulţi, în felul ăsta lucrăm pe faţă. Ştii, ţi-am făcut un mare serviciu. Mi-am ţinut gura, n-am cerut informaţii de la diverse servicii poliţieneşti ale ţărilor prin care ai trecut, ca să aflu dacă au cunoştinţă de vreun furt de monezi.

— Ar fi trebuit s-o faceţi.

— Nu, pentru binele tău era preferabil să n-o fac.

— Vă mulţumesc, domnule comandant.

— Vrei să ţi le vând?

— Cu cât?

— Mă rog, cu cât ai zis că ţi s-a dat pe trei din ele î trei sute de pesos. Îmi dai o sută de pesos de fiecare monedă pentru serviciul pe care ţi l-am făcut. Ce zici?

— Nu. Îmi înapoiezi monezile zece câte zece şi-am să-ţi dau nu o sută, ci două sute de pesos de fiecare. Merită ţinând seama de tot ce-ai făcut pentru mine.

— Francezule, eşti prea şmecher. Eu sunt un biet ofiţer columbian, cam credul şi cam prostuţ, în timp ce tu eşti deştept şi, cum am mai spus, tare şmecher.

— Bine, atunci ce oferi?

— Mâine îl aduc pe cumpărător aici, în biroul meu. Vede monezile, face o ofertă, şi juma-juma. Aşa sau nimic. Te trimit la Baranquilla cu monezile, sau le păstrez pentru anchetă.

— Nu, uite ultimul cuvânt: omul vine aici, priveşte monezile şi ce trece de trei sute cincizeci de pesos de bucată e al tău.

— Está bien (Bine), tú tienes mi palabra (pe cuvântul meu). Dar unde o să pui atâţia bani?

— Când o fi să luăm banii, îl chemi pe consulul belgian. O să-i dau pentru avocat.

— Nu, fără martor.

— Nu rişti nimic, îţi dau în scris că mi-ai restituit cele treizeci şi şase de monezi. Spune da, şi dacă te porţi corect faţă de mine, îţi mai propun o afacere.

— Care?

— Acordă-mi încredere. E la fel de bună ca prima şi la asta o să ai cincizeci la sută.

— Cual es? (Despre ce-i vorba?) Spune-mi.

— Aranjează repede treaba de mâine, iar seara, când banii mei vor fi în siguranţă la consul, am să-ţi vorbesc de cealaltă afacere.

Întrevederea a fost lungă. Cinci m-am întors în curte, satisfăcut, prietenii mei intraseră deja în celuia.

— Ei, cum a mers?

Le povestesc toată discuţia. Ne tăvălim de râs în pofida situaţiei noastre.

— Ce mai vulpoi, individul! Dar l-ai tras în piept. Crezi c-o să ţină?

— Pun rămăşag o sură de pesos contra două sute că-i al meu. Nu pariază nimeni?

— Nu, şi eu cred că l-ai priponit.

Toată noaptea stau pe gânduri. Prima afacere o să ţină. A doua – o să fie-n culmea fericirii să înhaţe perlele – ţine şi asta. Rămâne a treia. A treia… e că-i ofer tot ce-am încasat, dacă mă lasă să fur un vas din port. Vasul aş putea să-l cumpăr cu banii din tub. Rămâne de văzut dacă rezistă ispitei. Ce risc? După primele două afaceri nici măcar nu poate să mă pedepsească. Să vedem. Să nu vinzi pielea ursului, şi aşa mai departe. Ai putea s-aştepţi până la Baranquilla. Da' de ce? Într-un oraş mai mare e şi închisoarea mai mare, deci mai bine păzită şi cu ziduri mai înalte. Ar trebui să-mi reiau traiul cu Lali şi cu Zoraima: evadez cât mai grabnic, aştept acolo câţiva ani, plec în munţi cu tribul care are vite şi-atunci iau legătura cu venezuelienii. Evadarea asta trebuie să iasă bine cu orice preţ. Toată noaptea fac tot felul de combinaţii, cum aş putea duce la bun sfârşit a treia afacere.

A doua zi, treaba merge repede. La nouă dimineaţa sunt căutat ca să dau ochii c-un domn care m-aşteaptă la comandant. Când sosesc, poliţistul rămâne afară şi mă trezesc în faţa unui cetăţean de aproape şaizeci de ani, purtând un costum gri-deschis, cu o cravată gri. Pe masă, o pălărie de fetru gri cu boruri late, gen cowboy. O perlă mare albastră-cenuşie iese din cravată ca dintr-o cutie de bijuterii. Bărbatul ăsta slab şi uscăţiv nu-i lipsit de oarecare eleganţă.

— Bună ziua, domnule.

— Vorbiţi franţuzeşte?

— Da, sunt libanez de origine. Văd că aveţi nişte monezi de aur de o sută de pesos, mă interesează. Sunteţi de acord să căpătaţi cinci sute pe fiecare?

— Nu, şase sute cinzeci.

— Nu sunteţi bine informat, domnule! Preţul maxim e de cinci sute cincizeci bucata.

— Uitaţi ce-i, întrucât le luaţi pe toate, vi le dau cu şase sute.

— Nu, cinci sute cincizeci.

Pe scurt, ne înţelegem la cinci sute optzeci. Târgul e încheiat.

— Qué han dicho? (Ce-aţi spus?)

— Târgul a fost încheiat, domnule comandant, la cinci sute optzeci. Vânzarea o să aibă loc după-amiază.

Pleacă. Comandantul se scoală şi-mi spune:

— Foarte bine, deci care-i partea mea?

— Două sute cincizeci de fiecare monedă. Vezi, îţi dau de două ori şi jumătate mai mult decât voiai să câştigi, o sută de pesos de bucată, Zâmbeşte şi zice:

— Cum e cu cealaltă afacere?

— Mai întâi să fie aici consulul după-amiază, să încaseze banii. După ce-o să plece, o să-ţi vorbesc de a doua afacere.

— Va să zică e-adevărat că e şi a doua?

— Pe cuvântul meu de onoare.

— Bien, ojalá. (De-ar fi adevărat.)

La ora două, consulul şi libanezul sunt aici. Acesta din urmă îmi dă douăzeci de mii opt sute de pesos. Înmânez douăsprezece mii şase sute consulului şi opt mii două sute optzeci comandantului. Îi dau comandantului o chitanţă cum că mi-a restituit cele treizeci şi şase de monezi de o sută de pesos din aur. Rămânem singuri, comandantul şi cu mine. Îi istorisesc scena cu Maica Stareţă.

— Câte perle sunt?

— Cinci-şase sute.

— E-o hoaţă, Stareţa asta. Ar fi trebuit să ţi le restituie, sau să ţi le trimită, sau să le predea poliţiei. Am s-o denunţ.

— Nu, o să te duci la ea şi-o să-i dai o scrisoare din partea mea, scrisă pe franţuzeşte. Până să pomeneşti de scrisoare, să-i ceri să cheme irlandeza.

— Pricep: irlandeza o să citească ce i-ai scris pe franţuzeşte şi o să-i traducă. E-n regulă. Am plecat.

— Aşteaptă scrisoarea.

— A, aşa-i! Jose, pregăteşte trăsura cu doi poliţişti! strigă el prin uşa întredeschisă.

Mă instalez la biroul comandantului şi scriu următoarele pe-o hârtie cu antetul închisorii: „Doamnei Stareţe a mănăstirii. Prin bunăvoinţa bunei şi miloasei călugăriţe irlandeze.

Când Domnul m-a călăuzit la domnia-voastră, unde credeam că voi primi ajutorul la care orice năpăstuit are dreptul după legea creştinească, v-am încredinţat un săculeţ cu perle, proprietatea mea, ca să vă încredinţaţi că n-o să plec clandestin de sub acoperişul care ocroteşte un lăcaş al Domnului. O fiinţă josnică a socotit de datoria ei să mă denunţe poliţiei, care n-a întârziat să mă aresteze la domnia-voastră. Nădăjduiesc că sufletul abject care a săvârşit acest gest nu e un suflet care să aparţină vreuneia din fiicele Domnului sălăşluind în casa domniei-voastre. N-aş putea să vă spun că sunt gata să iert un asemenea suflet ticălos, ar însemna să mint. Dimpotrivă, voi înălţa o rugă fierbinte ca Dumnezeu sau unul din sfinţii săi să pedepsească fără milă pe vinovatul sau vinovata unui atare păcat atât de monstruos. Vă rog, Maică Stareţă, să înmânaţi comandantului Cesario săculeţul cu perle pe care vi l-am încredinţat. El mi-l va restitui, sunt convins, cu sfinţenie. Scrisoarea de faţă vă va sluji drept chitanţă.

Primiţi, vă rog, etc.”

Mănăstirea fiind la opt kilometri de Santa Marta, trăsura se înapoiază după o oră şi jumătate. Comandantul trimite după mine.

— S-a făcut. Numără-le să vezi dacă nu lipseşte vreuna.

Le număr. Nu ca să-mi dau seama dacă lipseşte vreuna, căci nu ştiam câte sunt, ci pentru a afla câte perle se găsesc acum în mâinile acestui nespălat: cinci sute şaptezeci şi două.

— E-n regulă?

— Da.

— No falia? (Nu lipseşte nimic?)

— Nu. Acum, povesteşte.

— Când am ajuns la mănăstire, Stareţa era în curte. Cei doi poliţişti m-au încadrat, şi-am zis: „Doamnă, din motive foarte serioase, pe care probabil că le bănuiţi, trebuie să-i vorbesc călugăriţei irlandeze în prezenţa dumneavoastră”.

— Şi pe urmă?

— Călugăriţa i-a citit Stareţei scrisoarea tremurând. Aceasta n-a spus nimic. A lăsat capul jos, a deschis sertarul biroului ei şi mi-a zis: „Iată săculeţul neatins, cu perlele. Dumnezeu să-l ierte pe cel ce s-a făcut vinovat de-o asemenea nelegiuire faţă de acel om. Spune-i că ne rugăm pentru el.” Asta-i, Hombre! încheie radios comandantul.

— Când vindem, perlele?

— Mañana (mâine). Nu te-ntreb de unde le ai, acum ştiu că eşti un matador (ucigaş) periculos, dar mai ştiu că în acelaşi timp eşti un om de cuvânt şi un om cinstit. Ţine, ia şunca, sticla de vin şi pâinea asta franţuzească, să prăznuieşti cu prietenii tăi ziua asta de neuitat.

— Bună seara.

Şi iată-mă sosind c-o sticlă de Chianti de doi litri, c-o şuncă afumată de aproape trei kile şi cu patru franzele lungi franţuzeşti. E o masă sărbătorească. Şunca, pâinea şi vinul scad văzând cu ochii. Toată lumea mănâncă şi bea cu poftă.

— Crezi că un avocat o să poată să ne-ajute cu ceva! Mă pufneşte râsul. Până şi la amărâţii ăştia s-a prins gargara cu avocatul!

— Nu ştiu. E de studiat şi trebuie să cerem o consultaţie până să plătim.

— Cel mai bine, spune Clousiot, ar fi să nu plătim decât dacă câştigăm.

— Bine-bine, dar trebuie să găsim un avocat care să fie de-acord cu propunerea asta.

Nu mai scot o vorbă. Mi-e un pic ruşine.

A doua zi se întoarce libanezul.

— E foarte complicat, zice el. Perlele trebuie sortate mai întâi după mărime, apoi după strălucire, apoi după formă: de văzut dacă sunt perfect rotunde sau baroce.

Pe scurt, nu numai că-i complicat, dar libanezul zice că trebuie să aducă încă un eventual cumpărător, mai priceput ca el. În patru zile am isprăvit. Le cumpără cu treizeci de mii de pesos. În ultima clipă am reţinut o perlă roz şi două perle negre, ca să le dăruiesc soţiei consulului belgian. Ca nişte negustori sadea, profită de treaba asta ca să-mi spună că cele trei perle valorează ele singure cinci mii de pesos. Le păstrez totuşi.

Consulul belgian a acceptat perlele cu mare greutate. O să-mi păstreze cei cincisprezece mii de pesos. Înseamnă că am douăzeci şi şapte de mii de pesos. Acum se pune problema să duc la bun sfârşit cea de-a treia afacere.

Cum să procedez? Un muncitor priceput câştigă în Columbia între opt şi zece pesos pe zi. Va să zică cei douăzeci şi şapte de mii de pesos reprezintă o sumă serioasă. O să bat fierul cât e cald. Comandantul a pus mâna pe douăzeci şi trei de mii de pesos. Plus ăştia douăzeci şi şapte de mii, înseamnă că se-alege cu cinzeci de mii de pesos.

— Domnule comandant, câţi bani trebuie pentru o negustorie cu care s-o duci mai bine decât câştigi aici?

— Pentru o negustorie temeinică trebuie între patruzeci şi cinci şi şaizeci de mii de pesos, bani gheaţă.

— Şi cât scoţi? De trei ori cât câştigi? De patru ori?

— Mai mult. Scoţi de cinci-şase ori peste ce câştig eu.

— Şi de ce nu te faci negustor?

— Mi-ar trebui de două ori mai mulţi bani decât am.

— Ascultă, domnule comandant, am o a treia afacere să-ţi propun.

— Lasă joaca.

— Ba da, vorbesc serios. Vrei cei douăzeci şi şapte de mii de pesos pe care-i am? Sunt ai tăi când pofteşti.

— Cum?

— Lasă-mă să plec.

— Ascultă, francezule, ştiu că n-ai încredere în mine. Poate că înainte erai îndreptăţit. Dar acum când, mulţumită ţie, am scăpat de mizerie, când pot să-mi cumpăr o casă şi să-mi trimit copiii la o şcoală cu plată, să ştii că-ţi sunt prieten. Nu vreau să te jefuiesc, nici să fii ucis; aici nu pot să te-ajut cu nimic, nici pentru o avere. Nu pot să te-ajut să evadezi cu şanse de reuşită.

— Şi dacă-ţi dovedesc contrariul?

— Atunci vedem noi, dar gândeşte-te bine.

— Domnule comandant, ai vreun prieten pescar?

— Da.

— Ar fi capabil să mă scoată-n larg şi să-mi vândă barca?

— Nu ştiu.

— Cam cât preţuieşti barca?

— Două mii de pesos.

— Dacă-i dau lui şapte mii şi ţie douăzeci de mii, e-n regulă?

— Francezule, mie mi-ajung zece mii, păstrează ceva şi pentru tine.

— Aranjează treaba.

— Pleci singur?

— Nu.

— Câţi?

— Trei cu totul.

— Dă-mi răgaz să vorbesc cu prietenul meu, pescarul.

Sunt uluit cum s-ă schimbat tipul faţă de mine. În ciuda mutrei sale de asasin, mai zace şi câte ceva frumos în sufletul lui.

Stau de vorbă în curte cu Clousiot şi cu Maturette. Îmi spun să fac cum mă taie capul, ei sunt gata să mă urmeze. Felul cum îmi încredinţează vieţile lor îmi dă o mare satisfacţie. N-o să abuzez, o să fiu extrem de prevăzător, căci mi-am luat o mare răspundere. Dar trebuie să-i înştiinţez şi pe ceilalţi camarazi ai noştri. Tocmai am isprăvit o partidă de domino. E aproape nouă seara. Sunt ultimele momente când ne mai putem bea cafeaua. Strig: „Cafetero!” şi ni se servesc şase cafele fierbinţi.

— Am de vorbit cu voi. Uite ce-i. Cred c-o să mă pot cărăbăni iarăşi. Din păcate, nu putem pleca decât trei. E firesc să plec cu Clousiot şi cu Maturette, cei cu care am evadat din ocnă. Dacă vreunul din voi are ceva împotrivă s-o spună deschis, sunt gata să-l ascult.

— Nu, zice bretonul, e drept aşa din toate punctele de vedere. Mai întâi pentru că aţi plecat din ocnă împreună. Apoi, dac-aţi ajuns în situaţia asta, e din vina noastră, c-am vrut să debarcăm în Columbia. Papillon, îţi mulţumim totuşi că ne-ai cerut părerea. Dar eşti întru totul îndreptăţit să procedezi aşa. Să v-ajute Dumnezeu, că dacă pun mâna pe voi, e moarte sigură, şi-n condiţii nu prea nostime.

— Ştim, rostesc laolaltă Clousiot şi Maturette.

Comandantul m-a chemat după-amiază să vorbim.

Prietenul lui e de acord. Întreabă ce vrem să luăm pe vas.

— Un butoiaş de cinzeci de litri cu apă dulce, douăzeci şi cinci de kile de mălai şi şase litri de untdelemn. Asta-i tot.

— Carajo! exclamă comandantul. Doar n-o s-o porneşti în larg eu atât de puţine lucruri?

— Ba da.

— Eşti un tip grozav, francezule.

S-a aranjat. E hotărât să facă şi a treia afacere. Adaugă glacial:

— O fac, fie că mă crezi sau nu, pentru copiii mei, şi-n al doilea rând pentru tine. Meriţi pentru curajul de care dai dovadă.

Ştiu că-i adevărat şi-i mulţumesc.

— Cum faci să nu se prea observe că mergem pe blat?

— Răspunderea ta n-o să fie în joc. O să plec noaptea, când va fi de gardă comandantul adjunct.

— Ce-ai plănuit?

— De mâine scoţi un poliţist din garda de noapte. După trei zile mai scoţi unul. Când rămâne doar unul, instalezi o gheretă în faţa celulei, iar eu o să sar pe fereastra din dos. Cât despre lumina din jurul zidului, trebuie să găseşti mijlocul de-a provoca un scurt-circuit. Asta-i tot ce-ţi cer. Poţi să provoci un scurt-circuit aruncând o sârmă de cupru lungă de-un metru, legată de două pietre, peste cele două sârme care duc la stâlpul de pe şirul lămpilor ce luminează partea de sus a zidului. Cât priveşte pescarul, vasul să fie legat cu un lanţ al cărui lacăt să-l fi forţat în aşa fel încât să nu-mi pierd vremea deschizându-l, pânzele gata să fie ridicate şi trei vâsle mari ca să viu sub vânt.

— Dar are-un motoraş, zice comandantul.

— Ah! atunci cu-atât mai bine! să pună motorul la punctul mort, ca şi cum l-ar încălzi, şi să intre în prima cafenea să ia un păhărel. Când o să ne vadă sosind, să se posteze, îmbrăcat c-un impermeabil negru, la capătul vasului.

— Şi banii?

— O să tai în două cei douăzeci de mii de pesos ai tăi, fiecare bancnotă va fi tăiată la jumătate. Cei şapte mii de pesos o să-i plătesc pescarului anticipat. Ţie o să-ţi dau dinainte jumătăţile bancnotelor, iar celelalte jumătăţi o să le capeţi de la un francez care rămâne, am să-ţi spun eu care.

— N-ai încredere în mine? Păcat.

— Nu, nu-i vorba de încredere, dar s-ar putea să faci o greşeală cu scurt-circuitul, şi-atunci n-o să-ţi plătesc, căci fără scurt-circuit nu pot să plec.

— Bine.

Totul e gata. Prin mijlocirea comandantului, i-am dat pescarului cei şapte mii de pesos. Se împlinesc cinci zile de când nu mai e decât o santinelă. Ghereta e instalată şi aşteptăm ploaia care nu vine. Bara a fost tăiată cu nişte fierăstraie pe care ni le-a dat comandantul, crestătura e bine astupată şi, pe deasupra, camuflată de-o colivie cu un papagal care a învăţat să suduie pe franţuzeşte. Stăm ca pe jar. Comandantul are jumătăţile bancnotelor. Aşteptăm în fiecare noapte. Nu plouă. Comandantul urmează să provoace, la o oră după începerea ploii, un scurt-circuit sub zid; în partea exterioară. Nimic, nimic, nici un strop de ploaie în acest anotimp, e de necrezut. Cel mai mic norişor zărit din zori printre zăbrele ne umple de speranţă, şi apoi – nimic. Să înnebuneşti şi alta nu. Se fac şaisprezece zile de când totul e gata, şaisprezece nopţi de veghe, cu sufletul la gură. Într-o duminică dimineaţă, comandantul vine personal să mă caute în curte şi mă duce în biroul lui. Îmi restituie pachetul cu jumătăţile de bancnote şi trei mii de pesos în hârtii întregi.

— Ce-i asta?

— Francezule, nu mai ai decât noaptea asta. Mâine la ora şase plecaţi la Baranquilla. Nu-ţi înapoiez decât trei mii de pesos din banii pescarului, pentru că a cheltuit restul. Dacă dă Dumnezeu să plouă la noapte, pescarul o să te-aştepte, şi când o să pleci cu barca, o să-i dai banii. Am încredere în tine, prietene, ştiu că n-are de ce să-mi fie teamă.

N-a plouat.