Capitolul 7Sentinţa

În dimineaţa asta, bărbieriţi şi tunşi proaspăt, îmbrăcaţi în haine noi, cu dungi roşii, încălţaţi cu pantofi, aşteptăm în curte momentul de a fi aduşi în faţa tribunalului. Sunt cincisprezece zile de când lui Clousiot i s-a scos ghipsul. Umblă normal, n-a rămas şchiop.

Tribunalul militar a început să lucreze de luni. Ne aflăm în dimineaţa zilei de sâmbătă, au trecut aşadar cinci zile cu diverse procese: procesul celor cu furnicile a ţinut zi întreagă. Amândoi au fost condamnaţi la moarte, n-am mai dat ochii cu ei. Fraţii Graville n-au umflat decât patru ani (lipsa probelor de antropofagie). Procesul lor a durat mai bine de o jumătate de zi. Pentru restul de crime s-au dat cinci sau patru ani.

În general, în cele paisprezece cazuri judecate, sentinţele au fost aspre, dar drepte, nu exagerate.

Tribunalul îşi începe lucrările la şapte şi jumătate. Ne aflăm în sală când îşi face apariţia un maior, în uniformă de meharist. Însoţit de-un bătrân căpitan de infanterie şi de un locotenent, care vor servi drept asesori.

La dreapta completului de judecată, un supraveghetor gradat, un căpitan, reprezentând Administraţia, acuzarea.

— Dosarul Charrière, Clousiot, Maturette.

Suntem la o distanţă de aproximativ patru metri de completul de judecată. Am răgazul să analizez minuţios trăsăturile înăsprite de deşert ale chipului acestui maior de vreo patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, cu tâmplele cărunte. Deasupra splendizilor ochi negri, care ne privesc ţintă, nişte sprâncene stufoase. E militar din cap până-n picioare. Privirea lui nu-i câtuşi de puţin veninoasă. Ne scrutează, ne cântăreşte în câteva secunde. Ochii mei să uită fix într-ai săi, apoi, intenţionat, îi las în jos.

Căpitanul Administraţiei trage prea tare în noi, asta-l va face să piardă partida. Califică drept tentativă de asasinat scoaterea momentană din luptă a supraveghetorilor, în ce-l priveşte pe arab, afirmă că-i minune c-a mai rămas în viaţă după numeroasele lovituri primite. Mai comite o greşeala spunând că suntem ocnaşii care, de când există ocna, au dus la cea mai mare distanţă în ţări străine dezonoarea Franţei: „Până în Columbia! două mii cinci sute de kilometri, domnule preşedinte, au parcurs aceşti oameni. Trinidad, Curaçao, Columbia, toate aceste naţiuni au auzit desigur bârfele cele mai mincinoase asupra administraţiei penitenciare franceze. Cer două condamnări fără contopire de pedepse, adică în total opt ani: cinci ani pentru tentativă de omor, pe de o parte, şi trei ani pentru evadare, pe de altă parte. Asta pentru Charrière şi Clousiot. În ce-l priveşte pe Maturette, cer numai trei ani pentru evadare, deoarece reiese din anchetă că n-a participat la tentativa de asasinat.”

Preşedintele: „Tribunalul ar fi interesat, să audă o relatare cât de scurtă a acestei odisee atât de lungi”.

Povestesc, făcând uitat episodul Maroni, călătoria noastră pe mare până la Trinidad. Fac o descriere a familiei Bowen şi a amabilităţilor ei. Citez vorbele şefului poliţiei din Trinidad: „N-avem căderea să judecăm Justiţia franceză, dar nu putem fi de acord cu ea în privinţa trimiterii deţinuţilor în Guyana, şi de aceea vă ajutăm”: Curaçao, părintele Irénée de Bruyne, incidentul cu punga de florini, apoi Columbia, de ce şi cum am ajuns acolo. Foarte pe scurt, o mică expunere a vieţii mele în mijlocul indienilor. Maiorul m-ascultă fără să mă întrerupă, îmi cere doar unele amănunte în plus despre viaţa mea printre indieni, perioadă care-l interesează în cel mai înalt grad. Apoi asupra închisorilor columbiene, în special asupra carcerei din Santa Măria.

— Mulţumesc, relatarea dumitale a lămurit şi totodată a interesat Curtea. Vom face o pauză de cincisprezece minute. Nu-i văd pe apărătorii voştri, unde sunt.

— N-avem apărători. V-aş ruga să-mi permiteţi să susţin eu apărarea camarazilor mei şi a mea.

— Se poate, regulamentul o îngăduie.

— Vă mulţumesc.

După un sfert de oră, şedinţa reîncepe. Preşedintele:

— Charrière, tribunalul acceptă să susţii apărarea dumitale şi a camarazilor dumitale. Îţi atragem totuşi atenţia că tribunalul îţi va retrage cuvântul dacă vei dovedi lipsă de respect faţă de reprezentantul Administraţiei. Te poţi apăra în toată libertatea, dar folosind expresii cuviincioase. Ai cuvântul.

— Rog tribunalul să respingă întru totul delictul de tentativă de asasinat. E neverosimil, şi am s-o dovedesc: Anul trecut eu aveam douăzeci şi şapte de ani, iar Clousiot treizeci. Eram în deplinătatea forţelor noastre, proaspăt sosiţi din Franţa. Eu sunt înalt de un metru şaptezeci şi patru, el are un metru şaptezeci şi cinci. I-am lovit pe arab şi pe supraveghetori cu picioarele de fier ale paturilor. Niciunul din cei patru nu s-a ales cu răni grave. Înseamnă c-au fost loviţi cu multă băgare de seamă, dorind, aşa cum s-a şi întâmplat, să-i punem jos făcându-le cât mai puţin rău. Supraveghetorul acuzator a uitat să spună, sau nu ştie, că drugii de fier fuseseră înveliţi în cârpe ca să nu omorâm cumva pe vreunul din ei. Completul de judecată, alcătuit din militari de carieră, ştie perfect ce face un om puternic lovind pe cineva în cap doar cu latul baionetei. Imaginaţi-vă deci ce se poate face cu piciorul unui pat de fier. Atrag atenţia tribunalului că niciunul din cei patru atacaţi n-a fost spitalizat. Fiind condamnaţi la muncă silnica pe viaţă, cred că delictul de evadare e mai puţin grav decât pentru cineva condamnat la o pedeapsă minimă. La vârsta noastră e foarte greu să te împaci cu ideea de-a nu mai intra niciodată în rândul oamenilor. Apelez pentru toţi trei la indulgenţa tribunalului.

Maiorul se consultă în şoaptă cu cei doi asesori, apoi loveşte cu ciocanul în masă.

— Acuzaţi, ridicaţi-vă!

Aşteptăm toţi trei, ţepeni ca nişte pari.

Preşedintele:

— Tribunalul, respingând acuzaţia de tentativă de asasinat, n-are de pronunţat, deci, nici o sentinţă, nici măcar de absolvire. Pentru delictul de evadare sunteţi găsiţi vinovaţi de gradul doi. Pentru acest delict tribunalul vă condamnă la doi ani de recluziune.

Rostim într-un glas:

— Vă mulţumim, domnule maior.

Şi adaug:

— Mulţumim tribunalului.

În sală, caraliilor care asistau la proces nu le venea să-şi creadă urechilor.

Când ne întoarcem în clădirea unde se află camarazii noştri, toţi sunt mulţumiţi la aflarea veştii, nimeni nu e invidios. Dimpotrivă. Până şi cei care-au încasat din gros ne felicită sincer c-am avut baftă.

Francois Sierra a venit să mă sărute. E-n culmea fericirii.