Capitolul 6 Fuga canibalilor

„L-au halit pe Picior-de-lemn!”…. „O tocăniţă de picior-de-lemn, una-a-a!”… Sau, un glas, maimuţărind vocea unei femei: „Maestre, o bucăţică de gagiu, dar bine friptă şi fără piper, te rog!”

E rar ca-n vreuna din nopţile adânci să nu auzi strigându-se una ori alta din frazele astea, când nu sunt toate trei deodată.

Clousiot şi cu mine ne tot întrebam cui şi de ce sunt adresate, în plină noapte, aceste cuvinte.

În după-amiaza asta mi s-a oferit cheia misterului. Istorisirea aparţine chiar unuia dintre protagonişti, îl cheamă Marius de La Ciotat, Specialist în case de bani. Aflând că l-am cunoscut pe taică-su, Tintin, nu i-a mai fost teamă să stea de vorbă cu mine.

După ce i-am povestit câte ceva despre evadarea mea, l-am întrebat cum era şi firesc: „Dar tu?”

— Oh, mi-a răspuns, eu unul sunt băgat într-o chestie nasoală de tot. Frică mi-e că pentru o simplă evadare să nu mă căptuşesc cu cinci ani. Am participat la ceea ce se cheamă acu „fuga canibalilor”. Ceea ce auzi tu strigându-se uneori noaptea: „L-au halit pe… „ ori: „O tocăniţă de… „ e la adresa fraţilor Graville.

Plecaserăm în şase de la Kilometrul 42. Din grup făceau parte Dédé şi Jean Graville, doi fraţi, lyonezi, unul de treizeci şi altul de treizeci şi cinci de ani, un napolitan din Marsilia, eu, La Ciotat, apoi un tip din Angers cu un picior de lemn şi un tinerel de douăzeci şi trei de ani care-i servea de fetiţă. Am ieşit cu bine din Maroni, dar odată ajunşi în mare n-am mai putut redresa barca şi, după câteva ore, eram azvârliţi pe coasta Guyanei olandeze.

Nu s-a putut salva nimic din naufragiu, nici alimentele şi nici altceva. Ne-am pomenit în plină junglă, din fericire cu ţoalele pe noi. Trebuie să-ţi spun că-n locul acela nu există plajă şi că marea pătrunde de-a dreptul în pădurea virgină. E un hăţiş teribil, de nestrăbătut, copaci doborâţi, frânţi, dezrădăcinaţi de mare, groaznic de încâlciţi între ei.

După o zi întreagă de mers, dăm în sfârşit de pământ tare. Ne separăm în trei echipe: cei doi Graville, eu şi cu Guesepi, şi Picior-de-lemn cu gagicuţa lui. Ca să n-o lungesc, plecaţi în direcţii diferite, ne reîntâlnim, după douăsprezece zile, fraţii Graville, Guesepi şi cu mine, aproape exact în locul unde ne-am despărţit. Peste tot numai mlaştină, imposibil de găsit vreo trecere. De prisos să-ţi descriu cum arătam. Treisprezece zile trăisem halind doar rădăcini şi muguri. Morţi de foame şi complet sleiţi de puteri, am hotărât ca eu şi cu napolitanul să răzbatem cu ultimele noastre forţe până la malul mării şi să agăţăm într-un copac, cât mai sus cu putinţă, o cămaşă ca să ne predam primului vas de pază costieră olandez care desigur, nu va întârzia să apară. Cei doi Graville, după ce se vor odihni câteva ceasuri, urmau să ne caute. N-ar fi fost greu pentru că ne înţeleseserăm să ne marcăm drumul cu crengi rupte.

Or, nu trece prea mult timp, şi-l văd venind pe tipul cu piciorul de lemn, dar de unul singur.

— Unde-i puştiul?

— L-am lăsat departe de aici, că nu mai putea merge.

— Eşti o jigodie că l-ai părăsit singur.

— Ba el a vrut să plec, s-o iau pe urma lăsată.

În momentul acela, Dédé observă că unicul picior al tipului e încălţat cu gheata puştiului.

— Şi pe deasupra, l-ai mai şi lăsat desculţ şi i-ai luat încălţarea! Bravo ţie! Pari şi-n formă, n-arăţi ca noi. Se vede bine c-ai mâncat.

— Da, am dat peste o maimuţă, din cele mari, rănită.

— Cu atât mai bine pentru tine, zice Dédé şi se scoală, cu şişu-n mână, fiindcă îl încerca o bănuială văzând traista tipului plină.

— Desfă traista! Ce-ai acolo?

Înăuntru, o halcă de carne.

— Ce-i asta?

— O bucată din maimuţă.

— Ticălosule! L-ai ucis pe puşti ca să-l mănânci!

— Nu, Dédé, mă jur, a murit de oboseală şi-am mâncat şi eu un pic. Iartă-mă…

N-a apucat să sfârşească şi-avea deja cuţitul în burtă. Apoi, scotocindu-l, se descoperă şi o punguţă din piele cu nişte chibrituri şi o scăpărătoare.

De furie că înainte de a se despărţi individul n-a împărţit frăţeşte chibriturile pe care le avea sau, poate, de foame, ce ştiu eu, aprinde focul şi se apucă să-l halească.

Guesepi pică în plin ospăţ. Îl poftesc. Guesepi refuză. Fiind pe malul mării, mâncase, cruzi, nişte crabi şi nişte peştişori. Asistă aşadar, însă fără să participe, la spectacolul celor doi Graville punând pe jeratic alte bucăţele de carne, ba chiar folosind piciorul de lemn ca să alimentele focul. Deci, atunci şi a doua zi, Guesepi i-a văzut pe Graville mâncându-l pe nenorocit, ba a remarcat chiar şi părţile alese: pulpa, coapsa şi cele două buci.

Eu, continuă Marius, eram în continuare pe ţărmul mării când Guesepi a venit să mă caute. Am umplut o pălărie cu peştişori şi crabi şi ne-am dus să-i frigem la focul fraţilor Graville. N-am văzut leşul, îl târâseră pesemne ceva mai încolo, dar am zărit mai multe bucăţi de carne, aşezate pe cenuşă, lângă foc.

Trei zile mai târziu, o navă a pazei de coastă ne culegea şi ne preda penitenciarului de la Saint-Laurent-du-Maroni.

Guesepi n-a ştiut să-şi ţină gura. Povestea o cunosc acum toţi cei din sala asta, ba chiar şi gardienii. Tocmai de aia ţi-am istorisit-o şi eu. De aici li se trag – cei doi Graville sunt infecţi ca fire – şi bancurile pe care le auzi noaptea.

Oficial, suntem acuzaţi de evadare agravată de antropofagie. Nenorocirea e că, pentru a mă apăra, ar trebui să acuz, ori aşa ceva e cu neputinţă. La proces, vom nega cu toţii, inclusiv Guesepi. Vom zice că au dispărut în junglă. Iată, Papillon, care-i situaţia mea.

— Te plâng, băiatule, pentru că, într-adevăr, nu te poţi apăra decât acuzând pe alţii.

O lună mai târziu, Guesepi era ucis, noaptea, cu o lovitură de cuţit drept în inimă. Nici măcar nu s-a pus întrebarea cine-ar putea fi făptaşul.

Iată adevărata poveste a canibalilor care au mâncat un om frigându-l la flacăra propriului său picior de lemn, după ce acest om mâncase, la rându-i, pe puştiul care-l întovărăşea.

Noaptea m-am culcat în altă parte. Am luat locul cuiva care a plecat şi, rugându-i pe toţi să se dea mai încolo, mă aflu lângă Clousiot.

Din locul în care stau întins, aşezându-mă în capul oaselor, deşi piciorul stâng mi-e prins de bară printr-o verigă, pot să văd ce se petrece în curte.

Supravegherea este atât de riguroasă că rondurile nu urmează un anumit ritm. Ele se succed fără întrerupere şi, indiferent când, altele sosesc din direcţia contrară.

Picioarele mele se prezintă foarte bine şi mă dor numai când plouă. Aşadar, aş putea să întreprind iarăşi ceva, dar cum? Sala asta n-are ferestre, doar nişte zăbrele uriaşe, dintr-o bucată, pe toată lăţimea, care ajung până la tavan. E aşezată în aşa fel că vântul! dinspre nord-est pătrunde în voie. Deşi am stat o săptămână întreagă să pândesc, n-am găsit nici o hibă în ce priveşte supravegherea exercitată de gardieni. Pentru prima dată sunt aproape gata să recunosc că vor izbuti să mă-nchidă în Recluziunea de pe Insula Saint-Joseph.

Mi s-a spus că e înfiorătoare. E poreclită „Mâncătoarea de oameni”. Altă informaţie: de optzeci de ani, de când există, n-a reuşit nimeni să evadeze de-acolo.

Această semiacceptare de-a fi pierdut partida mă îndeamnă, fireşte, să privesc spre viitor. Am douăzeci şi opt de ani, iar căpitanul care va face instrucţia cere cinci ani de recluziune. Va fi greu să scap cu mai puţin. Aşadar, voi avea treizeci şi trei de ani când voi ieşi din Recluziune.

Mai am încă mulţi bani în tub. Deci, dacă nu evadez, ceea ce-i probabil, ţinând seama de cele ştiute, va trebui măcar să-mi păstrez sănătatea. Cinci ani de izolare completă sunt greu de suportat fără să înnebuneşti. Aşa încât mă bizui pe faptul că, bine hrănit, îmi voi disciplina din prima zi mintea conform unui program bine stabilit şi variat. Să evit cât mai mult înălţarea unor castele în Spania şi mai ales visele de răzbunare. Mă pregătesc deci, de pe-acum, să ies învingător din înspăimântătoarea pedeapsă care mă aşteaptă. Da, n-o să le meargă. Voi ieşi din Recluziune puternic şi în deplina stăpânire a facultăţilor mele fizice şi morale.

Simt că mi-a priit faptul c-am stabilit planul ăsta de conduită şi că accept cu seninătate cele ce mă aşteaptă. Adierea care pătrunde în sală mă mângâie înaintea tuturor şi-mi face într-adevăr bine.

Clousiot simte că nu vreau să vorbesc. Drept care nu-mi tulbură liniştea, şi fumează mult – asta-i tot. Zăresc câteva stele şi-i spun:

— Vezi stelele din locul unde te afli?

— Da, răspunde el, aplecându-se un pic. Prefer să nu mă uit ia ele, că prea mi-amintesc stelele din timpul evadării.

— Nu-ţi face inimă rea, o să le revedem cu miile cu altă ocazie.

— Când? Peste cinci ani?

— Clousiot, anul pe care l-am trăit, toate întâmplările prin care am trecut, oamenii pe care i-am cunoscut, nu merită oare cinci ani de recluziune? Ai fi preferat să nu evadezi şi să fii în Insule de la sosire? Ţinând seama de ce ne aşteaptă, şi precis că n-o să ne fie moale, îţi pare rău c-ai evadat? Spune sincer, regreţi?

— Papi, uiţi un lucru de care eu n-am avut parte: cele şapte luni pe care le-ai trăit printre indieni. De-aş fi fost cu tine, aş gândi la fel, dar eu am zăcut în închisoare.

— Iartă-mă, am uitat, bat câmpii.

— Nu, nu baţi câmpii, şi află că-mi pare totuşi foarte bine de evadarea noastră, pentru că şi eu am trăit clipe de neuitat. Mă gândesc însă cu groază la ce mă aşteaptă în celulele „Mâncătoarei de oameni”. Cinci ani sunt aproape cu neputinţă de făcut.

Îi explic atunci ce-am hotărât să fac şi-l simt că reacţionează cât se poate de bine. Mă bucur să-mi văd prietenul prinzând iarăşi puteri. Mai sunt cincisprezece zile până ne vom prezenta în faţa tribunalului. După unele zvonuri, comandantul care va prezida tribunalul militar e cunoscut ca un om aspru, dar, pare-se, foarte drept. Nu înghite prea uşor gogoşile Administraţiei. E totuşi o veste bună.

Clousiot şi cu mine, căci Maturette e-n celulă de la sosire, am refuzat s-avem drept avocat un supraveghetor. Ne-am înţeles să vorbesc eu pentru toţi trei şi să susţin singur întreaga apărare.