Capitolul 3Saint-Laurent-Du-Maroni
Supraveghetorii au făcut cu schimbul ca să-şi pună alte haine. Fiecare se-n toarce îmbrăcat în alb, pur tind cască colonială în loc de chipiu. Julot zice: „Sosim”. E o căldură înfiorătoare, căci au închis hublourile. Prin ele se vede jungla. Înseamnă că plutim pe fluviul Maroni. Apa e mocirloasă. Pădurea virgină e verde şi impresionantă. Îşi iau zborul nişte păsări, speriate de sirena vasului. Înaintăm încet, ceea ce ne îngăduie să privim, amănunţit, pe îndelete, vegetaţia de un verde-închis, exuberantă şi stufoasă. Zărim primele case de lemn, cu acoperişurile lor de tablă. Negri şi negrese au ieşit la poartă, să privească trecerea vasului. S-au obişnuit să-l vadă deşertându-şi încărcătura umană şi de-aia nu fac semne de bun venit. Trei şuierături ale sirenei şi nişte zgomote de elice ne dau de veste c-a ajuns, pe urmă încetează orice zgomot la maşini. Nu se aude nici musca.
Nimeni nu scoate o vorbă. Julot şi-a deschis briceagul şi-şi taie pantalonul la genunchi, desfăcând marginile cusăturilor. Abia pe punte o să-şi taie genunchiul – ca să nu lase vreo dâră de sânge. Supraveghetorii deschind uşa cuştii şi se aşează în rând câte trei. Suntem în rândul patru, Julot e între mine şi Dega. Urcăm pe punte. E ora două după-amiază şi un soare de foc îmi izbeşte capul tuns chilug şi ochii. Aliniaţi pe punte, suntem călăuziţi spre pasarelă. Coloana şovăie la un moment dat, când primii ocnaşi pătrund pe pasarelă, şi atunci îi proptesc lui Julot sacul pe umăr, iar el, cu mâinile libere, întinde pielea genunchiului, înfige briceagul şi taie dintr-o mişcare şapte-opt centimetri de carne. Îmi trece cuţitul şi-şi ţine sacul singur. În clipa când ajungem pe pasarelă, îşi dă drumul şi se rostogoleşte până jos. Câţiva îl ridică şi, văzând că-i rănit, cheamă nişte brancardieri Scena a fost jucată aşa cum prevăzuse: doi bărbaţi îl duc cu brancarda.
Suntem priviţi de o gloată pestriţă, curioasă. Negri, mulatri, indieni, indochinezi, nişte albi care arată a epave (probabil ocnaşi eliberaţi) îi cercetează în ochi pe toţi cei ce-au debarcat, şi care se aşează în rând unul după altul. De cealaltă parte a supraveghetorilor, nişte civili bine înţoliţi, femei cu rochii de vară, copii – fiecare cu casca colonială pe cap. Şi ăştia se uită la noii-veniţi. De cum ne facem două sute, convoiul se urneşte. Umblăm vreo zece minute şi ajungem la o poartă foarte înaltă din bârne, pe care scrie: „Penitenciarul din Saint-Laurent-du-Maroni. Capacitatea 3 000 de oameni”. Poarta se deschide şi intrăm în rânduri de câte zece. „Un, doi; un doi, înainte marş!” Mulţi deţinuţi ne privesc sosind. S-au cocoţat la ferestre sau pe pietroaie ca să vadă mai bine.
Când ajungem în mijlocul curţii, cineva strigă: „Stai! Lăsaţi sacii jos, în faţa voastră. Voi ăştia, împărţiţi pălăriile!” Fiecare capătă câte-o pălărie de paie: ne trebuiau, căci şi picaseră vreo doi-trei de insolaţie. Dega şi cu mine ne uităm unul la altul, deoarece apăruse un caraliu galonat c-o listă. Ne gândim la ce zicea Julot. Îl strigă pe Guittou: „Treci încoace!” Îl încadrează doi supraveghetori şi pleacă. Suzini, la fel, Grasol, aşijderea.
— Jules Pignard!
— Jules Pignard (ăsta-i Julot) e rănit, a fost dus la spital.
— În regulă.
Urmează ăi care vor fi întemniţaţi în Insule, pe urmă supraveghetorul continuă:
— Atenţie la mine. Ai care s-aud strigaţi ies din rând cu sacul pe umăr şi se aliniază în faţa barăcii ăleia galbene, nr. l. Cutare, prezent etc. Dega, Carrier şi cu mine ne pomenim aliniaţi împreună cu ăilalţi în faţa barăcii. Ni se deschide uşa şi intrăm într-o sală dreptunghiulară, lungă de vreo douăzeci de metri. La mijloc e un loc de trecere de doi metri lăţime; la dreapta şi la stânga, o bară de fier se-ntinde de la un capăt la celălalt al sălii. Între bară şi zid sunt întinse nişte pânze care slujesc de pat-hamac, fiecare pânză are o cuvertură. Fiecare se instalează unde vrea. Dega, Pierrot Nebunu, Santori, Grandet şi cu mine ne strângeam la un loc şi pe dată se alcătuiesc gourbi-urile. Mă duc în fundul sălii: la dreapta duşurile, la stânga closetele, apă curgătoare ioc, Agăţaţi de zăbrelele ferestrelor, asistăm la cazarea celor care-au venit după noi, Louis Dega, Pierrot Nebunu şi cu mine suntem grozav de încântaţi; dacă ne aflăm în comun într-o baracă, se cheamă că n-o să ne interneze. Altfel, după spusele lui Julot, ne-ar fi vârât până acum într-o celulă. Suntem bucuroşi cu toţii până-n clipa când, totul fiind terminat, pe la vreo cinci după-masă. Grandet zice:
— Ciudat lucru, din convoiul ăsta n-au strigat niciunul pentru internare. E de mirare. Mă rog, cu-atât mai bine.
Grandet e tipul care a spart casa de bani a unei închisori centrale, o chestie de care a râs toată Franţa.
La tropice se face noapte sau zi fără asfinţit şi fără zori. Trecerea are loc dintr-odată, la aceeaşi oră tot anul. Întunericul se lasă brusc după-masă la şase şi jumătate. Iar la şase şi jumătate, doi deţinuţi bătrâni aduc două felinare cu petrol pe care le atârnă de-un cârlig prins în tavan şi care dau foarte puţină lumină. Trei sferturi din sală e cufundată-n beznă. La orele nouă dormeam cu toţii, deoarece, de cum s-a terminat cu agitaţia sosirii, leşinăm de căldură. Nici un pic de aer, toţi s-au dezbrăcat la izmene. M-am culcat între Dega şi Pierrot Nebunu. Vorbim pe şoptite până ni se-nchid ochii.
A doua zi de dimineaţă mai e întuneric când sună deşteptarea. Fiecare se scoală, se spală, se îmbracă. Căpătăm cafea şi-un coltuc de pâine. De zid e prinsă o scândură să-ţi pui pe ea pâinea, gamela şi celelalte lucruşoare. La nouă intră doi supraveghetori şi un ocnaş tânăr, îmbrăcat în alb fără dungi. Ai doi caralii sunt corsicani şi vorbesc pe limba lor cu nişte ocnaşi, judeţi de-ai lor. În vremea asta, infirmierul se plimbă prin sală. Când ajunge la mine, zice:
— Cum o duci, Papi? Nu mă recunoşti?
— Nu.
— Sunt Sierra, ăl din Alger, te-am cunoscut la Dante, la Paris.
— Ah, da, acum ştiu. Dar te-au vârât la ocnă în '29, suntem în '33, tot mai eşti aici?
— Da, nu se pleacă aşa uşor, Zi că eşti bolnav. Dar asta cine e?
— Un prieten de-al meu, Dega.
— Am să te trec şi pe tine pentru vizita medicală. Papi, tu ai dizenterie. Iar tu, bărâne, ai crize de astmă. Ne mai vedem la vizita medicală, la unşpe, am de vorbit cu voi.
Îşi continuă drumul şi strigă: „Care eşti bolnav?” Se duce la cei ce ridică degetul şi îi scrie. Când trece din nou prin faţa noastră, e însoţit de unul dintre supraveghetori, oacheş şi tare bătrân:
— Papillon, ţi-l prezint pe şeful meu, domnul Bartiloni, supraveghetor infirmier. Domnule Bartiloni, ăsta şi cu ăsta sunt prietenii de care v-am vorbit.
— E-n regulă, aranjăm noi treaba la vizita medicală, am eu grijă.
La unsprezece vin să ne cheme. Suntem nouă bolnavi. Străbatem lagărul pe jos printre barăci. Ajungem la o baracă mai nouă, singura vopsită în alb, cu o cruce roşie, intrăm şi dăm într-o sală de aşteptare unde se află vreo şaizeci de bărbaţi. În fiecare colţ al sălii stau câte doi supraveghetori. Sierra îşi face apariţia, purtând o bluză de medic imaculată. Zice: „Dumneata, dumneata şi dumneata, poftiţi”. Intrăm într-o încăpere care-ţi dai imediat seama că-i biroul doctorului. Stă de vorbă pe spanioleşte cu trei bătrâni. Pe unu îl recunosc dintr-o privire: e Fernandez, ăl de-a omorât trei argentinieni la „Cafeneaua Madrid” din Paris. După ce schimbă câteva cuvinte, Sierra îl bagă într-un WC care dă pe sală, apoi vine spre noi.
— Papi, dă-mi voie să te-mbrăţişez. Îmi pare bine că-ţi pot face un mare serviciu, ţie şi prietenului tău: sunteţi internaţi amândoi… Stai! lasă-mă să vorbesc! Papillon, tu eşti vieţaş, iar tu, Dega, pe cinci ani. Aveţi biştari?
— Da.
— Atunci scoateţi fiecare câte cinci sute de franci şi mâine dimineaţă intraţi în spital, tu pentru dizenterie. Dega, tu să baţi noaptea la uşă sau, mai bine, careva din voi să-l cheme pe caraliu s-aducă infirmierul zicând că Dega se sufocă. Restul e treaba mea. Papillon, îţi cer un singur lucru: dacă o-ntinzi, dă-mi de ştire din timp, ne-ntâlnim. Pentru o sută de franci de căciulă pe săptămână, vă ţine o lună la spital. Trebuie lucrat rapid.
Fernandez iese din WC şi-i dă lui Sierra, de fată cu noi, cinci sute de franci. Intru şi eu în WC iar când ies nu-i dau o mie, ci o mie cinci sute de franci. Refuză cei cinci sute de franci. Nu vreau să insist. Îmi zice:
— Lovelele astea-s pentru caralii. Eu n-am nici o pretenţie. Nu suntem prieteni?
A doua zi, Dega, eu şi Fernandez ne aflam la spital într-o celulă imensă. Dega a fost spitalizat la miezul nopţii. Infirmierul sălii e-un bărbat de treizeci şi cinci de ani, îl cheamă Chatal. Sierra i-a explicat toată tărăşenia cu noi trei. Când o să treacă doctorul, o să-i arate o analiză de fecale din care să reiasă că sunt plin de amibe. Cât despre Dega, cu zece minute înainte de vizita medicală, dă foc la niţel sulf de care şi-a făcut rost şi-i inspiră aburii c-un prosop pe cap. Unul din obrajii lui Fernandez e enorm; şi-a înţepat pielea pe dinăuntru şi a suflat cât a putut timp de-o oră. S-a dovedit atât de conştiincios, că umflătura îi acoperă un ochi. Celula e la primul etaj al clădirii, sunt aproape şaptezeci de bolnavi, din care mulţi cu dizenterie. Îl întreb pe infirmier unde-i Julot. Zice:
— Chiar în clădirea din faţă. Vrei să-i spun ceva?
— Da. Spune-i că Papillon şi Dega sunt aici, să vină la fereastră.
Infirmierul intră şi iese din sală când pofteşte. E de-ajuns să bată la uşă şi-i deschide un arab. E unul din cei cu cheile, un ocnaş care-i ajutor de supraveghetor. La dreapta şi la stânga uşii şed trei supraveghetori cu arma pe genunchi, în chip de zăbrele, ferestrele au nişte şine de cale ferată, mă-ntreb cum dracu o să le tăiem. Mă aşez la fereastră.
Între clădirea noastră şi a lui Julot e o grădină plină de flori. Julot se iveşte la fereastră, ţine-n mână o tăbliţă pe care a scris cu creta: BRAVO. O oră mai târziu, infirmierul mi-aduce o scrisoare de la Julot. Îmi scrie „încerc să trec în sala ta. Dacă dau greş, caută să vii tu la mine. Asta pentru că-n sala voastră aveţi duşmani. Va să zică sunteţi internaţi? Curaj, le venim noi de hac.” Întâmplarea de la închisoarea centrală din Beaulieu, unde am suferit împreună, ne-a legat mult unul de altul. Julot era specialist în ciocane de lemn, de-aia era poreclit „omul cu ciocanul”. Sosea cu maşina la un magazin cu bijuterii, ziua nămiaza mare, când se aflau în vitrină cele mai frumoase nestemate. Maşina, cu altul la volan, se oprea, cu motorul în funcţiune. Cobora iute înarmat cu un ciocan de lemn, spărgea vitrina c-o lovitură zdravănă, lua cât putea de multe bijuterii şi sărea înapoi în maşina care pornea vâjâind. După ce i-a mers la Lyon, Angers, Tours, Le Havre, a încercat o lovitură la o mare bijuterie din Paris, la trei după-amiază, şterpelind bijuterii în valoare de vreun milion. Nu mi-a povestit niciodată de ce şi cum l-au dibăcit. A luat douăzeci de ani şi a evadat la sfârşitul celui de-al patrulea. După cum ne povestise, a fost arestat când s-a întors la Paris: umbla după tăinuit torul său, ca să-i facă de petrecanie, pentru că nu-i achitase soră-si o mare sumă de bani pe care i-o datora. Tăinuitorul l-a zărit dând târcoale pe strada unde locuia şi a anunţat poliţia. Julot a fost prins şi-a pornit iar spre ocnă cu noi.
Se împlineşte o săptămână de când suntem la spital. Ieri i-am dat lui Chatal două sute de franci, taxa săptămânală ca să ne ţină pe amândoi la spital. Spre a ne face apreciaţi, împărţim tutun celor ce n-au. Un ocnaş în vârstă de şaizeci de ani, un marsiliez pe nume Carora, s-a împrietenit cu Dega. I-a devenit sfetnic. Îi zice de câteva ori pe zi că, dacă-i plin de bani şi se află asta în sat (loviturile barosane sunt relatate în ziarele care sosesc din Franţa), e mai sănătos să nu evadeze, pentru că ocnaşii eliberaţi o să-l omoare ca să-i fure tubul. Dega mă ţine la curent cu sfaturile bătrânului Carora. De pomană-i spun că bătrânul e precis ramolit, întrucât sunt douăzeci de ani de când e aici, nu-mi dă crezare. Dega e foarte impresionat de trăncănelile bătrânului şi mă străduiesc din greu să-i ridic moralul.
I-am strecurat un bileţel lui Sierra, să mi-l trimită pe Galgani. Merge repede. Chiar de-a doua zi, Galgani e la spital, dar într-o sală fără zăbrele. Cum fac să-i dau, tubul? îi spun lui Chatal că trebuie musai să vorbesc cui Galgani, îl las să creadă că-i vorba s-aranjăm o evadare. Zice că poate să-l aducă pentru cinci minute, fix la amiază. La ora când se schimbă garda, o să vină cu el pe verandă, să vorbim la fereastră, şi-asta pe de gratis. Galgani mi-e adus la fereastră la amiază şi-i pun de-dreptul tubul în mână. Şi-l vâră stând în picioare în faţa mea, îi dau lacrimile. Două zile mai târziu îmi trimite o revistă cu cinci hârtii de-o mie de franci şi un singur cuvânt: „Mulţumesc”.
Chatal, care mi-a dat revista, a văzut banii. Nu-mi pomeneşte de ei, dar vreau să-i ofer ceva; refuză. Îi spun:
— Vrem s-o întindem. Pleci cu noi?
— Nu, Papillon, am aranjat cu altcineva, o să-ncerc să evadez abia peste cinci luni, când inspectorul o să fie eliberat. Uşcheala o să fie mai bine pregătită şi treaba mai sigură. Întrucât te-au internat, e clar că te grăbeşti, dar aici, cu zăbrelele astea, o să fie tare greu. Nu te bizui pe ajutorul meu, nu vreau să-mi risc locul. Aici aştept liniştit să-mi iasă prietenul.
— E-n regulă, Chatal. În viaţă trebuie să fii sincer, nu-ţi mai suflu o vorbă.
— Dar tot am să-ţi duc bileţelele, zice el, şi-am să-ţi fac comisioanele.
— Mulţumesc, Chatal.
Astă-noapte s-au auzit rafale de pistol-mitralieră. Am aflat a doua zi c-a evadat tipul cu ciocanul. Să-l ajute Domnul, era băiat bun. S-o fi ivit o ocazie şi o fi profitat. Cu-atât mai bine pentru el.
Cincisprezece ani mai târziu, în 1943, eram la Haiti, unde venisem, însoţit de-un milionar din Venezuela, să discut cu preşedintele Cazinoului un contract ca să iau în antrepriză jocurile de noroc. Într-o noapte, ieşind dintr-un cabaret unde se băuse şampanie, una din fetele care ne însoţeau, neagră ca o cioară, dar educată ca o provincială dintr-o bună familie franceză, îmi zice:
— Bunică-mea, care-i preoteasă a cultului „vaudou”, trăieşte cu-n francez bătrân. E-un evadat din Cayenne, se ţine de douăzeci de ani cu ea, se-mbată fără încetare, îl cheamă Jules Ciocanu! Aburul băuturii s-a dus într-o clipă.
— Mititico, du-mă imediat la bunica ta.
Îi spune ceva în jargon haitian şoferului de la taxi, care goneşte cu toată viteza. Trecem prin faţa unui bar de noapte strălucind cu toate luminile aprinse: „Opreşte”. Intru în bar să cumpăr o sticlă de Pernod, două sticle de şampanie, două sticle de rom haitian. „Dă-i drumul”. Am ajuns la marginea mării, la o căsuţă cochetă, albă, cu ţigle roşii. Apa mării ajunge aproape până la scări. Fata bate-a uşă, bate de zor şi apare întâi o negresă înaltă cu părul complet alb. E îmbrăcată într-un camizol care-i ajunge la glezne. Cele două femei vorbesc în limba lor, bătrâna îmi zice: „Intraţi, domnule, casa asta-i a dumneavoastră”. O lampă cu acetilenă luminează o încăpere foarte urată, plină cu păsări şi peşti.
— Vreţi să-l vedeţi pe Julot? Staţi că vine. Jules, Jules! Te caută cineva.
Se iveşte un bătrân desculţ, îmbrăcat c-o pijama cu dungi albastre, care mi-aminteşte de uniforma de la ocnă.
— Ei, Bulgăraş de Zăpadă, cine mă caută la ora asta? Papillon! Nu, nu se poate! Mă ia în braţe, zice: Adu lampa mai aproape, Bulgăraş de Zăpadă, să-i văd mutra amicului meu. Ba chiar tu eşti, neamule! Chiar tu! Fii dar binevenit. Pereţii ăştia, mica mea agoniseală, fata nevesti-mi, totul e al tău. Doar să spui o vorbă.
Bem Pernod-ul, şampania, romul şi, din când în când, Julot se pune pe cântat,
— Băieţaş, aşa-i că i-am tras în piept? Mai tare ca orice aventură. Am străbătut Columbia, Panama, Costa Rica, Jamaica şi, după aia, acum vreo douăzeci de ani, am ajuns aici şi sunt fericit cu Bulgăraş de Zăpadă, cea mai straşnică femeie din câte poate întâlni un bărbat. Când pleci? Ai venit pe mai multă vreme?
— Nu, pentru o săptămână.
— Ce-nvârţi pe-aici?
— Vreau să iau în antrepriză la Cazino jocurile de noroc, să-nchei un contract direct cu preşedintele.
— Băieţaş, aş dori să rămâi toată viaţa cu mine în văgăuna asta de săraci cu duhul, dar dacă te-ai apucat să te-ntâlneşti cu preşedintele, nu aranja nimic cu tipul ăsta, c-o să tocmească pe cineva să te cureţe de cum o vedea că-ţi merge bine.
— Mulţumesc pentru sfat.
— Iar tu, Bulgăraş de Zăpadă, pregăteşte-ţi balul sectei „vaudou” „nu pentru turişti”. Unul pe cinste pentru amicul meu.
Cu alt prilej am să povestesc cum a fost cu balul ăla faimos al sectei „vaudou” – „nu pentru turişti,”
Vorba-i că Julot a evadat, iar eu, Dega şi Fernandez stăm şi aşteptăm. Când şi când mă uit, cică din întâmplare, la zăbrelele de la fereastră. Parcă ar fi şine de cale ferată, nimic de făcut. Mai e şi uşa. Zi şi noapte o păzesc trei supraveghetori înarmaţi. De când cu evadarea lui Julot, supravegherea s-a înăsprit. Rondurile sunt mai dese, doctorul e mai puţin amabil, Chatal nu intră-n sală decât de două ori pe zi, pentru injecţii şi ca să ia temperatura. Trece a doua săptămână, mai scot două sute de franci. Dega vorbeşte de orice în afară de evadare. Ieri mi-a văzut bisturiul şi mi-a zis:
— Tot îl mai ţii? De ce? Răspund cu ţâfnă:
— Ca să apăr pielea mea şi a ta, de-o fi cazul. Fernandez nu-i spaniol, ci argentinian. E-un bărbat chipeş, un adevărat aventurier, dar şi el a fost impresionat de trăncăneala bătrânului Carora. Într-o zi îl aud spunându-i lui Dega: „Se zice că-n Insule clima-i tare sănătoasă, nu ca aici, şi nu-i cald. În sala asta te poţi căptuşi c-o dizenterie, e destul să te duci la closet ca să te umpli de microbi.” În sala asta cu şaptezeci de oameni, mor zilnic câte unu-doi de dizenterie. E interesant de notat că toţi mor când refluxul e cel mai scăzut, după-masă sau seara. Nici un bolnav nu moare dimineaţa. Care-o fi pricina? E-o taină a naturii.
Noaptea asta am stat de vorbă cu Dega. I-am spus că arabul cu cheile are câteodată, noaptea, imprudenţa să intre în sală şi să ridice cearşaful celor grav bolnavi, care şi-au tras pătura peste cap. Am putea să-l pocnim şi să-i luăm hainele (suntem toţi numai în cămaşă şi sandale). De cum m-am îmbrăcat, ies afară, smulg pe neaşteptate arma unuia dintre caralii, îi iau la ochi şi-i bag în, celulă, unde-i încui. Pe urmă sărim zidul spitalului, în partea dinspre fluviul Maroni, ne zvârlim în apă şi ne lăsăm în voia valurilor purtaţi de curent. Mai departe om vedea. Întrucât avem biştari, cumpărăm un vas şi provizii ca s-o pornim în larg. Niciunul nu-i de-acord cu ideea asta, în ruptul capului, ba chiar o critică. Văd că i-a părăsit curajul, mă simt tare decepţionat, iar zilele trec.
Suntem aici de trei săptămâni fără două zile. Mai avem cel mult zece-cincisprezece zile ca să-ncercăm isprava. Azi, 21 noiembrie 1933, zi de neuitat, pătrunde în sală Sones Clousiot, tipul asupra căruia se făcuse la Saint-Martin o tentativă de asasinat, la frizer. Are ochii închişi, plini de puroi, e-aproape orb. De cum pleacă Chatal mă apropii de el. Îmi spune iute că ceilalţi internaţi au pornit spre Insule de cincisprezece zile şi mai bine, dar că pe el l-au uitat. Acum trei zile l-a înştiinţat un contabil. Şi-a pus o boabă de ricin în ochi, i s-au umplut cu puroi, şi-aşa a putut să vină aici. Abia aşteaptă să plece. Zice că-i gata de orice chiar de un omor de-o fi nevoie, numai să o uşchească. Are trei mii de franci. De cum îşi spală ochii cu apă caldă începe să vadă foarte limpede. Îi povestesc ce am plănuit eu ca s-o întind, zice că merge, numai că trebuie să ieşim doi sau, dacă se poate, chiar trei, ca să-i luăm prin surprindere pe supraveghetori. Am putea să-i doborâm pocnindu-i cu câte-un picior de la pat, pe care să-l demontăm din vreme. După el, chiar văzându-ne cu câte-o puşcă-n mână, supraveghetorii nu vor crede c-o să tragem şi s-ar putea să-i cheme pe ceilalţi paznici de gardă din pavilionul alăturat, de unde a evadat Julot, şi care-i la mai puţin de douăzeci de metri.
