Capitolul 2Plecarea spre ocnă

La ora şase, tevatură. Nişte deţinuţi ne aduc cafeaua, apoi vin patru supraveghetori. Azi sunt îmbrăcaţi în alb, tot cu revolverul la şold. Au nasturi auriţi la tunica de un alb imaculat. Unul are trei trese ca un V pe mâneca stângă, nimic pe umeri.

— Transportaţi, ieşiţi pe coridor doi câte doi. Fiecare să-şi caute sacul respectiv, are numele pe etichetă. Luaţi sacul şi treceţi la perete, cu faţa spre coridor şi cu sacul dinainte.

Durează vreo douăzeci de minute până ne aflăm toţi aliniaţi cu sacul dinainte.

— Dezbrăcaţi-vă, strângeţi-vă hainele şi împachetaţi-le în bluză, le legaţi cu mânecile ei. Foarte bine. Tu de colo, adună pachetele şi bagă-le în celulă… Începeţi îmbrăcarea, vă puneţi o izmana, un tricou, un pantalon vărgat de dril, un bluzon de dril, ghete cu ciorapi… S-au îmbrăcat toţi?

— Da, domnule supraveghetor.

— Bun. Nu băgaţi bluzonul de lână în sac, pentru cazul că ar ploua şi ca să vă apere de frig. Sacii pe umărul stâng!… Încolonarea doi câte doi, după mine.

Cu gradatul înainte, cu alţi doi alături şi cu al patrulea supraveghetor în coadă, mica noastră coloană se îndreaptă spre curte. În mai puţin de două ore se strâng, aliniaţi, opt sute zece ocnaşi. Sunt strigaţi patruzeci de bărbaţi, printre care eu, Louis Dega, precum şi cei trei recidivişti care evadaseră: Julot, Galgani şi Satini. Ăştia patruzeci sunt aliniaţi câte zece. În capul coloanei ce se formează, fiecare rând are alături câte-un supraveghetor. Nici urmă de lanţuri sau de cătuşe. La trei metri în faţa noastră merg de-andărătelea zece jandarmi. Cu puşca-n mână, privindu-ne, vor străbate astfel întreaga distanţă, fiecare călăuzit de câte-un alt jandarm care-l trage de centiron.

Se deschide poarta cea mare a Fortăreţei şi coloana porneşte încet. Nişte jandarmi, cu câte-o puşcă sau o puşcă-mitralieră în mână, se alătură convoiului pe măsură ce ieşim din fortăreaţă, urmându-ne astfel, la o depărtare de vreo doi metri. Jandarmii ţin la distanţă o uriaşă gloată de gură-cască, dornici să vadă plecarea spre ocnă. Pe la mijlocul drumului, de la fereastra unei case se aude un şuierat melodios. Ridic capul şi-o văd pe soţia mea, Nenette, şi pe prietenul meu, Antoine D…, la o fereastră, iar la cealaltă fereastră pe Paula, soţia lui Dega, şi pe prietenul săli, Antoine Giletti. I-a zărit şi Dega şi, pe toată distanţa, cât ne e eu putinţă, umblăm cu ochii aţintiţi spre ferestrele acelea. Avea să fie ultima oară că mi-am văzut soţia, ca şi pe prietenul meu, care urma să moară într-un bombardament la Marsilia. Nimeni nu scoate o vorbă, aşa că-i o tăcere desăvârşită. Nici un deţinut, nici un supraveghetor, nici un jandarm, nici publicul nu tulbură clipa asta cu-adevărat sfâşietoare, toţi îşi dau seama că cei o mie opt sute de oameni o să dispară pe veci din viaţa de toate zilele.

Urcăm la bord. Noi ăştia, primii patruzeci, suntem duşi în fundul calei, într-un soi de cuşcă înconjurată de zăbrele groase. Pe o bucată de carton scrie: „Sala nr. 1. 40 de bărbaţi, categorie cu totul specială. Supraveghere-neâncetată şi severă.” Fiecare capătă un hamac făcut sul. Se găsesc din belşug inele de agăţat hamacurile. Careva mă îmbrăţişează, e Julot. El e-nvăţat cu chestia asta, a mai făcut drumul acum zece ani. Ştie cum devine cazul, îmi spune:

— Vino-ncoa repede. Prinde sacul de inelul de care o să-ţi agăţi hamacul. Locul ăsta e lângă două hublouri închise, dar în larg o să le deschidă şi oricum o s-avem aici mai mult aer decât în oricare alt loc al cuştii.

Îi fac cunoştinţă cu Dega. Tocmai vorbeam, când se-apropie un individ. Cu braţul Julot îl opreşte să treacă, şi-i spune: „Fereşte colţul ăsta, dacă vrei s-ajungi viu la ocnă. Ai băgat la cap?” – „Da”, zice ălălalt. – „Ştii de ce?” – „Da” – „Atunci întinde-o.” Tipul se cară. Dega e încântat de demonstraţia asta de forţă şi o spune pe faţă: „Cu voi doi n-am grijă”. Julot răspunde: „Cu noi eşti mai în siguranţă aici decât într-o vilă c-o fereastră deschisă spre litoral”.

Călătoria a durat optsprezece zile. s-a-ntâmplat o singură chestie: într-o noapte sar toţi treziţi de-un urlet. L-au găsit pe unu mort, c-un cuţitoi înfipt în spate. Fusese împuns de jos în sus, iar şişul trecuse mai întâi prin hamac. Era un cosor barosan, avea mai bine de douăzeci de centimetri. Vreo douăzeci şi cinci-treizeci de supraveghetori ne iau pe dată la ochi cu revolverele sau puştile lor, strigând:

— Dezbrăcarea la piele, daţi-i zor!

Suntem toţi goi puşcă. E clar c-o să ne percheziţioneze. Las jos bisturiul, sub talpa piciorului drept, şi mă sprijin mai mult pe stângul, că mă taie. Laba îl acoperă perfect. Intră patru supraveghetori şi încep să scotocească prin încălţări şi veşminte. Şi-au lepădat trăgacele la uşă, dar ăi de-afară ne supraveghează mai departe, cu armele aţintite spre noi. „Cum mişcă unu, s-a curăţat”, glăsuieşte un şef. De pe urma cotrobăielii au dibăcit trei şişuri, două piroane de dulgherie, ascuţite, un tirbuşon şi un tub de aur. Şase oameni sunt scoşi pe-o platformă, tot goi. Maiorul Barrot, şeful convoiului, apare întovărăşit de doi medici din colonii şi de căpitanul vasului. De cum ies caraliii din cuşca noastră, ne îmbrăcăm cu toţii fără s-aşteptăm să ne-o spună. Mi-am pus bisturiul la loc.

Supraveghetorii s-au retras până la capătul platformei. În mijloc e Barrot; ceilalţi stau lângă scară. În fata lor, aliniaţi, cei şase bărbaţi goi puşcă în poziţie de drepţi

— E-al ăstuia, zice caraliul care ne-a cotrobăit, apucând un şiş şi arătând al cui e.

— E-al meu, aşa e.

— În regulă, zice Barrot. Va face călătoria în celula de deasupra maşinilor.

Îl arată pe fiecare, după cum e vorba de cei cu piroanele, cu tirbuşonul, cu şişurile, şi fiecare recunoaşte ce-i aparţine. Fiecare, tot gol, urcă scările însoţit de doi caralii. Pe jos se mai află un şiş şi tubul de aur; ambele sunt ale unuia singur. E-un tânăr de vreo douăzeci şi trei sau douăzeci şi cinci de ani, bine făcut, are pe puţin un metru optzeci, un corp de atlet, ochi albaştri.

— E-al tău, nu-i aşa? întrebă caraliul întinzându-i tubul de aur.

— Da, e al meu.

— Ce-i înăuntru? întreabă maiorul Barrot, care l-a luat.

Trei sute de lire englezeşti, două sute de dolari şi două diamante de cinci carate.

— Bine, o să vedem.

Îl deschide. Întrucât maiorul e înconjurat de ceilalţi, nu se vede nimic, dar îl auzim spunând:

— Exact. Cum te cheamă?

— Salvidia Romeo.

— Eşti italian?

— Da, domnule.

— N-o să fii pedepsit pentru tub, dar pentru cuţit da.

— Vă rog să mă scuzaţi, dar cuţitul nu-i al meu.

— Vezi-ţi de treabă, era într-o gheată de-a ta, zice caraliul.

— Vă repet, cuţitul nu-i al meu.

— Zi aşa, mă faci mincinos?

— Nu, dar vă înşelaţi.

— Păi atunci, al cui e cuţitul? întrebă maiorul Barrot. Dacă nu-i al tău, al cui e?

— Nu-i al meu, asta-i tot ce ştiu.

— Spune al cui e cuţitul, dacă nu vrei să fii băgat într-o carceră unde-o să te coci, întrucât e deasupra cazanelor.

— Nu ştiu.

— Îţi baţi joc de mine? Ai un cuţit în gheată şi nu ştii al cui e? Aşa dobitoc mă crezi? Ori e al tău, ori ştii cine l-a vârât acolo. Răspunde!

— Nu-i al meu, şi nu-i cazul să spun al cui e. Nu turnător. Am eu mutră de caraliu la ocnaşi?

— Supraveghetor, pune-i cătuşele. O să te coste scump dovada asta de indisciplină.

Cei doi comandanţi, de vas şi de convoi, schimbă câteva cuvinte între ei. Căpitanul dă un ordin unui bosman secund, care porneşte spre punte. După câteva clipe se iveşte un marinar breton, un adevărat uriaş, c-o găleată de lemn plină probabil cu apă de mare şi c-o funie groasă cât încheietura mâinii. Îl leagă pe tip de ultima treaptă a scării, în genunchi. Marinarul udă funia în găleată, ş-apoi îl cafteşte tacticos pe amărâtu ăla, cât poate de tare, peste buci, şale şi spate. Nu scoate-un ţipăt măcar, îi curge sânge din pielea bucilor şi a coastelor. În mijlocul liniştii ăsteia de mormânt, din cuşca noastră ţâşneşte un strigăt de protest:

— Şleahtă de nemernici!

Atât a trebuit ca să se pornească toţi pe zbierat: „Ucigaşilor! Tâlharilor! Lepădăturilor!” Pe măsură ce ne ameninţă tot mai straşnic că ne-mpuşcă, pe-atât urlăm mai tare, până ce ţipă căpitanul:

— Daţi drumul la aburi!

Nişte marinari învârt câteva rotiţe şi ne trezim împroşcaţi cu abur, cu atâta forţă că într-o clipă ne trezim culcaţi pe podea. Ţâşniturile de abur ne-au pocnit în piept. A dat spaima-n toţi. Opăriţii nu îndrăzneau să se vaiete. Treaba a durat mai puţin de-un minut, dar a băgat groaza în noi.

— Bă, căpăţânoşilor, e clar? La prima dovadă de nesupunere dau drumul la abur. Ne-am înţeles? Scularea!

Doar trei tipi au fost opăriţi mai rău. Sunt duşi la infirmerie. Al biciuit e lăsat cu noi. Şase ani mai târziu avea să moară încercând să evadeze împreună cu mine.

În astea optsprezece zile de drum aveam vreme să ne lămurim sau să încercăm să ne facem o idee despre ocnă. Nimic n-o să semene a ce ne-am închipuit, cu toate că Julot şi-a dat toată silinţa să ne informeze. De pildă, ştim că Saint-Laurent-du-Maroni e un sat aflat la o sută douăzeci de kilometri de mare, pe malul unui fluviu numit Maroni. Julot ne explică:

— În satul ăla e penitenciarul, centrul ocnei, unde îi triază pe categorii. Deportaţii sunt duşi direct acolo, la o depărtare de o sută cincizeci de kilometri, într-un penitenciar de-i zice Saint-Jean. Ocnaşii sunt imediat împărţiţi în trei grupe: mai întâi ăi foarte periculoşi, pe ăştia îi cheamă chiar din clipa sosirii şi-i vâră în celule în sectorul disciplinar, până o să-i transfere pe Insulele Salvării, unde-i închide pe termen sau pe viaţă. Insulele astea se află la cinci sute de kilometri de Saint-Laurent şi la o sută de kilometri de Cayenne. Sunt trei, şi anume Royale, pe urmă a mai mare, Saint-Joseph, unde e temniţa ocnei, şi Insula Diavolului, a mai mică. Ocnaşii nu sunt trimişi pe Insula Diavolului decât cu totul excepţional. Cei de pe Insula Diavolului sunt politici. Vin pe urmă ăi periculoşi din grupul al doilea: ăştia rămân în lagărul de la Saint-Laurent, unde-s puşi la grădinărit şi munca câmpului. De câte ori e nevoie, sunt trimişi în lagăre foarte grele, la Câmp Forestier, Charvin, Cascade, Golful Roşu, Kilometrul 42, poreclit lagărul morţii. Apoi e grupul normal: ăştia lucrează pe lângă Administraţie, la bucătărie, fac curăţenie în sat sau în lagăr, sau li se dau alte îndeletniciri: ateliere de tâmplărie, vopsitorie, făurărie, electricitate, tapiţerie, croitorie, spălătorie etc. Va să zică, momentul hotărâtor e ăla al sosirii: dacă te cheamă şi te bagă în celulă, înseamnă că te internează în Insule, aşa că s-a zis cu speranţele de evadare. Ai o singură posibilitate: să te-alegi rapid c-o rană, să-ţi sfarmi genunchii sau să-ţi croieşti un buzunar la burtă ca s-ajungi la spital şi să evadezi de-acolo. Faci pe dracu-n patru, numai să nu te trezeşti în Insule. Mai e o chestie: dacă vasul care duce deţinuţii în Insule nu-i gata de plecare, umbli la biştari şi-i dai infirmierului. Îţi face o injecţie cu terebentină într-o încheietură sau îţi bagă sub piele un fir de păr muiat în urină, şi se infectează. Sau îţi face rost de nişte sulf, să-i tragi mirosul în piept, şi se duce pe urmă la doctor şi-i zice că ai 40 de grade. În alea câteva zile de răgaz trebuie s-ajungi neapărat la spital. Dacă nu te cheamă, şi te lasă cu ăilalţi în barăcile din lagăr, ai vreme să faci ceva. În cazul ăsta să nu-ţi cauţi vreo treabă în lagăr. Îl ungi pe contabil să te facă vidanjor ori măturător în sat, sau să lucrezi la joagărul vreunui antreprenor particular. Când ieşi din penitenciar ca să te duci la lucru şi când te-ntorci seara în lagăr, ai timp să intri-n legătură cu nişte ocnaşi eliberaţi care s-au stabilit în sat sau cu nişte indochinezi, ca să-ţi rostuiască evadarea. Să te fereşti de lagărele din jurul satului: pe-acolo mierlesc toţi şi repede; sunt lagăre unde nimeni n-a rezistat mai mult de trei luni. În mijlocul junglei, oamenii sunt puşi să taie un metru cub de lemn pe zi.

Cât a durat drumul, Julot ne-a tot spus şi repetat informaţiile astea preţioase. El unul e gata. Ştie c-o să-l vâre direct la carceră pentru evadare. Drept care, în tubul lui se află un şiş mititel, de fapt un soi de briceag. De cum soseşte, o să-l scoată şi-o să-şi cresteze încheietura genunchiului. Coborând de pe vas, o să cadă de pe scară, de faţă cu toţi. Socoteşte că de pe chei o să-l ducă direct la spital. De altfel, treaba o să se petreacă întocmai.