Capitolul 1Saint-Martin-De-Ré

Seara, Batton îmi strecoară trei ţigări Gauloise şi o hârtiuţă pe care scrie: „Papillon, ştiu c-o să rămâi cu amintiri bune despre mine. Sunt staroste, dar încerc să fac cât mai puţin rău deţinuţilor. Am primit slujba asta pentru că am nouă copii şi aştept graţierea cu nerăbdare. Fără să fac prea mult rău, o să încerc să-mi dobândesc graţierea. Adio. Noroc. Convoiul pleacă poimâine.”

Într-adevăr, a doua zi suntem adunaţi în grupe de câte treizeci pe culoarul sectorului disciplinar. Infirmieri veniţi din Caen ne vaccinează împotriva bolilor tropicale. Trei vaccinuri şi doi litri de lapte de fiecare. Dega e lângă mine. Îngândurat. Nu se mai respectă nici un fel de ordin în ce priveşte tăcerea, deoarece ştim că nu ne pot băga la carceră o dată ce-am fost vaccinaţi. Trăncănim în şoaptă sub nasul caraliilor, care nu îndrăznesc să spună nimic din pricina infirmierilor de la oraş. Dega îmi spune:

— Or avea destule maşini celulare să ne ducă pe toţi o dată?

— Cred că nu.

— Saint-Martin-de-Ré e departe, şi dacă duc şaizeci pe zi, o să dureze zece zile, că numai aici suntem aproape şase sute.

— Principalul e c-am fost vaccinaţi. Înseamnă că suntem pe listă şi că vom fi în curând la ocnă. Curaj. Dega, începe altă etapă. Bizuie-te pe mine, aşa cum mă bizui eu pe tine.

Mă priveşte cu ochi sclipind de satisfacţie, mă prinde de braţ şi repetă: „Pe viaţă şi pe moarte, Papi”.

Cât priveşte convoiul, puţine incidente demne de povestit, afară de faptul că ne sufocam, fiecare în mica-i despărţitură a furgonului celular. Gardienii au refuzat să crape cât de cât uşile, să intre puţin aer. Sosind la La Rochelle, doi dintre tovarăşii noştri de furgon au fost găsiţi morţi, asfixiaţi.

Tot felul de gură-cască adunaţi pe chei – căci Saint-Martin-de-Ré e o insulă şi trebuia să luăm un vapor ca să traversăm braţul de apă – au asistat când i-au găsit pe cei doi năpăstuiţi. De altminteri, fără să ia vreo atitudine. Şi cum jandarmii urmau să ne predea Fortăreţei, morţi sau vii, au dus cadavrele pe vapor împreună cu noi.

Traversarea n-a durat mult, dar am tras o gură zdravănă de aer marin. Îi spun lui Dega: „Miroase a evadare”. Zâmbeşte. Iar Julot, care era alături, ne spune:

— Da, miroase a cărăbăneală. Eu unul mă-ntorc acolo de unde am evadat cu cinci ani în urmă. M-am lăsat prins ca un dobitoc tocmai când eram gata să-l curăţ pe tăinuitorul meu, care mă turnase la proces acum zece ani. Să-ncercăm să rămânem împreună, că la Saint-Martin ne bagă la nimereală câte zece într-o celulă.

Se-nşela Julot. Cum am sosit, l-au chemat pe el şi încă alţi doi şi i-au pus separat. Erau trei ocnaşi evadaţi, prinşi din nou în Franţa, şi trimişi la ocnă pentru a doua oară.

În celule, pe grupuri de câte zece, începem un trai de aşteptare. Avem dreptul să vorbim, să fumăm, suntem foarte bine hrăniţi. Perioada asta nu-i periculoasă decât în privinţa tubului. Fără să ştii de ce, eşti chemat pe neaşteptate, dezbrăcat la piele şi cercetat pe îndelete. Mai întâi părţile ascunse ale corpului pân-la tălpi, apoi ţoalele. „Echiparea!” Şi te-ntorci în celulă.

Celula, sala de mese, curtea, unde ne petreceam ore întregi mergând în şir câte unul. Un, doi! Un, doi! Un, doi!… Mergem în grupe de câte o sută cincizeci de deţinuţi. Coada e lungă, saboţii pocnesc. Obligatoriu tăcere absolută. Şi pe urmă: „Rupeţi rândurile!” Fiecare se aşează pe jos, se alcătuiesc grupuri, pe categorii sociale. În primul rând vin cei cu-adevărat din tagmă, la care originea nu contează: corsicani, marsiliezi, toulousani, bretoni, parizieni etc. Până şi din Ardèche e unul, ăsta-s eu. Şi trebuie s-o spun spre cinstea Ardèche-ului, că de acolo nu sunt decât doi în convoiul ăsta de o mie nouă sute de oameni: un pândar care şi-a ucis nevasta şi cu mine.

Va să zică: cei din Ardèche sunt oameni cumsecade. Celelalte grupe se formează la întâmplare, căci mai des ajung la ocnă ageamiii decât cei din tagmă. Zilele astea de aşteptare se cheamă zile de observaţie. Şi chiar aşa e, suntem observaţi în toate privinţele.

Pe când şedeam într-o după-amiază la soare, se apropie de mine un individ. Poartă ochelari, e pipernicit, slab. Încerc să-mi amintesc de el, dar, cu uniformele noastre, e foarte greu.,

— Tu eşti Papillon?

Are un pronunţat.accent corsican.

— Da, eu sunt. Ce doreşti?

— Vino la closet, îmi spune el. Şi pleacă.

— Asta-i un fraier corsican, îmi spune Dega. Precis un bandit din creierii munţilor. Ce-o fi vrând?

— O să aflu.

Mă-ndrept spre closetele instalate în mijlocul curţii şi mă prefac, că urinez. Individul e lângă mine, în aceeaşi poziţie. Îmi spune fără să mă privească:

— Sunt cumnatul lui Pascal Matra. Mi-a zis la vorbitor, că dacă am cumva nevoie de ajutor, să-ţi spun că vin din partea lui.

— Da, sunt prieten cu Pascal. Despre ce-i vorba?

— Nu mai pot să ţin tubul: am dizenterie. Nu ştiu în cine să mă-ncred şi mi-e teamă că mi-l fură sau că-l dibăcesc caraliii. Te implor, Papillon, poartă-l tu câteva zile.

Şi-mi arătă un tub mult mai gros ca al meu. Mi-e frică de-o cursă şi că mă roagă asta ca să ştie dacă am şi eu unul; dacă-i spun că nu pot să ţin două, e clar. Drept care îl întreb cu sânge rece:

— Cât e înăuntru?

— Douăzeci şi cinci de bătrâne.

Nu scot o vorbă, iau tubul, foarte curat de altfel, şi, în faţa lui, mi-l vâr în anus, întrebându-mă dacă poate cineva să suporte două. Habar n-am. Mă ridic, îmi trag pantalonul… e-n regulă, nu mă supără.

— Mă cheamă Ignace Galgani, îmi spune înainte să plece. Mulţumesc, Papillon.

Mă întorc la Dega, îl iau deoparte şi-i povestesc.

— Nu-i prea greu?

— Nu.

— Atunci, asta-i şi basta.

Încercăm să luăm legătura cu cei întorşi din evadare, pe cât posibil cu Julot sau Guittou. Suntem setoşi de informaţii: cum e acolo; cum eşti tratat; cum te descurci să rămâi împreună cu un prieten etc. Întâmplarea face să dăm de un tip ciudat, un caz aparte. E un corsican născut în ocnă. Taică-său era supraveghetor acolo şi trăia cu maică-sa în Insulele Salvării. Se născuse în Insula Royale, una din cele trei insule, celelalte fiind Saint-Joseph şi Insula Diavolului şi, ce-nseamnă soarta! urma să se întoarcă acolo nu ca fiu de supraveghetor, ci ca ocnaş.

Încasase doisprezece ani de ocnă pentru furt cu efracţie. Are nouăsprezece ani, un obraz deschis, o privire limpede şi sinceră. Ca şi Dega, pricep imediat c-a avut ghinion. N-are decât o idee vagă despre tagmă, dar o să ne fie util dându-ne toate informaţiile cu putinţă despre ce ne-aşteaptă. Ne povesteşte cum e viaţa în Insule, unde a trăit paisprezece ani. De exemplu, ne spune că în Insule a avut drept dădacă un ocnaş vestit, prins cu ocazia unei încăierări cu şişurile, pe Colină pentru ochii frumoşi ai Căştii de Aur.

Ne dă sfaturi preţioase: evadarea trebuie pornită de pe Continent, căci din Insule e cu neputinţă; de asemenea, să nu fii categorisit periculos, căci altfel, de cum te-au debarcat la Saint-Laurent-du-Maroni, portul unde soseşti, te pomeneşti internat pe termen limitat sau pe viaţă, după felul cum ai fost notat. În general, în Insule sunt internaţi mai puţin de cinci la sută din cei aduşi. Ceilalţi rămân pe Continent. Pe Insule clima e sănătoasă, în timp ce pe Continent, după spusele lui Dega, e o porcărie care dă gata ocnaşul încet-încet, prin tot felul de boli, diferite chipuri de a muri, asasinate etc.

Împreună cu Dega, nădăjduim să nu fim internaţi în Insule. Dar mi se pune un nod în gât: dacă mă notează ca periculos? Ca vieţaş, după chestia cu Tribouillard şi aia cu directorul, stau bine!

Într-o bună zi se stârneşte un zvon: nu vă duceţi la infirmerie sub nici un motiv, îi otrăveşte pe cei dovediţi prea slabi sau prea bolnavi ca să suporte diurnul. Cred că-i o tâmpenie. Într-adevăr, un parizian, Francis la Passo, ne confirmă că-i o scorneală. A fost realmente un otrăvit, dar frate-său, care lucrează la infirmerie, i-a explicat ce s-a petrecut.

Individul otrăvit, mare specialist în case de bani, săvârşise o spargere, zice-se, la ambasada Germaniei, la Geneva sau la Lausanne, în timpul războiului, în folosul serviciilor franceze de informaţii. Pusese mâna pe nişte documente foarte importante, pe care le predase agenţilor francezi. Pentru treaba asta, gaborii îl scoseseră din închisoare, unde ispăşea o pedeapsă de cinci ani. Iar începând din 1920, trăi liniştit dând o lovitură sau două pe an. De câte ori era prins, se pornea pe micul lui şantaj cu Biroul Doi, care se grăbea să intervină. Numai că de data asta i se înfundase. Îl potcoviseră cu douăzeci de ani şi urma să plece cu noi. Ca să nu fie băgat în convoi, simulase că-i bolnav şi era la infirmerie. O pastilă de cianură – tot după spusele fratelui lui Francis la Passe – pusese capăt tărăşeniei. Casele de bani şi Biroul Doi puteau dormi în linişte.

Curtea asta e plină de poveşti, unele adevărate, altele scornite. Le ascultăm oricum, mai trece vremea.

Când mă duc la closet, în curte sau în celulă, Dega trebuie să mă întovărăşească, din pricina tuburilor. Se postează în faţa mea în timp ce le meşteresc şi mă fereşte de privirile prea curioase. Chiar c-un singur tub e o întreagă dandana, iar eu port tot timpul două, căci Galgani e din ce în ce mai bolnav. E ceva misterios în treaba asta: tubul pe care-l bag ultimul iese totdeauna la urmă, iar cel introdus primul iese cel dintâi. Habar n-am cum s-or fi răsucind în măruntaie, dar aşa e.

Ieri, la frizer, s-a încercat asasinarea lui Clousiot în timp ce se bărbierea. Două lovituri de şiş lângă inimă. A scăpat ca prin minune. Unul din prietenii lui mi-a istorisit tărăşenia. E o treabă ciudată şi am s-o povestesc într-o zi. Crima asta urma să-ncheie o răfuială. Ala care n-a izbutit să-l lichideze avea să moară şase ani mai târziu, la Cayenne, înghiţind nişte bicromat de potasiu ce-i fusese băgat în porţia de linte. Şi-a dat sufletul în chinuri înfiorătoare. Infirmierul care l-a ajutat pe doctor la autopsie ne-a adus o bucată de intestin de vreo zece centimetri. Avea şaptesprezece găuri. Două luni mai târziu ucigaşul său a fost gâtuit în pat. Nu s-a aflat niciodată de cine.

Se împlinesc douăsprezece zile de când suntem la Saint-Martin-de-Ré. Fortăreaţa e plină ochi. Zi şi noapte, santinelele fac de gardă pe coama zidurilor ei.

La duşuri a izbucnit o încăierare între doi fraţi. S-au bătut ca chiorii, iar unul din ei a fost băgat în celula noastră. Îi cheamă André Baillard. Nu poate fi pedepsit, îmi spune el, pentru că Administraţia e de vină: gardienii au ordin să-i împiedice cu orice preţ să se întâlnească. Când le afli povestea, înţelegi de ce.

André asasinase o rentieră, şi frate-său, Emile, păstra lovelele ciordite. Emile pică mesa pentru un furt şi se alege cu trei ani închisoare. Într-o zi, zăcând la carceră cu alţi câţiva pedepsiţi, furios că frate-său nu i-a trimis bani de ţigări, începe să ciripească şi zice c-o să-l înfunde pe André: cică André, zice el, i-a făcut bătrânei de petrecanie, el doar a pus banii la fereală. Drept care când o să iasă, n-o să-i dea nimic. Un deţinut dă fuga să-i povestească directorului închisorii cele auzite. Treaba merge repede. André e arestat, iar cei doi fraţi sunt condamnaţi la moarte. În sectorul condamnaţilor la moarte, la închisoarea Santé, celulele lor sunt vecine. Fiecare face câte-o cerere de graţiere. A lui Emile e aprobată în a patruzeci şi treia zi, dar a lui André e respinsă. Totuşi, din umanitate faţă de André, Emile e menţinut în sectorul condamnaţilor la moarte, şi cei doi fraţi îşi fac zilnic plimbarea, unul în spatele celuilalt, cu lanţuri la picioare.

În a patruzeci şi şasea zi, uşa lui André se deschide la patru şi jumătate. Sunt toţi de faţă: directorul, grefierul, procurorul care a cerut pedeapsa capitală. A venit clipa execuţiei. Dar în momentul când directorul face un pas înainte ca să vorbească, avocatul condamnatului soseşte cu sufletul la gură, urmat de cineva care-i dă procurorului o hârtie. Toţi se retrag pe coridor. André are un asemenea nod în gât că nu-şi poate înghiţi saliva. Nu se poate, niciodată nu se opreşte o execuţie în curs. Şi totuşi aşa e. Abia a doua zi, după ore întregi de spaima şi frământare, va afla de la avocatul său că în ajunul execuţiei preşedintele Doumer a fost asasinat de Gorgulov. Dar Doumer nu murise pe loc. Cât a fost noaptea de lungă, avocatul a stat la pândă în faţa clinicii, după ce-l informase pe ministrul de justiţie că, dacă preşedintele va muri înainte de ora execuţiei (între patru jumătate şi cinci), va cere o amânare pe motiv că postul de şef al puterii executive e vacant. Doumer a murit la patru şi două minute. Până a înştiinţat Cancelariatul, până a sărit într-un taxi cu purtătorul ordinului de amânare, întârziase cu trei minute ca să mai poată opri deschiderea celulei lui André. Pedeapsa celor doi fraţi a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. Într-adevăr, în ziua alegerii noului preşedinte, avocatul se dusese la Versailles şi, de cum a fost ales Albert Lebrun, i-a prezentat cererea de graţiere. Nu s-a pomenit preşedinte să refuze prima cerere de graţiere ce i se solicită: „Lebrun a semnat, încheie André, aşa că iată-mă, băieţaş, viu şi nevătămat, în drum spre Guyana”. Mă uit la scăpatul ăsta de ghilotină şi-mi spun că, oricât oi fi suferit eu, nu se compară cu calvarul prin care a trecut el.

Totuşi l-am evitat mereu. La gândul c-a omorât o biată bătrână ca s-o prade mi se făcea scârbă. De altfel, a avut baftă tot timpul. Mai târziu, pe Insula Saint-Joseph, avea să-şi asasineze fratele. L-au văzut câţiva ocnaşi. Emile pescuia cu undiţa, în picioare pe-o stâncă, cu gândul numai la peşte. Zgomotul valurilor, foarte mari, acoperea orice alt sunet. André s-a apropiat de frate-său pe la spate având în mână un băţ gros de bambus, de trei metri lungime şi c-o simplă împingere l-a făcut să-şi piardă echilibrul. Locul era înţesat de rechini, aşa că Emile le-a devenit pe dată masa zilei. Absent la apelul de seară, a fost trecut dispărut în cursul unei încercări de evadare, i – u s-a mai vorbit de el. Doar patru-cinci ocnaşi care adunau nuci de cocos pe-o înălţime a insulei văzuseră cele întâmplate. Bineînţeles c-au aflat cu toţii afară de caralii. André Baillard n-a fost luat niciodată la întrebări.

L-au iertat de regimul penitenciar pentru „purtare buna”, iar la Saint-Laurent-du-Maroni se bucura de un regim de favoare. Avea o celulă micuţă numai a lui. Într-o bună zi, după o ciondăneală cu un alt ocnaş, îl pofti perfid în celula sa şi-l omorî înfigându-i şişul în inimă. Fiind socotit în legitimă apărare, a fost achitat. La desfiinţarea ocnei a fost graţiat, iarăşi pe motiv de „purtare bună”

Saint-Martin-de-Ré e ticsit de deţinuţi. Două categorii cu totul deosebite: opt sute sau o mie de ocnaşi şi nouă sute de deportaţi. Ca să fii ocnaş trebuie să fi făcut ceva grav sau măcar să fi fost învinuit de un delict grav. Pedeapsa cea mai uşoară e de şapte ani muncă silnică, iar în continuare merge treptat, până Ia muncă silnică pe viaţă. Cineva graţiat de pedeapsa capitală se alege automat c-o condamnare pe viaţă. Cu deportaţii e altă mâncare de peşte. Cineva poate fi deportat dacă a avut trei până la şapte condamnări. Ce-i drept, sunt cu toţii nişte hoţi incorijibili, şi e normal ca societatea să se apere. Totuşi e ruşinos ca la un popor civilizat să existe ca pedeapsă accesorie deportarea. E vorba de nişte hoţi mărunţi, neîndemânatici, dovadă că-s deseori înhăţaţi şi care se trezesc deportaţi – ceea ce pe vremea mea era totuna cu o condamnare pe viaţă —, care n-au furat, în toată existenţa lor de hoţi, nici zece mii de franci. În asta constă cel mai mare nonsens al civilizaţiei franceze. Un popor n-are dreptul să se răzbune, nici să elimine cu prea multă uşurinţă pe cei care provoacă neplăceri societăţii. E vorba de făpturi care trebuie mai curând îngrijite decât pedepsite într-un chip atât de neomenos.

De şaptesprezece zile suntem la Saint-Martin-de-Ré. Am aflat numele vaporului care ne va duce la ocnă: La Martinière. Va lua cu el o mie opt sute şaptezeci de condamnaţi. Cei opt-nouă sute de ocnaşi au fost adunaţi azi-dimineaţă în curtea fortăreţei. Stăm de vreo oră în picioare, în rânduri de câte zece, umplând curtea dreptunghiulară. Se deschide o uşă şi îşi fac apariţia nişte bărbaţi îmbrăcaţi altfel decât gardienii pe care-i ştim. Poartă haine de croială militară, albastre-deschis, şi sunt bine înţoliţi. Nu aduc nici a jandarmi, nici a soldaţi. Toţi au câte-o centură lată, de care atârnă un toc de revolver. Se vede patul armei. Sunt aproape optzeci. Unii au trese. Toţi sunt arşi de soare, de vârste deosebite, între treizeci şi cinci şi cincizeci de ani. Vârstnicii sunt mai simpatici ca tinerii, care-şi umflă pieptul îngâmfaţi şi dându-şi importanţă. Statul lor major e întovărăşit de directorul fortăreţei Saint-Martin-de-Ré, de un colonel de jandarmi, de trei-patru medici în ţinută colonială şi de doi preoţi în sutane albe. Colonelul de jandarmi ia un megafon şi-l duce la gură. Ne aşteptăm la un „drepţi”, dar nici gând. Strigă:

— Ascultaţi toţi cu atenţie. Din clipa asta treceţi sub răspunderea Ministerului de justiţie, reprezentat de Administraţia penitenciară a Guyanei franceze, al cărui centru administrativ e oraşul Cayenne. Domnule maior Barrot, vi-i predau pe cei opt sute şaisprezece condamnaţi aci de faţă, conform listei pe care v-o înmânez. Vă rog să constataţi că sunt toţi prezenţi.

Imediat începe apelul nominal: „Cutare, prezent; Cutare, etc.” asta durează două ore şi-i totul în regulă. Asistăm apoi la schimbul de semnături între cele două administraţii, pe o măsuţă adusă în scopul ăsta.

Maiorul Barrot, care are tot atâtea trese ca şi colonelul, dar cu fir de aur şi nu de argint ca-n jandarmerie, apucă la rândul lui pâlnia:

— Transportaţi, de-aci înainte aşa o să vi se spună: transportatul Cutare sau transportatul numărul cutare, cel care vi se va da. Din clipa asta vă aflaţi sub legislaţia specială a ocnei, a deciziilor ei, a tribunalelor ei interne, care vor lua în privinţa voastră, când va fi cazul, hotărârile respective. Aceste tribunale autonome pot să vă condamne, pentru diferitele delicte săvârşite în ocnă, de la închisoare simplă până la pedeapsa cu moartea. Se-nţelege că aceste pedepse disciplinare, închisoare şi recluziune vor fi ispăşite în diferite clădiri ale Administraţiei. Agenţii pe care-i aveţi în faţa voastră se numesc gardieni. Dacă le vorbiţi, trebuie să le spuneţi: „Domnule gardian”. După ciorbă, fiecare o să capete un sac marinăresc cu hainele de ocnaş. Totul e prevăzut, nu-i voie s-aveţi alte efecte afară de astea. Mâine o să vă îmbarcaţi pe La Martinière. O să călătorim împreună. Nu vă amărâţi din cauza plecării, o să vă fie mai bine la ocnă decât într-o închisoare din Franţa. Aveţi voie să vorbiţi, să jucaţi cărţi, să cântaţi şi să fumaţi, nu-i cazul să vă temeţi de bătaie, dacă vă purtaţi cum trebuie. Vă rog să aşteptaţi cu răfuielile personale până ajungeţi la ocnă. În cursul călătoriei disciplina trebuie să fie foarte severă, nădăjduiesc că înţelegeţi. Dacă se află printre voi unii care simt că fiziceşte nu sunt în stare să călătorească, să se prezinte la infirmerie, unde o să-i examineze căpitanii medici care însoţesc convoiul. Vă doresc călătorie plăcută.

Ceremonia s-a încheiat.

— Ei, Dega, ce zici?

— Dragă Papillon, văd c-aveam dreptate când îţi spuneam că cel mai mare pericol de înfruntat sunt ceilalţi ocnaşi. Fraza aia, când a rostit: „Aşteptaţi cu răfuielile personale până ajungeţi la ocnă”, e grăitoare. Ce de omucideri şi asasinate o să mai fie!

— Nu te-ngriji de asta, ai încredere în mine.

Îl caut pe Francis la Passe şi-i spun:

— Tot mai e frate-tău infirmier?

— Da, el nu-i ocnaş, e deportat.

— Ia legătura cu el cât mai repede şi cere-i un bisturiu. Dacă vrea bani, să-mi spui cât, îi dau cât cere.

Peste două ore mă aflam în posesia unui bisturiu cu mâner zdravăn de oţel. Singurul defect e că-i un pic prea mare, dar e o armă pe cinste.

M-am aşezat foarte aproape de closetele din centrul curţii şi am trimis după Galgani să-i dau înapoi tubul, dar nu-i uşor de găsit în forfota din curtea asta ticsită de opt sute de oameni. Nici Julot, nici le Guittou, nici Suzini n-au fost zăriţi de când am sosit.

Avantajul vieţii în comun e că trăieşti, vorbeşti, faci parte dintr-o societate nouă, dacă asta se poate numi societate. Sunt atâtea de spus, de ascultat şi de făcut că nu mai ai timp să gândeşti. Văzând cum se înceţoşează trecutul, trecând pe-al doilea plan faţă de viaţa de toate zilele, îmi spun că, o dată ce-ai ajuns la ocnă, trebuie să uiţi aproape cu totul ce-ai fost, de ce şi cum ai ajuns aici, ca să nu te mai preocupe decât un singur lucru: evadarea. Mă înşelasem, căci treaba pentru care te frămânţi cel mai mult, şi cea mai importantă, e-n primul rând să-ţi aperi pielea. Unde-or fi sticleţii, juraţii, Curtea cu juri, magistraţii, nevastă-mea, taică-meu, prietenii? Sunt acolo cu toţii, vii, avându-şi fiecare locşorul în inima mea, dar în febra plecării şi a tot soiul de cunoştinţe, s-ar spune că şi-au pierdut din importanţa. Dar nu-i decât o impresie. De cum voi dori, în clipa în care creierul meu o să aibă chef să deschidă sertarul fiecăruia, vor fi iarăşi prezenţi cu toţii.

Iată-l pe Galgani, e adus de braţ până la mine, deoarece abia vede, în ciuda lentilelor sale enorme. Pare mai înzdrăvenit. Se apropie şi, fără o vorbă, îmi strânge mâna. Îi spun:

— Aş vrea să-ţi dau înapoi tubul. Acum eşti sănătos, în stare să-l ţii şi să-l păstrezi. O să am o răspundere prea mare în timpul călătoriei şi, apoi, cine ştie dacă o să fim pe-aproape sau măcar dacă o să dăm ochii unul cu altul la ocnă? Aşa că-i mai bine să-l iei înapoi.

Galgani face o mutră jalnică.

— Hai, vino la closet să-ţi dau tubul.

— Nu-l vreau, păstrează-l, ţi-l dăruiesc, e-al tău.

— De ce spui asta?

— Nu vreau să fiu omorât pentru el. Prefer să trăiesc fără bani decât să crap din cauza lui. Ţi-l dăruiesc, la urma urmei, n-are nici un rost să-ţi rişti viaţa ca să-mi păzeşti mie biştarii. Dacă tot rişti, măcar să ai un folos.

— Ţi-e frică, Galgani. Te-a ameninţat cineva? Se bănuieşte că-l ai?

— Da, tot timpul mă pândesc trei arabi. De-aia n-am venit să dau ochii cu tine, să nu miroasă c-am stabilit un contact. Ori de câte ori mă duc la closet, că-i noapte sau zi, una din leprele astea vine să se aşeze lângă mine. M-am străduit să-i fac să vadă, chipurile nebăgându-i în seamă, că n-am aşa ceva, dar tot nu se lasă de pândit. Îşi închipuie că tubul meu e la altcineva, n-au aflat la cine, şi-mi dau târcoale să vadă când o să-l capăt înapoi.

Mă uit la Galgani şi observ că-i îngrozit, obsedat de-a binelea. Îl întreb: „Cam pe unde circulă în curte?” Răspunde: „Pe la bucătărie şi spălătorie”. – „Bine, stai aici, vin îndată. Adică nu, hai cu mine.” Mă-ndrept cu el spre lepre. Am scos bisturiul din bonetă şi-l ţin cu lama vârâtă în mâneca dreaptă şi cu mânerul în palmă. Într-adevăr, sosind la locul cu pricina, dau cu ochii de ei. Sunt patru la număr: trei arabi şi un corsican, pe nume Girando. Pricep imediat: ţinut la distanţă de oamenii tagmei, corsicanul e cel care le-a şoptit leprelor că-i rost de învârteală. Ştie probabil că Galgani e cumnatul lui Pascal Matra şi că musai trebuie să aibă un tub.

— Ei, Mokrane, cum o duci?

— Bine, Papillon. Dar tu?

— Bine pe dracu. Am venit să vă spun că Galgani e prietenul meu. Dacă păţeşte ceva, indiferent ce, pe tine te crestez mai întâi, Girando; pe ăilalţi, după. Ia-o cum vrei.

Mokrane se scoală. E înalt ca mine, vreun metru şaptezeci şi patru, şi la fel de spătos. Provocarea l-a stârnit şi-i gata să facă un gest să înceapă mardeala tocmai când scot iute bisturiul, sclipitor de nou ce e, şi, ţinându-l strâns, îi spun:

— La prima mişcare te tai ca pe-o găină.

Descumpănit că mă vede înarmat tocmai într-un sector unde te cotrobăie mereu, impresionat de atitudinea mea şi de lungimea lamei, zice:

— M-am sculat ca să vorbim, nu ca să mă bat.

Ştiu că nu-i adevărat, dar e-n interesul meu să nu-l fac de râs faţă de prietenii săi. Îi ofer un chip elegant de-a scăpa:

— E-n regulă. Dacă te-ai sculat ca să vorbim…

— Nu ştiam că Galgani ţi-e prieten. Credeam că-i un ageamiu, Papillon, şi pricepi că, întrucât suntem lefteri, trebuie să facem rost de lovele ca să ne cărăbănim.

— Aşa-i, Mokrane, e firesc. Ai tot dreptul să lupţi pentru viaţa ta. Dar ştii că prietenia-i sfântă. Mută-ţi privirea.

Îmi întinde mâna, i-o strâng. Uf! Am scos-o bine la capăt, căci, în definitiv, dacă-l omoram pe tipul ăsta, nu mai plecam mâine. Abia niţel mai târziu am înţeles că făcusem o greşeală. Galgani se-ntoarce cu mine. Îi spun: „Nu vorbi cu nimeni de chestia asta. N-am poftă să mă-njure moş Dega.” Caut să-l conving pe Galgani să ia tubul, îmi zice: „Mâine, înainte de plecare”. În ziua următoare s-a ascuns aşa de bine, c-am pornit spre ocnă cu două tuburi.

În noaptea asta, în celula-n care suntem vreo unsprezece bărbaţi, nu vorbeşte nimeni. Cam toţi se gândesc că-i ultima zi petrecută pe pământul Franţei. Fiecare e mai mult sau mai puţin cuprins de nostalgia că părăseşte Franţa pentru totdeauna, urmând să-i fie sortit un pământ neştiut, cu un regim neştiut.

Dega nu scoate o vorbă. Şade alături de mine, lângă uşa zăbrelită care dă pe coridor şi de unde vine ceva mai mult aer ca în altă parte. Sunt descumpănit, de-a binelea. Am căpătat informaţii atât de contradictorii despre ceea ce ne aşteaptă că nu ştiu dacă e cazul să fiu mulţumit, trist sau deznădăjduit.

În celula asta, bărbaţii din preajma mea sunt cu toţii oameni ai tagmei. Doar micul corsican născut în ocnă nu face parte de-adevăratelea din tagmă. Bărbaţii ăştia sunt toţi lipsiţi de personalitate. Gravitatea şi importanţa clipei le-au cam luat piuitul. Fumul ţigărilor iese din celulă ca un nor atras de aerul de pe coridor, iar dacă vrei să nu te usture ochii, trebuie să te aşezi sub negura de fum. Nimeni nu doarme, în afară de André Baillard, lucru îndreptăţit, ţinând seama că-şi „pierduse” viaţa. Pentru el, orice s-o întâmpla nu poate fi decât un rai nevisat.

Filmul vieţii mele se desfăşoară rapid pe dinaintea ochilor: copilăria în sânul unei familii pline de dragoste, de educaţie, de bună creştere şi de demnitate; florile de câmp, murmurul apelor, gustul nucilor, piersicilor şi prunelor aflate din belşug în grădina noastră; mireasma mimozei care înflorea în fiecare primăvară în faţa uşii noastre; exteriorul casei noastre şi interiorul, cu purtările lor mei; toate astea mi se perindă repede pe dinaintea ochilor. Filmul ăsta vorbitor în care aud glasul sărmanei mele mame, atât de iubitoare, şi apoi pe-al tatălui meu, întotdeauna blând şi mângâietor,şi lătratul Clarei, căţeaua de vânătoare a tatei, care mă cheamă din grădină să mă joc cu ea: fetele, băieţii copilăriei mele, tovarăşii de joacă ale celor mai frumoase clipe din viaţă mea, filmul ăsta la care asist fără să fi luat hotărârea de a-l vedea, proiecţia asta de lanternă magică pornită, în pofida voinţei mele, de subconştientul meu, umple cu o caldă emoţie noaptea asta în care aşteptam saltul spre marele semn de întrebare al viitorului.

E ora bilanţului. Va să zică: am douăzeci şi şase de ani, sunt sănătos tun, am în măruntaie cinci mii şase sute de franci ai mei şi douăzeci şi cinci de mii de franci ai lui Galgani. Dega, aflat lângă mine, are zece mii. Cred că pot conta pe patruzeci de mii de franci, deoarece, dacă Galgani ăsta nu-i în stare să-şi apere banii aci, cu atât mai puţin va fi în stare pe vapor şi în Guyana. O ştie de altfel, de-aia n-a venit după tub. Înseamnă că pot să contez pe banii ăştia, bineînţeles luându-l pe Galgani cu mine; trebuie să beneficieze de ei, căci sunt banii lui, nu ai mei. O să-i folosesc spre binele lui, dar indirect voi profita şi eu. Patruzeci de mii de franci sunt bani nu glumă, deci o să-mi fie uşor să cumpăr complici, ocnaşi în curs de ispăşire a pedepsei, liberaţi şi supraveghetori.

Bilanţul e pozitiv. De cum sosesc, trebuie să evadez în tovărăşia lui Dega şi a lui Galgani, e singura problemă care trebuie să mă preocupe. Pipăi bisturiul, bucuros să-i simt răceala mânerului de oţel. Faptul de-a avea o armă atât de straşnică îmi dă siguranţă. Am şi văzut cât a fost de folositoare în întâmplarea cu arabii. Pe la trei noaptea, un deţinut a înşirat în faţa zăbrelelor celulei unsprezece saci marinăreşti din pânză groasă, plini până la refuz, fiecare purtând o etichetă mare. Zăresc una care atârnă pe dinăuntrul zăbrelelor. Scrie: C… Pierre, treizeci de ani, un metru şaptezeci şi trei, talia patruzeci şi doi, pantofi patruzeci şi unu, numărul X… Acest Pierre C… e Pierrot Nebunu, un bordelez judecat la Paris pentru omucidere şi condamnat la douăzeci de ani muncă silnică.

E un băiat de treabă, un om din tagmă, cinstit şi corect, îl ştiu bine. Din fişa asta văd cât e de migăloasă şi de bine organizată Administraţia care conduce ocna. E mai grozav decât la cazarmă, unde efectele îţi sunt alese după ochi. Aci totul e înregistrat, aşa că fiecare o să capete efecte pe măsură. După o bucată de pânză aflată la suprafaţa sacului, văd că ţinuta e albă cu dungi roşii verticale. C-un asemenea costum, nu-i chip să treci neobservat.

Mă străduiesc silindu-mi creierul să readucă mutrele de la Curtea cu juri, ale juraţilor, a procurorului etc. Refuză categoric să m-asculte şi nu izbutesc să obţin de la el decât imagini obişnuite. Îmi dau seama că, pentru a trăi intens scenele de la Conciergerie sau de la Beaulieu, aşa cum le-am trăit, trebuie să fiu singur, cu desăvârşire singur. Constat asta cu uşurare şi înţeleg că viaţa colectivă care mă aşteaptă va trezi alte nevoi, alte reacţii, alte proiecte.

Pierre Nebunu se apropie de zăbrele şi mă întreabă:

— Cum o duci, Papi?

— Bine, dar tu?

— Mă rog, eu unul mi-am dorit dintotdeauna să dau o raită prin America, dar, cum îmi place să joc cărţi, n-am reuşit nicicând să pun deoparte banii de drum. Gaborii s-au gândit să-mi ofere călătoria pe daiboj. În regulă, nimic de zis, nu-i aşa, Papillon?

Are un mod firesc de a vorbi, nici urmă de fanfaronadă în spusele lui. Îl simţi într-adevăr, sigur pe el.

— Călătoria asta pe daiboj pe care mi-o oferă gaborii ca să dau o raită prin America chiar are avantaje. Mai bine mă duc la ocnă decât să mă potcovească cu cinşpe coţi de temniţă în Franţa.

— Rămâne să vedem cum se termină, Pierrot. Ce zici? După părerea mea, ţicnirea într-o celulă sau moartea prin mizerie fiziologică într-o carceră dintr-o temniţă oarecare în Franţa e mai rea decât mierlitul de lepră sau de friguri galbene.

— Sunt de-aceeaşi părere, spuse el.

— Uite, Pierrot, asta-i fişa ta.

Se apleacă, o priveşte cu mare atenţie ca s-o citească, o silabiseşte.

— Abia aştept să-mi pun costumul ăsta, am chef să desfac sacul şi să mă-mbrac, n-o să-mi zică nimic. La urma urmei, hainele astea-s pentru mine.

— Las-o baltă, Pierre, aşteaptă pân-o fi cazul. N-are rost să-ţi baţi singur cuie-n talpă. Vreau linişte.

A priceput şi pleacă de la zăbrele. Louis Dega mă priveşte şi-mi spune:

— Puişor, asta-i ultima noapte. De mâine începem să ne depărtăm de frumoasa noastră ţară.

— Frumoasa noastră ţară are o justiţie urâtă, Dega. Poate că vom cunoaşte alte ţări, nu atât de frumoase ca a noastră, dar care s-or fi purtând mai omenos cu cei ce-au greşit.

Nu-mi dădeam seama ce mare adevăr rostesc; viitorul avea să-mi arate că nu greşisem. Din nou tăcere.