Capitolul 5Evadarea de la Georgetown

Guittou e de acord. Şi el crede c-or fi existând ţări mai atrăgătoare şi unde-i mai uşor de trăit decât în Guyana engleză. Începem să pregătim evadarea. Într-adevăr, e-un delict foarte grav să părăseşti Guyana engleză. Sunt vremuri de război, niciunul din noi n-are paşaport.

Chapar, evadat din Cayenne după ce-a scăpat de internare, e aici de trei luni. Capătă un dolar şi jumătate pe zi să facă îngheţată într-o patiserie chineză. Şi el vrea să plece din Georgetown. Un ocnaş din Dijon, Deplanque, şi unul din Bordeaux sunt şi ei candidaţi la evadare. Cuic şi ciungul preferă să rămână. Se simt bine aici.

Întrucât ieşirea din fluviul Demerara este extrem de supravegheată, aflându-se în bătaia cuiburilor de mitralieră, a torpiloarelor şi a tunurilor, o să copiem întocmai o barcă de pescari înscrisă la Georgetown şi-o să plecăm în felul ăsta. Îmi reproşez că sunt lipsit de recunoştinţă faţă de Indara şi că nu răspund cum s-ar cuveni dragostei ei depline. Dar nu pot să fac altfel, într-atât se ţine scai de mine că de la o vreme mă enervează. Fiinţele simple, pure, fără reţineri în dorinţele lor, nu aşteaptă ca acela pe care-l iubesc să le solicite când e vorba de dragoste. Hindusa se poartă exact ca surorile indiene de la Guajira. În clipa când simţurile lor doresc să fie satisfăcute, se oferă şi, dacă nu sunt luate în seamă, se întristează cumplit. În străfundurile eului lor ia naştere o mare durere, foarte persistentă, şi asta mă irită, căci nu vreau s-o fac să sufere, după cum n-am vrut-o nici în cazul surorilor indiene şi mă strădui ca-n braţele mele să juiseze cât mai mult.

Ieri am asistat la cea mai frumoasă scenă cu putinţă în ce priveşte mimica. În Guyana engleză există un soi de sclavie modernă. Javanezii vin să muncească pe plantaţiile de bumbac, de trestie de zahăr sau de cacao pe baza unor contracte pe cinci şi zece ani. Soţul şi soţia sunt obligaţi să iasă la lucru în fiecare zi, exceptând cazul că sunt bolnavi. Dar dacă medicul îi găseşte sănătoşi, trebuie să efectueze ca pedeapsă o lună de muncă suplimentară, la sfârşitul contractului, la care se adaugă alte luni, pentru alte delicte minore. Întrucât sunt toţi amatori de jocuri de noroc, ajung datori vânduţi faţă de plantaţie şi, ca să-şi plătească datoriile, semnează prelungiri de contracte pe unul sau mai mulţi ani, obţinând astfel şi o primă.

Practic, nu mai ajung să redevină liberi. Nişte oameni ca ei, capabili să-şi joace propria nevastă şi să-şi ţină cuvântul cu scrupulozitate, au un singur lucru sfânt, şi-anume copiii. Fac totul ca să-i păstreze free (liberi). Rabdă cele mai cumplite greutăţi şi lipsuri, dar foarte rar vreunul din copiii lor semnează un contract cu plantaţia.

Aşadar, azi are loc nunta unei fete hinduse. Toată lumea poartă haine lungi: femeile, rochii din voal alb, iar bărbaţii nişte tunici albe care le-ajung până la glezne. Multe flori de portocal. După o serie de ceremonii religioase, scena la care m-am referit începe să se desfăşoare: în clipa când mirele dă să plece cu mireasa. Musafirii sunt înşiraţi la dreapta şi la stânga porţii. Într-o parte bărbaţii, în cealaltă femeile. În pragul uşii deschise stau tatăl şi mama. Mirii îşi îmbrăţişează familia şi trec printre cele două şiruri, pe-o distanţă de câţiva metri. Deodată, mireasa se smulge din braţele soţului ei şi se repede la maică-sa. Mama îşi acoperă ochii cu o mână, iar cu cealaltă îi face semn să se întoarcă la bărbatul ei.

Acesta întinde braţele şi o cheamă, ea însă face nişte gesturi prin care arată că nu ştie ce să facă. Maică-sa i-a dat viaţa şi, foarte expresiv, arată ceva mic de tot care iese din burta mamei. De asemenea, maică-sa a alăptat-o. Va fi oare în stare să uite toate acestea spre a-l urma pe bărbatul pe care-l iubeşte? Poate că da, dar nu te grăbi, îi spune ea prin gesturi, mai aşteaptă niţel, mai lasă-mă un pic să-i privesc pe părinţii ăştia atât de buni, care, până te-am întâlnit, reprezentau singurul rost al vieţii mele.

Atunci face şi el nişte semne menite să-i arate că viaţa îi cere şi ei să fie soţie şi mamă. Toate astea au loc în sunetele cântecelor unor fete şi ale unor băieţi care le dau replica. Până la urmă, după ce-a mai fugit o dată din braţele mirelui, după ce şi-a sărutat părinţii, face ea însăşi câţiva paşi în fugă şi sare în braţele soţului ei, care-o duce repede până la trăsurica ce-i aşteptă, împodobită cu ghirlande de flori.

Pregătim grijulii evadarea. O barcă largă şi lungă, cu o velă bună, cu un foc şi o cârmă de calitatea întâi sunt pregătite în mare taină, ca poliţia să nu bage de seamă.

Ascundem barca în aval de cartierul nostru, în Penitence River, râul care se varsă în marele fluviu Demerara. E vopsită şi numerotată exact ca barca unor pescari chinezi, înmatriculată la Georgetown. Când e luminată de faruri, doar echipajul diferă. Ca să-i ducem de-a binelea, n-o să stăm în picioare, căci chinezii din barca pe care-am copiat-o sunt mici şi uscăţivi, pe când noi suntem înalţi şi voinici.

Totul decurge fără probleme şi scăpăm teferi din Demerara ca s-o pornim pe mare. În ciuda bucuriei că am ieşit şi am scăpat de primejdia de-a fi descoperiţi, nu-mi dă pace gândul c-am plecat ca un hoţ, fără s-o fi înştiinţat pe prinţesa mea hindusă. Nu-s mulţumit de mine. Ea, tatăl ei şi tot neamul ei nu mi-au făcut decât bine, în schimb eu sunt cel care s-a purtat urât. Nu încerc să găsesc argumente care să-mi îndreptăţească purtarea. Socotesc că-i tare neelegant ce-am făcut şi nu-s deloc împăcat cu mine însumi. Am lăsat ostentativ şase sute de dolari pe masă, dar anumite lucruri nu pot fi plătite cu bani.

Vreme de patruzeci şi opt de ore ar trebui să ţinem nord-nord. Reluându-mi vechea idee, aş vrea să ajung în Hondurasul britanic. De aceea trebuie să navigam mai mult de două zile în larg.

Suntem cinci care ara evadat: Guittou, Chapar, Barrière, care-i din Bordeaux, Deplanque, un tip din Dijon, şi cu mine, Papillon, căpitanul, responsabil cu navigaţia.

Abia am pătruns de treizeci de ore în apele mării că ne şi prinde o furtună îngrozitoare, urmată de-un soi de taifun, un ciclon. Trăsnete, tunete, ploaie, valuri uriaşe şi dezordonate, un uragan care se-nvârteşte, ne fugăreşte fără să putem opune vreo rezistenţă, într-o cavalcadă nebună şi dramatică pe-o mare cum nu mai văzusem şi nici nu-mi imaginasem. Pentru prima dată de când mă ştiu, vânturile se rotesc schimbându-şi direcţia, încât alizeele dispar cu desăvârşire şi furtuna ne poartă, învârtindu-ne, în direcţia opusă. De-ar fi durat o săptămână, ne pomeneam înapoi la ocnă.

De altfel, taifunul ăsta a rămas de poveste, după cum am aflat mai târziu la Trinidad de la domnul Agostini, consulul francez. I-a retezat peste şase mii de cocotieri de pe plantaţia lui. Acest taifun în formă de vârtej i-a ferăstruit literalmente la nivelul unui stat de om. Multe case au fost smulse şi duse de vânt departe, până ce-au căzut pe uscat sau în mare. Noi am pierdut totul: alimentele şi bagajele, precum şi butoaiele cu apă. Catargul s-a rupt la mai puţin de doi metri, am rămas fără velă şi, ce-i mai grav, cârma s-a frânt. Ca prin minune, Chapar a salvat o mică vâslă şi cu lopăţica asta am încercat să conduc barca. Colac peste pupăză, ne-am dezbrăcat cu toţii la piele ca să meşterim un soi de velă. Am folosit tot ce-am avut: hainele, pantalonii şi cămăşile. Am rămas în slip. Vela asta încropită din hainele noastre şi cusută cu puţină sârmă pe care-o aveam la bord ne îngăduie cât de cât să navigam cu catargul nostru trunchiat.

Alizeele au reînceput să bată, şi profit de ele ca să încerc s-o iau drept spre sud ca s-ajungem la oricare ţărm, fie şi-n Guyana engleză. Pedeapsa care ne aşteaptă acolo va fi bine venită. Tovarăşii mei s-au purtat bărbăteşte în timpul şi după, n-aş zice furtuna asta, n-ar fi destul, ci după cataclismul, potopul, ciclonul ăsta mai degrabă.

Zărim pământul abia după şase zile, din care două de calm absolut. Cu bucăţica aceea de velă, pe care vântul o umflă în ciuda găurilor, nu putem naviga chiar cum am vrea. Nici lopăţica nu e îndestulătoare ca să conduc ambarcaţia la fix. Fiind complet goi, ne-am ales pe tot trupul cu arsuri dureroase, ceea ce ne micşorează puterea de-a lupta. Niciunul nu mai are piele pe nas, ci carne vie. Tot carne vie ne sunt şi buzele, picioarele, coapsele şi partea dintre coapse. Setea ne chinuieşte în aşa hal încât Deplanque şi Chapar au ajuns să bea apă sărată. După încercarea asta suferă şi mai rău. În ciuda setei şi a foamei care ne torturează, există totuşi şi ceva bun: nimeni, dar absolut nimeni nu se vaită. De asemenea, niciunul nu încearcă să dea altuia sfaturi. Cine vrea să bea apă sărată şi cine-şi dă cu apă de mare zicând că-l răcoreşte îşi dă seama singur că apa sărată îi adânceşte rănile şi că-l ustură şi mai rău din cauza evaporării.

Sunt singurul care mai am un ochi sănătos şi complet deschis, toţi tovarăşii mei au ochii plini cu puroi, de aceea mereu li se tot lipesc. Ochii îndreptăţesc faptul că oamenii se spală cu orice risc şi-n ciuda durerii, căci trebuie să-i deschidă şi să vadă cât de cât. Un soare ca plumbul topit ne pârjoleşte rănile cu-atâta putere că-i aproape de neîndurat. Înnebunit, Deplanque declară că se aruncă în apă.

De-aproape o oră mi se pare că zăresc pământul la orizont. Bineînţeles, m-am îndreptat imediat într-acolo, fără să spun vreo vorbă, nefiind prea sigur. Se ivesc păsări, zboară în jurul nostru, înseamnă că nu m-am înşelat. Ţipetele lor dau de ştire tovarăşilor mei, care, năuciţi, de soare şi de oboseală, stau lungiţi în fundul bărcii, adăpostindu-şi fata cu braţele.

Guittou, după ce-şi clăteşte gura ca să poată emite un sunet, îmi spune:

— Vezi pământul, Papi?

— Da.

— În cât timp crezi că ajungem?

— Cam în cinci până la şapte ore. Ascultaţi, fraţilor, eu unul nu mai pot. În plus faţă de arsurile voastre, şezutul mi-e carne vie, tot frecându-se de lemnul băncii şi din cauza apei de mare. Vântul nu-i prea tare, înaintăm încet şi-n braţ mi se pun mereu cârcei, ca şi în mâini, care-au obosit de când tot strâng vâsla ce-o folosesc drept cârmă. Vă propun ceva. Scoatem vela şi-o întindem pe barcă-n chip de acoperiş, ca să ne adăpostim de soarele ăsta pân' la noapte. Barca o să ajungă şi singură, în derivă, până la ţărm. E neapărat nevoie, afară doar dacă unul din voi vrea să-mi ia locul la cârmă.

— Nu, nu, Papi. Facem cum spui şi-o să dormim cu toţii, în afara unuia, la umbra velei.

Luăm hotărârea asta în plin soare, pe la ora unu. Cu o satisfacţie pur animalică, mă întind în fundul bărcii, în sfârşit la umbră. Tovarăşii mei mi-au cedat locul cel mai bun, ca să primesc aer dinspre faţă. Cel care-i de gardă stă jos, dar adăpostit la umbra velei. Cu toţii, chiar şi cel de gardă, adormim cât ai clipi, zdrobiţi de oboseală şi de umbra care ne îngăduie în sfârşit să scăpăm de soarele necruţător.

Deodată ne trezeşte şuierul unei sirene. Dau vela la o parte, e noapte. Cât o fi ceasul? Când mă aşez la locul meu, la cârmă, o briză răcoroasă îmi mângâie bietul trup jupuit şi imediat mă ia cu frig. Dar ce bine e când nu mai ai senzaţia că te prăjeşti!

Ridicăm vela. După ce-mi spăl ochii cu apă de mare – din fericire numai unul mă ustură şi supurează – văd foarte clar pământul spre stânga şi spre dreapta. Unde ne aflăm? Spre care din cele două maluri să mă îndrept? Se aude iarăşi şuierul sirenei, îmi dau seama că semnalul provine dinspre malul din dreapta. Ce dracu or vrea să ne spună?

— Unde crezi că suntem, Papi? zise Chapar.

— Sincer să fiu, habar n-am. Dacă nu-i vorba de-o limbă izolată de pământ, ci de-un golf, s-ar putea să fim la extremitatea Guyanei engleze, în partea care merge până la Orinoco (mare fluviu ai Venezuelei, care constituie frontiera). Dar dacă uscatul din dreapta e despărţit printr-un spaţiu destul de mare de cel din stânga, înseamnă că peninsula asta-i o insulă, şi anume Trinidad. În stânga ar fi Venezuela, deci am fi în golful Paria.

Cele ce-mi amintesc din hărţile marine pe care-am avut ocazia să le cercetez îmi sugerează această alternativă. Dintre Trinidad, la dreapta, Venezuela, la stânga, ce să alegem? De hotărârea asta depinde soarta noastră. Cu vântul care bate acum, prielnic şi răcoros, n-o să fie prea greu să ne îndreptăm spre coastă. Deocamdată nu ne-am hotărât. La Trinidad sunt „inglişii”, aceeaşi ocârmuire ca şi-n Guyana engleză.

— Acolo avem siguranţa că vom fi bine trataţi, zice Guittou.

— Da, dar ce-o să hotărască în privinţa noastră, având în vedere c-am părăsit teritoriul lor în timp de război, fără autorizaţie şi-n mod clandestin?

— Dar Venezuela?

— Nu prea ştiu ce se petrece pe-acolo, zice Deplanque. Pe vremea preşedintelui Gomez, ocnaşii erau puşi să muncească la drumuri în condiţii extrem de grele, apoi cayennezii, cum li se zice pe-acolo, erau remişi Franţei.

— Da, dar acum s-au schimbat lucrurile, e război.

— Din câte-am auzit la Georgetown, ei n-ar fi în război, ci neutri.

— Sigur?

— Absolut sigur.

— Înseamnă că pentru noi e de rău.

Zărim nişte lumini pe uscatul din dreapta, ca şi pe cel din stânga. Se aude iarăşi sirena, care de astă dată şuieră de trei ori la rând. De pe coasta din dreapta ne parvin nişte semnale luminoase. Luna tocmai a răsărit, uscatul e destul de departe de noi, dar pe direcţia noastră. Drept în faţă se înalţă din mare, foarte sus, două stânci imense, ascuţite şi negre. Probabil că ăsta-i rostul sirenei: ne înştiinţează asupra pericolului.

— Ia te uită, nişte balize! Un şir întreg, parc-ar fi nişte mărgele înşirate pe aţă. Ce-ar fi să aşteptăm să se facă ziuă, agăţaţi de una din ele? Chapar, coboară vela!

El desprinde imediat acele bucăţi de pantaloni şi cămăşi pe care le numesc în chip pretenţios velă. Frânând cu lopata mea, îndrept spre o baliză vârful bărcii noastre, de care mai atârnă, din fericire, o bucată zdravănă de frânghie, atât de bine legată de inel încât taifunul n-a reuşit s-o smulgă. S-a făcut, am reuşit să ne legăm. Nu direct de baliza aceea ciudată, întrucât nu-i prevăzută cu nici un fel de dispozitiv de care ne-am putea agăţa frânghia, ci de cablul care-o leagă de baliza următoare. Suntem bine amaraţi de cablul ăsta, care delimitează probabil un canal. Fără să ne mai sinchisim de urletele pe care continuă să le scoată sirena de pe malul drept, ne culcăm cu toţi în fundul bărcii, înveliţi cu vela ca să ne apărăm de vânt şi de răcoarea nopţii. Precis c-am fost printre primii care am adormit buştean.

Când mă trezesc, s-a făcut ziuă, e senin. Soarele tocmai răsare, marea e puţin cam agitată şi culoarea ei albastră-verzuie dovedeşte că fundul e plin cu corali.

— Ce facem? Ne hotărâm să acostam? Crap de foame Şi de sete.

E prima dată că se plânge cineva de când postim, azi se împlinesc exact şapte zile.

— Suntem atât de-aproape de pământ că n-ar fi o greşeală prea gravă.

Chapar e cel care a vorbit.

De la locul meu văd clar, departe-n faţă, dincolo de cele două stânci uriaşe care se înalţă din mare, spărtura uscatului. Aşadar, la dreapta e Trinidad, la stânga Venezuela. Ne aflăm fără îndoială în golful Paria, iar apa e albastră şi nu îngălbenită de aluviunile Orinocului, deoarece suntem în curentul canalului care trece printre cele două ţări şi se îndreaptă apoi spre larg.

— Ce facem? Voi trebuie să vă rostiţi, e-o treabă prea importantă ca să hotărăsc singur. La dreapta e insula engleză Trinidad; la stânga, Venezuela. Încotro vreţi s-o porniţi? Având în vedere starea noastră fizică şi halul în care ne e barcă, trebuie să ajungem cât mai repede pe uscat. Printre noi se află doi eliberaţi: Guittou şi Corbière. Noi trei: Chapar, Depianque şi cu mine suntem cei mai în pericol. Noi trebuie să hotărâm. Ce ziceţi?

— Cel mai cuminte ar fi să mergem la Trinidad. Venezuela înseamnă necunoscutul.

— Nu mai e nevoie să luăm vreo hotărâre zice Deplanque, o s-o ia vedeta asta, care se apropie.

Într-adevăr, o vedetă, se îndreaptă spre noi cu mare viteză. Iat-o, se opreşte la peste cincizeci de metri. Un om pune mâna pe un portavoce. Zăresc un drapel care nu-i cel britanic. E plin de stele, foarte frumos, nu l-am văzut de când mă ştiu. Trebuie să fie al Venezuelei. Ulterior avea să devină „drapelul meu”, al noii mele patrii, pentru mine, ca pentru orice om normal, simbolul cel mai emoţionant, care reuneşte într-o bucată de pânză cele mai nobile calităţi ale unui mare popor, ale poporului meu.

— Quién son vosotros? (Cine sunteţi?)

— Suntem francezi.

— Están locos? (Sunteţi nebuni?) De ce?

— Porque son amarados a minas (V-aţi legat de nişte mine).

— De-aia nu vă apropiaţi?

— Da. Dezlegaţi-vă repede.

— S-a făcut.

Cât ai clipi, Chapar a desfăcut frânghia. Ne legasem, nici mai mult, nici mai puţin, de-un şir de mine plutitoare. Comandantul vedetei de care ne-am amarat ne spune că, dacă n-am sărit în aer, e-o adevărată minune. Fără să urcăm la bord, echipajul ne dă cafea, lapte cald cu mult zahăr, ţigări.

— Duceţi-vă în Venezuela, veţi fi bine trataţi, vă asigur. Nu vă putem remorca până la mal, trebuie să ajungem urgent la farul Barimas, să luăm pe cineva grav rănit. Nu cumva să încercaţi să ajungeţi la Trinidad, aveţi toate şansele să vă ciocniţi de-o mină, aşa că…

După un „Adios, buena suerte” (Adio, mult noroc) vedeta pleacă. Ne-a lăsat doi litri de lapte. Ridicăm vela. La zece dimineaţa, cu stomacul pe cale să se dezlipească datorită cafelei şi laptelui, cu o ţigară în gură, acostez liniştit pe nisipul fin al unei plaje unde s-au adunat vreo cincizeci de cetăţeni, să vadă cine soseşte cu ambarcaţia asta ciudată, înzestrată cu un catarg trunchiat şi cu o velă făcută din cămăşi, pantaloni şi haine.