Capitolul 4„Cabana de bambus”

Pascal Fosco a venit la oraş de la minele de bauxită. E unul din oamenii care încercaseră să atace, înarmaţi fiind, poşta din Marsilia. Complicele lui a fost ghilotinat. Pascal e cel mai cumsecade dintre noi toţi. E un mecanic bun, nu câştigă decât patru dolari pe zi şi reuşeşte totuşi să mai hrănească unul sau doi ocnaşi aflaţi la ananghie.

Mina aceea cu minereu de aluminiu e situată foarte adânc în junglă. În jurul exploatării s-a înjghebat un sătuc unde trăiesc muncitorii şi inginerii. În port, minereul e încărcat fără încetare în numeroase cargoboturi. Îmi vine o idee: ce-ar fi să deschidem un cabaret în colţul ăla de junglă uitat de Dumnezeu? Probabil că oamenii s-or fi plictisind îngrozitor noaptea.

— E drept, îmi spune Fosco, nu-i prea grozav ca distracţii. Nu găseşti de nici unele.

Peste câteva zile, Indara, Cuic, ciungul şi cu mine ne aflăm pe o ambarcaţiune care-n două zile de navigaţie pe fluviu ne duce la „Makenzie,” ăsta-i numele minei.

Tabăra inginerilor, a conducerii şi a muncitorilor de înaltă calificare e plăcută, curată, cu căsuţe confortabile, înzestrate toate cu site metalice la ferestre ca să le apere de ţânţari. Satul, în schimb, e prăpădit. Nici o casă de cărămidă, de piatră sau de ciment. Doar colibe din lut şi bambus, cu acoperişuri din frunze de palmier sau, la cele mai moderne, din tinichea. Există patru baruri-restaurant, groaznice, înţesate de clienţi. Bărbaţii se bat pe-o bere călâie. Nici un local n-are frigider.

Pascal avea dreptate, e rost de ceva prin colţişorul ăsta. La urma urmei, sunt un evadat, trăiesc o aventură, nu pot să duc o viaţă normală, asemenea prietenilor mei. Să muncesc ca să câştig cât să nu mor de foame, mulţumesc, nu-i de mine.

Când plouă, străzile sunt numai noroi, aşa că-mi aleg un loc mai înalt, ceva mai departe de centrul aşezării. Când o ploua, sunt sigur că apa n-o să pătrundă nici înăuntru, şi nici n-o să inunde terenul din jurul clădirii pe care-o plănuiesc…

În zece zile, ajutaţi de dulgherii negri care lucrează la mină, construim o sală dreptunghiulară de douăzeci de metri lungime pe opt lărgime. La treizeci de mese a câte patru locuri vor putea să şadă comod o sută douăzeci de oameni. Mai înălţăm o estradă pentru artiste, un bar lat cât sala, cu vreo douăsprezece taburete înalte. Alături de cabaret ridicăm o altă construcţie cu opt încăperi, unde vor putea trăi lesne şaisprezece persoane.

Când m-am dus la Georgetown să cumpăr cele trebuincioase, scaune, mese etc. am angajat patru superbe negrese tinere, care să-i servească pe clienţi. Daya, care lucra la restaurant, s-a hotărât să vină cu noi. O fată o să cânte la pianul vechi pe care l-am închiriat. Rămâne să încropesc spectacolul.

După multă trudă şi pălăvrăgeală, am reuşit să conving două javaneze, o portugheză, o indochineză şi două brunete să renunţe la prostituţie şi să facă streap-tease. O perdea roşie, veche, cumpărată de ocazie, va sluji drept cortină pentru începerea şi încheierea spectacolului.

Mă întorc cu tot personalul, călătorim cu vasul unui pescar chinez. O firmă de spirtoase mi-a dat pe credit tot soiul de băuturi. Au încredere în mine, o să le plătesc din treizeci în treizeci de zile tot ce vând între timp, conform inventarului. Pe măsură ce se termină, o să-mi dea băuturile de care voi avea nevoie. Un patefon vechi şi nişte discuri uzate vor asigura muzica de câte ori pianistul va înceta să mai chinuiască pianul. Tot soiul de rochii, jupoane, ciorapi negii şi coloraţi, jartiere, sutiene în stare foarte bună şi pe care le-am ales pentru culorile lor ţipătoare, de la un hindus care se pricopsise cu rămăşiţele unui teatru ambulant, vor fi „garderoba” viitoarelor mele „artiste”. „

Cuic a cumpărat lemnăria şi cazarmamentul, Indara, sticlăria şi toate cele necesare barului; eu, băuturile şi mă ocup de problema artistică. Ca să punem toate astea la punct într-o săptămână, a trebuit să ne cam spetim. În sfârşit, s-a făcut, şi atât lucrurile cât şi oamenii au umplut tot vasul.

Două zile mai târziu sosim în văgăuna noastră. În regiunea aceea pierdută în mijlocul junglei, cele zece fete provoacă o adevărată revoluţie. Încărcaţi fiecare cu câte-o boccea ne îndreptăm spre „Cabana de bambus”, aşa ne-am botezat barul de noapte. Repetiţiile au început. Nu-i prea uşor să-mi învăţ „artistele” să se dezbrace. Mai întâi, fiindcă vorbesc foarte prost englezeşte şi explicaţiile mele nu prea sunt înţelese; apoi, fiindcă toată viaţa lor fetele astea s-au dezbrăcat la marea viteză, ca să scape cât mai repede de clientul lor. Acum, lucrurile se prezintă exact invers: cu cât o fac mai pe-ndelete, cu atât e mai sexy. Pentru fiecare din fete, tactica diferă, în funcţie şi de veşmintele pe care le poartă.

Marchiza, cu corset roz şi rochie cu crinolină, cu pantalonaşi bufanţi, cu dantelă albă, se dezbracă încet, ascunsă după un paravan, înaintea unei mari oglinzi, astfel încât publicul să poată admira, treptat, treptat, fiecare bucăţică de piele pe care o dezvăluie.

Urinează „Rapida”, o fată cu pântecul neted, o brunetă de culoarea cafelei cu lapte, splendid exemplar de mulatră, precis fiica unui alb şi a unei negrese ceva mai deschisă la culoare. Pielea ei, ca bobul de cafea prăjit, îi scoate în evidenţă formele perfect proporţionale. Părul negru, lung şi ondulat natural îi cade pe umerii de-o rotunjime divină. O pereche de sâni, plini, sus plasaţi şi aroganţi în pofida greutăţii lor împung văzduhul cu sfârcurile lor magnifice, ceva, ceva mai închise la culoare decât pielea. Asta-i „Rapida.” Toate hainele de pe ea au fermoare. Soseşte în pantaloni de cowboy, cu o pălărie uriaşă pe cap şi cu bluză albă, ale cărei manşete se termină cu nişte franjuri de piele. Îşi face apariţia pe scenă în sunetele unui marş războinic şi se descalţă zvârlind cât colo fiecare pantof. Pantalonul se liberează pe ambele coapse şi-i cade la picioare. Corsajul se descheie şi el graţie fermoarelor de pe mâneci. Impactul pentru public e violent pentru că ţâţele-i goale ţâşnesc de parcă ar fi furioase de atâta întemniţare. Cu coapsele şi pieptul gol, ea îşi desface picioarele şi înfigându-şi mâinile, în şolduri ţintuieşte sala. Apoi, îşi scoate pălăria şi o azvârle pe una din primele mese de lângă scenă.

„Rapida” n-o face pe mironosiţa nici când e vorba să-şi scoată slipul. Cele două copci laterale sar, minuscula bucăţică de mătase e mai curând smulsă decât scoasă. Înveşmântată precum Eva, triunghiul îmblănit al pubisului ei apare pentru o clipă că imediat după aceea una din fete să-i paseze un uriaş evantai din pene albe, cu care, desfăcându-l, să-şi acopere sexul.

În ziua inaugurării, „Cabana de bambus” e plină ochi. Statul-major al minei e în păr. Noaptea se încheie cu dans, şi zorile s-au şi ivit când pleacă ultimii clienţi. E un adevărat succes, nici nu puteam nădăjdui mai mult. Avem cheltuieli, e drept, dar preţurile sunt foarte mari, ceea ce compensează, iar, pe de altă parte, sunt convins că barul ăsta în mijlocul junglei o să aibă nopţi de-a rândul mai mulţi clienţi decât spaţiu.

Cele patru chelneriţe, negresele, nu mai prididesc cu servitul. Cu fustele lor scurte, cu corsajele lor adânc răscroite, cu basmaua roşie pe cap, au făcut şi ele o impresie favorabilă asupra clientelei. Indara şi Daya supraveghează fiecare câte-o jumătate de sală. La bar stau Cuic şi ciungul, ca să trimită comenzile în sală. Iar eu mă aflu peste tot, corectând ceea ce şchioapătă sau dând o mână de ajutor celui care întâmpină vreun necaz.

— E-un succes la mare fix, zice Cuic când, în sfârşit, chelneriţele, „artistele” şi patronul rămân singuri în sala aceea mare.

Mâncăm cu toţii la un loc, ca-n familie, patronul şi angajaţii, morţi de oboseală, dar fericiţi de rezultat. Toată lumea se duce la culcare.

— Hei, Papillon, n-ai de gând să te scoli?

— Cât e ceasul?

— E şase după-amiază, îmi spune Cuic. Prinţesa ta ne-a ajutat. S-a sculat de vreo două ceasuri. Totul e-n ordine, la noapte suntem gata s-o luăm de la capăt.

Indara îşi face apariţia cu o cană de apă caldă. Ras, îmbăiat, proaspăt şi bine dispus, o iau de mijloc şi intrăm în „Cabana de bambus”, unde mă întâmpină nenumărate întrebări:

— A fost bine, şefule?

— Am scos-o bine la cap cu strip-tease-ul? Şchioapătă pe undeva?

— Am cântat cât de cât corect? Noroc că nu-i un public prea pretenţios.

Echipa asta nouă e într-adevăr simpatică. Damele transformate în „artiste” îşi iau munca-n serios şi par fericite că s-au lăsat de vechea meserie. Negustoria merge cum nu se poate mai bine. O singură hibă: prea puţine femei pentru atâţia bărbaţi singuri. Toţi clienţii ar vrea să fie însoţiţi de-o fată, îndeosebi de-o artistă, dacă nu toată noaptea, măcar un răstimp mai lung. Se iscă gelozii. Uneori, când două femei stau din întâmplare la aceeaşi masă, clienţii protestează.

Negresele sunt şi ele solicitate, întâi pentru că-s frumoase şi mai ales fiindcă aici în junglă e lipsă de femei. Uneori, Daya trece la bar, ca să servească şi să vorbească cu toată lumea. Vreo douăzeci de bărbaţi se bucură de prezenţa hindusei, care-i într-adevăr de-o rară frumuseţe.

Ca să evit invidia şi insistenţele clienţilor care vor o „artistă” la masa lor, am înfiinţat o loterie. După fiecare număr de strip-tease sau după un cântec, o roată mare ca de ruletă cu cifre de la 1 la 32, câte una de fiecare masă şi două pentru bar, hotărăşte unde se va duce fata. Ca şi participi la loterie, trebuie să iei un bilet care costă cât o sticlă de whisky sau de şampanie.

Ideea asta (credeam eu) prezintă două avantaje. Mai întâi evită orice reclamaţie. Câştigătorul se bucură de prezenţa fetei la masa lui timp de-o oră, plătind sticla, care i se serveşte în felul următor: în timp ce artista, goală puşcă, e ascunsă de uriaşul evantai, se porneşte roata; când se citeşte numărul câştigător, fata se urcă pe un platou mare de lemn vopsit argintiu, patru vlăjgani ridică totul şi o duc la fericita masă câştigătoare. Ea însăşi destupă şampania, ciocneşte o cupă, tot goală puşcă, îşi cere scuze şi, după cinci minute, se întoarce îmbrăcată şi se aşează din nou la masă.

Timp de şase luni totul a mers bine, dar după ce-a trecut anotimpul ploilor au început să vină şi alţi clienţi. E vorba de căutătorii de aur şi de diamante, care prospectează liber prin junglă, în pământul ăsta atât de bogat în aluviuni. E îngrozitor de greu să cauţi aur şi diamante cu nişte mijloace arhaice. Foarte adesea minerii se omoară sau se fură între ei. Drept care toţi umblă înarmaţi, iar când au strâns un săculeţ cu aur sau un pumn de diamante, nu rezistă ispitei de-a cheltui nebuneşte. Fetele capătă o remiză grasă de fiecare sticlă băută. Drept care încearcă, sărutându-şi clientul, să verse şampania sau whisky-ul în frapieră, ca să se termine sticla mai repede. În ciuda alcoolului băut, câte unii prind mişcarea, iar reacţiile lor sunt uneori atât de brutale încât am fost obligat să fixez mesele şi scaunele de podea.

Cu clientela asta nouă s-a întâmplat ceea ce era inevitabil să se întâmple. I se zicea „Floare de scorţişoară”, într-adevăr pielea ei avea culoarea scorţişoarei. Puştoaica asta nouă, pe care-o scosesem din drojdia Georgetown-ului, îi înnebunea pur şi simplu pe clienţi prin felul ei de-a se dezbrăca.

Când îi venea rândul, pe scenă era adusă o canapea tapiţată cu satin alb. Trec peste faptul că se dezgolea cu o rară ştiinţă a perversiunii, dar, odată goală puşcă, se întindea pe canapea şi începea să se mângâie. Degetele ei lungi şi subţiri lunecau peste întregu-i corp, jucându-se cu fiecare părticică din el, de la plete până la unghiile de la picioare. Nici un centimetru de piele nu era neglijat. Inutil să vă descriu reacţiile bărbaţilor aceştia fruşti, îmbibaţi de alcool, picaţi direct din junglă.

Deoarece era foarte mercantilă, pentru a se participa la loteria ei, ceruse ca jucătorii să plătească preţul a două sticle de şampanie în loc de una, ca pentru celelalte fete. După ce-şi încercase zadarnic norocul, jucând de mai multe ori ca s-o câştige pe „Floare de scorţişoară”, un zdrahon de miner, cu o barbă neagră foarte deasă, a socotit că cel mai bun lucru ar fi să cumpere toate cele treizeci de numere din sală, ceea ce a şi făcut când a trecut hindusa mea cu bilete. Nu mai rămăseseră deci decât cele două numere ale barului.

Convins c-o să câştige, după ce-a plătit cele şaizeci de sticle de şampanie, bărbosul aştepta, plin de încredere, dezbrăcarea fetei şi tragerea loteriei. „Floarea de scorţişoară” era foarte aţâţată după cât băuse-n noaptea aceea. Când şi-a început ultimul număr de strip-tease era patru dimineaţa. Hhhrrr! Porneşte ruleta, care, cu vârfuleţul ei de os, îl va indica pe câştigător.

Bărbosului i se scurg ochii de poftă după ce a văzut figurile puştoaicei. E în aşteptare, fără îndoială că-i va fi servită pe tava argintată fata goală, acoperită cu faimosul evantai de pene şi cu cele două sticle de şampanie între coapsele ei superbe. Catastrofă! Tipul cu cele treizeci de numere pierde. A ieşit numărul 31, adică a câştigat barul. La început înţelege doar pe jumătate, şi-şi dă seama de-a binelea abia când vede că artista e ridicată şi pusă pe bar. Atunci, i se pune pata neagră, răstoarnă masa, şi din trei paşi ajunge lângă bar. Cât ai clipi, scoate revolverul şi trage trei gloanţe în faţă.

„Floare de scorţişoară” a murit în braţele mele. O ridicasem după ce-l pocnisem pe animalul ăla cu o măciucă de-a poliţiştilor americani, pe care-o port mereu, Bruta a avut răgazul să-şi făptuiască crima doar pentru că mă împiedicasem de-o chelneriţă şi de tava ei, astfel c-am intervenit prea târziu. Rezultatul: poliţia a închis „Cabana de bambus,” iar noi ne-am întors la Georgetown.

Iată-ne din nou în casa noastră. Ca o adevărată hindusă fatalistă, Indara nu-şi schimbă purtarea. Pentru ea, faptul că suntem ruinaţi n-are nici o importanţă. O să ne-apucăm de altceva, şi cu asta basta. Indochinezii, la fel. În armonioasa noastră echipă nu s-a schimbat nimic.

N-am auzit nici un reproş pentru ideea mea năstruşnică de-a pune fetele la loterie, ideea din cauza căreia suntem la pământ. Cu ce-am economisit, ne-am plătit datoriile până la ultima leţcaie şi i-am dat nişte bani mamei „Florii de scorţişoară”. Nu ne facem sânge rău. Ne ducem în fiecare seară la bar unde se întâlnesc ocnaşii. Petrecem seri foarte plăcute, dar, din cauza restricţiilor impuse de război, încep să mă plictisesc la Georgetown. Colac peste pupăză, prinţesa mea nu fusese niciodată geloasă şi mă bucurasem totdeauna de-o libertate deplină. Acum însă nu mă mai slăbeşte nici o clipă şi stă ceasuri întregi lângă mine oriunde aş fi.

Posibilităţile de-a face comerţ la Georgetown se complică. Drept care într-o bună zi mi-a venit cheful să plec din Guyana engleză spre alte ţinuturi. Nu riscăm nimic, e război. Nici o ţară n-o să ne extrădeze, cel puţin aşa presupun.

text.