Capitolul 1Viaţa la Georgetown
În cursul după-amiezii, după câteva vaccinări, suntem transferaţi la postul de poliţie al oraşului, un fel de comisariat uriaş, unde intră şi ies fără încetare sute de poliţişti. Comandantul poliţiei din Georgetown, cea mai înaltă autoritate care răspunde de liniştea acestui port important, ne primeşte imediat în biroul său. În jurul lui, ofiţerii englezi îmbrăcaţi în kaki, impecabili în şortul şi cu ciorapii lor albi. Colonelul ne face semn să ne aşezăm în faţa lui şi ne spune într-o franceză impecabilă:
— De unde veneaţi când aţi fost reperaţi pe mare?
— Din Guyana franceză, de la ocnă.
— Vă rog să-mi spuneţi exact locul de unde aţi evadat.
— Eu, din Insula Diavolului. Ceilalţi dintr-un lagăr semipolitic de la Inini, lângă Kourou, din Guyana franceză.
— Ce condamnare aveaţi de ispăşit?
— Pe viaţă.
— Pe ce motiv?
— Pentru omucidere.
— Şi indochinezii?
— Tot pentru omucidere.
— Ei la cât fuseseră condamnaţi?
— Pe viaţă.
— Profesia?
— Electrician.
— Şi ei?
— Bucătari.
— Ţineţi cu de Gaulle sau cu Petain?
— Habar n-avem de chestiile astea. Suntem nişte deţinuţi care încercăm să ne refacem viaţa şi să trăim cinstit, în libertate.
— O să vi se dea o celulă care-o să rămână deschisă ziua şi noaptea. O Să vă punem în libertate după ce-o să vă controlăm declaraţiile. Dacă aţi spus adevărul, nu-i cazul să vă temeţi de ceva. Trebuie să înţelegeţi că e război şi că suntem obligaţi să luăm mai multe măsuri de prevedere decât în vremuri normale.
Pe scurt, o săptămână mai târziu suntem puşi în libertate. Am profitat de săptămână asta, petrecută la postul de poliţie, ca să facem rost de nişte haine ca lumea. Aşadar, la nouă dimineaţa, îmbrăcaţi corect, cei doi indochinezi şi cu mine ne aflam pe stradă, înzestraţi cu câte-o legitimaţie cu fotografiile noastre.
Oaşul, care are 250.000 de locuitori, aproape în întregime din lemn, construit după sistemul englezesc: parterul din ciment, restul din lemn. Pe străzi şi bulevarde mişună oameni de toate neamurile: albi, ciocolatii, negri, hinduşi, culi, marinari englezi şi americani, scandinavi. Suntem niţeluş ameţiţi de mulţimea asta pestriţă. În noi, în inimile noastre sălăşluieşte o bucurie atât de năvalnică, atât de puternică, încât se reflectă probabil pe chipurile noastre, chiar pe-ale indochinezilor, căci mulţi se uită la noi zâmbindu-ne cu amabilitate.
— Unde mergem? zice Cuic.
— Aproximativ ştiu unde. Un poliţist negru mi-a dat adresa a doi francezi la Penitence Rivers.
Informându-ne, aflăm că-i un cartier locuit exclusiv de hinduşi. Mă îndrept spre un poliţist îmbrăcat în alb, impecabil, îi arăt adresa. Până să ne răspundă, ne cere legitimaţiile. I-o dau pe-a mea, plin de mândrie. „E-n regulă, mulţumesc”. După care binevoieşte să se deranjeze şi ne arată ce tramvai să luăm, după ce-a vorbit cu conductorul. Ieşim din centrul oraşului şi, după douăzeci de minute, conductorul ne spune să coborâm. Aici, trebuie să fie. Pe stradă întrebăm: „Frenchman?” (Francez?) Un tânăr ne face semn să-l urmăm. Ne călăuzeşte direct spre o căsuţă scundă. Abia m-am apropiat, că trei bărbaţi au şi ieşit din casă, făcându-ne semne primitoare.
— Cum, eşti aici, Papi?
— Nu se poate! zice cel mai în vârstă, cu părul complet alb. Intră. Asta-i casa mea. Indochinezii sunt cu tine?
— Da.
— Intraţi, fiţi bineveniţi.
Pe ocnaşul ăsta bătrân îl cheamă Guittou Auguste, zis le Guittou, e-un marsiliez get-beget, a fost în acelaşi convoi cu mine pe bordul vasului La Martiniére în 1933, acum nouă ani. După o evadare care-a dat greş, îmi explică el, a fost iertat de pedeapsa principală şi în calitate de eliberat a evadat acum trei ani. Ceilalţi doi sunt Petit-Louis, un tip din Arles, şi Julot, din Toulon. Şi ei au plecat după ce şi-au ispăşit pedeapsa, dar ar fi trebuit să mai rămână în Guyana franceză un număr de ani egal cu durata condamnării, respectiv zece şi cincisprezece ani (această a doua pedeapsă se numeşte dublare).
Casa are patru încăperi: două dormitoare, o bucătărie, care-i totodată sufragerie, şi un atelier. Lucrează pantofi din balata, un soi de cauciuc natural recoltat în junglă, uşor de prelucrat şi de modelat cu ajutorul apei calde. Singura hibă e că se topeşte clacă stă prea mult la soare, deoarece cauciucul nu-i vulcanizat. Inconvenientul se poate remedia intercalând fâşii de pânză între straturile de balata.
Primindu-ne admirabil, cu acea nobleţe sufletească pe care, a dobândit-o orice om care a suferit, Guittou aranjează o cameră pentru noi trei şi ne instalează la el fără nici o şovăială. Nu-i decât o singură problemă, şi anume purcelul lui Cuic, dar Cuic pretinde că n-o să facă murdărie prin casă, e sigur c-o să se ducă afară să-şi facă nevoile.
Guittou zice:
— Bine, o să vedem, deocamdată ţine-l cu tine, Provizoriu ne-am aşternut trei culcuşuri pe jos, cu ajutorul unor vechi pături ostăşeşti.
Aşezaţi în faţa uşii, fumând toţi şase câteva ţigări, îi povestesc lui Guittou aventurile mele din ultimii nouă ani. El şi cei doi prieteni ai săi sunt numai urechi şi-mi trăiesc intens aventurile, întrucât le resimt prin prisma propriei lor experienţe. Doi dintre ei l-au cunoscut pe Sylvain şi deplâng sincer cumplita lui moarte. Prin faţa noastră trec în sus şi-n jos o grămadă de oameni de toate neamurile. Din când în când intră câte unul, să cumpere pantofi sau o mătură, căci Guittou şi prietenii săi meşteresc şi mături ca să-şi câştige existenţa. Aflu de la ei că la Georgetown sunt vreo treizeci de evadaţi, ocnaşi şi deportaţi. Se întâlnesc noaptea într-un bar din centru, unde beau împreună rom sau bere. Toţi muncesc ca să facă faţă nevoilor, îmi povesteşte Julot, şi majoritatea se poartă corect.
În timp ce stăm la umbră, în faţa uşii, trece un tip căruia Cuic îi spune ceva. Fără să-mi zică vreo vorba, Cuic şi ciungul pleacă cu el. Probabil că nu se duc departe, căci purcelul se ia după ei. Două ore mai târziu, Cuic se întoarce cu un măgar care trage o cotigă. Mândru nevoie-mare, opreşte urecheatul, vorbindu-i pe limba lor. În cotigă se află trei paturi ele fier demontabile, trei saltele, perne, trei valize. Cea pe care mi-o dă e plină ca cămăşi, chiloţi, maiouri, plus două perechi de pantofi, cravate etc.
— Unde-ai găsit toate astea, Cuic?
— Compatrioţii mei mi le-au dat. Mâine o să ne ducem să-i vizităm, vrei?
— S-a făcut.
Ne-am fi aşteptat să plece înapoi cu măgarul şi cu cotiga, dar nici gând. Cuic deshamă măgarul şi-l priponeşte în curte.
— Mi-au dăruit şi căruţa cu măgarul. Cu aşa ceva, mi-au spus ei, pot să-mi câştig uşor existenţa. Mâine o sa vină un consătean de-al meu să mă înveţe cum.
— Te descurci repede, nimic de zis.
Guittou e de-acord ca măgarul şi cotiga să stea deocamdată în curte. A mers bine treaba în prima noastră zi de libertate. Seara, adunaţi toţi şase în jurul mesei de lucru, ne delectăm cu o supă bună de legume., făcută de Julot, şi câte-o porţie zdravănă de spaghete.
— Fiecare pe rând o să spele vasele şi-o să facă curăţenie prin casă, zice Guittou.
Masa asta luată în comun e simbolul unei prime mici colectivităţi, plină de căldură. Senzaţia de-a te şti ajutat să-ţi faci primii paşi ai vieţii de om liber e foarte reconfortantă. Cuic, ciungul şi cu mine ne simţim realmente şi pe deplin fericiţi. Avem un acoperiş, un pat, prieteni generoşi, care, în sărăcia lor, au avut totuşi mărinimia să ne ajute. Ce se poate mai mult?
— Ce-ai vrea să faci diseară, Papillon? mă întreabă Guittou. Vrei să mergem în centru, la barul ăla unde se duc toţi evadaţii?
— Aş prefera să stau aici astă-seară. Du-te, dacă doreşti, nu vreau să-ţi stric cheful.
— Da, o să mă duc, trebuie să mă întâlnesc cu cineva.
— O să stau cu Cuic şi cu ciungul.
Petit-Louis şi Guittou s-au înţolit, şi-au pus şi cravată, şi-au pornit spre centru. Doar Julot a rămas să termine nişte pantofi. Tovarăşii mei şi cu mine dăm o raită prin străzile din vecinătate, să cunoaştem cartierul. Majoritara sunt hinduşi, foarte puţini negri, albi aproape deloc, ici-colo câte-un restaurant indochinez.
Penitence Rivers, ăsta-i numele cartierului, e un colţişor din India sau Java. Tinerele femei sunt extraordinar de frumoase, iar bătrânii poartă un fel de anterie lungi, albe. Mulţi umblă desculţi. E un cartier de oameni săraci, dar toată lumea e îmbrăcată curat. Străzile sunt slab luminate, barurile unde se bea şi se mănâncă sunt pline de oameni, de peste tot se aude muzică indiană. Un negru tuciuriu, îmbrăcat în alb şi cu cravată, mă opreşte:
— Sunteţi francez, domnule?
— Da.
— Îmi face plăcere să întâlnesc un compatriot. Îmi permiteţi să vă invit la un păhărel?
— Mulţumesc, dar sunt cu doi prieteni.
— Nu face nimic. Ştiu franţuzeşte?
— Da.
lată-ne instalaţi toţi patru la o masă care dă spre trotuarul unui bar. Martinichezul ăsta vorbeşte o franceză mai aleasă decât noi. Ne spune să ne ferim de negrii englezi, căci, zice el, mint cu toţii de-ngheaţă apele. „Nu sunt ca noi, francezii: noi ne ţinem de cuvânt, ei nu.”
Zâmbesc în sinea mea auzindu-l pe balaoacheş cum zice „noi francezii”, dar apoi mă simt de-a binelea tulburat. Chiar aşa, domnul ăsta e un francez mai pur decât tine, cred, căci îşi afirmă naţionalitatea cu căldură şi aere. El e în stare să-şi dea viaţa pentru Franţa, eu nu. Înseamnă că-i mai francez decât mine. De aceea mă las antrenat în discuţie.
— Îmi face plăcere să întâlnesc un compatriot şi să vorbesc pe limba mea, vorbesc foarte prost englezeşte.
— Eu unul vorbesc engleza curgător şi corect gramatical! Dacă pot să vă fiu de folos, vă stau la dispoziţie. Sunteţi de mult la Georgetown?
— De-o săptămână.
— De unde veniţi?
— Din Guyana franceză.
— Nu se poate, sunteţi un evadat sau un gardian care vrea să i se alăture lui de Gaulle?
— Nu, sunt un evadat.
— Şi prietenii dumneavoastră?
— Şi ei.
— Domnule Henri, nu vreau să vă cunosc trecutul; acum e momentul să ajutaţi Franţa şi să vă răscumpăraţi greşelile. Eu ţin cu de Gaulle şi aştept să mă îmbarc spre Anglia. Să ne întâlnim mâine la Martiner Club, uitaţi adresa. Aş fi încântat dacă v-aţi alătura nouă.
— Cum vă numiţi?
— Homer.
— Domnule Homer, nu pot să mă hotărăsc pe loc, trebuie mai întâi să aflu ce-i cu familia mea şi, totodată, până să iau o hotărâre atât de importantă, trebuie să mă gândesc bine. Vedeţi, domnule Homer, judecând la rece, Franţa m-a făcut să sufăr cumplit şi m-a tratat într-un chip neomenos.
Cu o înflăcărare şi o căldură admirabilă, martinichezul încearcă din toată inima să mă convingă. E într-adevăr emoţionant să asculţi argumentele acestui om în favoarea Franţei noastre mutilate.
Ne întoarcem, acasă foarte târziu şi, în pat, mă gândesc la tot ce mi-a spus acel mare francez. Trebuie să mă gândesc serios la propunerea lui. La urma urmei, sticleţii, magistraţii, Administraţia penitenciarelor nu înseamnă Franţa, în adâncul sufletului meu îmi dau seama, evident, că n-am încetat s-o iubesc. Şi când te gândeşti că nemţii au cuprins toată Franţa! Dumnezeule, cât trebuie să sufere ai mei, şi ce ruşine pentru toţi francezii!
Cum mă trezesc, măgarul, cotiga, purcelul, Cuic şi ciungul au dispărut.
— Ei, bărbate, ai dormit bine? mă întreabă Guittou şi prietenii lui.
— Da, mulţumesc.
— Vrei o cafea neagră cu lapte sau ceai? Cafea şi pâine cu unt?
— Mulţumesc.
Mănânc şi mă uit la ei cum lucrează. Julot pregăteşte cocoloşul de balata şi, în funcţie de cantitatea necesară, mai vâră bucăţi de cauciuc tare în apă caldă, la frământă şi le adaugă ghemotocului înmuiat.
Petit-Louis pregăteşte bucăţile de pânză şi Guittou face pantoful.
— Faceţi mulţi pantofi?
— Nu. Muncim cât să câştigăm douăzeci de dolari pe zi. Cu cinci plătim chiria şi mâncarea. Ne mai rămân câte cinci de căciulă ca bani de buzunar, pentru îmbrăcăminte şi spălat.
— Îi vindeţi pe toţi?
— Nu, câteodată unul din noi trebuie s-o pornească să vândă marfa pe străzile oraşului. E tare greu să vinzi umblând pe jos, în plin soare.
— Dac-o fi nevoie, fac bucuros treaba asta. Nu vreau să trăiesc ca un parazit. Trebuie să contribui şi eu să ne câştigăm pâinea.
— Bine, Papi.
M-am plimbat toată ziua prin cartierul hindus din Georgetown. Zăresc uri afiş mare de cinema şi mă apucă o poftă nebună să văd şi să aud pentru prima oară un film sonor şi în culori. O să-l rog pe Guittou să mergem diseară. Am umblat pe străzile din Penitence Rivers toată ziua. Politeţea acestor oameni îmi place enorm. Au două calităţi: sunt curaţi şi foarte politicoşi. Ziua asta petrecută de unul singur pe străzile unui cartier din Georgetown mi se pare chiar mai măreaţă decât sosirea la Trinidad, acum nouă ani.
La Trinidad, în mijlocul acelor minunate senzaţii trezite de plimbarea prin mulţimea de pe străzi, îmi puneam neîncetat o întrebare: Curând, peste două săptămâni, maximum trei, voi fi nevoit să iau iarăşi calea mării. Ce ţară mă va primi? Se va găsi oare o naţiune care să-mi ofere azil? Ce mă aşteaptă? Aici e altfel. Sunt definitiv liber; dacă aş dori, aş putea chiar să plec în Anglia şi să mă înrolez în Forţele Franceze Libere. Ce să fac? Dacă mă hotărăsc să mă alătur lui de Gaule, n-o să se spună c-am făcut-o deoarece nu ştiam unde să mă ascund? În mijlocul unor indivizi nepătaţi, n-o să fiu oare tratat ca un ocnaş care n-a găsit alt refugiu şi care e de partea lor doar din pricina asta? Se spune că Franţa e împărţită în două, între Petain şi de Gaulle. Cum se face că un mareşal al Franţei nu ştie unde se află onoarea şi interesul Franţei? Dacă mă înrolez într-o zi în Forţele Franceze Libere, n-o să mă trezesc cumva obligat mai târziu să trag în francezi?
Aici va fi greu, foarte greu, să-mi fac o situaţie acceptabilă. Guittou, Julot şi Petit-Louis nu sunt câtuşi de puţin nişte imbecili, şi totuşi muncesc pentru cinci dolari pe zi. Mai întâi trebuie să învăţ să trăiesc liber. Din 1931 – şi ne aflăm în 1942 – sunt un deţinut. Nu pot să rezolv toate aceste necunoscute în prima mea zi de libertate. Nu cunosc nici măcar problemele elementare care i se pun cuiva când vrea să-şi facă un rost în viaţă. N-am făcut niciodată o muncă manuală. Am lucrat niţel ca electrician. Oricare muncitor din meseria asta ştie mai multe decât mine. Trebuie să-mi făgăduiesc mie însumi un singur lucru: să trăiesc cinstit pe cât posibil conform propriei mele morale.
Când mă întorc acasă e patru după-amiază.
— Ei, Papi, e plăcut să guşti primele clipe de libertate? Ai făcut o plimbare frumoasă?
— Da, Guittou, m-am tot învârtit prin străduţele acestui cartier atât de mare.
— Ţi-ai întâlnit indochinezii?
— Nu.
— Sunt în curte. Tare-s descurcăreţi prietenii ăştia ai tăi. Au şi câştigat patruzeci de dolari şi ţineau morţiş să iau eu douăzeci. Am refuzat, bineînţeles. Du-te să-i vezi.
Cuic tocmai taie o varză pentru purcelul lui. Ciungul spală măgarul, care se lasă bucuros.
— Cum o duci, Papillon?
— Bine, dar voi?
— Suntem foarte mulţumiţi, am câştigat patruzeci de dolari.
— Cum aţi făcut?
— Am pornit-o la trei dimineaţa spre periferie, c-un consătean de-al nostru, ca să ne arate cum merge treaba. Venise cu două sute de dolari. Cu banii ăştia am cumpărat roşii, salate, vinete, în sfârşit, tot felul de zarzavaturi proaspete şi frumoase. Plus câteva găini şi ouă, şi lapte de capră. Ne-am dus la piaţă lângă portul oraşului şi-am vândut totul, mai întâi unor băştinaşi, foarte puţin de altfel, apoi unor marinari americani. Au fost atât de mulţumiţi de preţuri că mâine nici nu mă mai lasă să mă duc la piaţă: mi-au spus să-i aştept în faţa intrării în port. O să cumpere tot. Na, ţine banii. Tot mai eşti şeful, tu trebuie să păstrezi banii.
— Cuic, ştii prea bine că am bani şi că ăştia nu-mi trebuie.
— Ţine banii, că altfel nu mai lucrăm.
— Ascultă, francezii o scot la capăt cu vreo cinci dolari. O să luăm fiecare câte cinci dolari şi alţi cinci o săi dăm aici, acasă, pentru mâncare. Pe ceilalţi îi punem deoparte, să-i înapoiem consăteanului tău ăi două sute de dolari pe care ţi i-a împrumutat.
— S-a făcut.
— Mâine vreau să viu cu voi.
— Nu, tu stai şi dormi. Dacă vrei, vino să ne întâlnim la şapte în faţa intrării principale în port.
— Bine.
Toţi sunt încântaţi. În primul rând noi, ştiind că ne putem câştiga existenţa şi că n-o să trăim pe spinarea prietenilor noştri. În al doilea rând, Guittou şi ceilalţi doi care, oricât de buni ar fi la suflet, s-or fi întrebat cât o să dureze până o să ne descurcăm singuri.
— Papillon, ca să sărbătorim această adevărată performanţă a prietenilor tăi, o să preparăm doi litri de lichior de anason.
Julot pleacă şi se întoarce cu spirt alb făcut din trestie de zahăr şi cu tot ce-i mai trebuie. O oră mai târziu bem pastis ca la Marsilia. Datorită alcoolului, glasurile devin mai sonore şi râsetele izvorâte din bucuria de-a trăi sunt mai vesele ca de obicei. Nişte vecini hinduşi, trei bărbaţi şi două fete, care i-au auzit pe francezi chefuind, sosesc fără să aştepte vreo invitaţie. Aduc nişte frigărui din carne de pasăre şi de porc, foarte piperate şi ardeiate. Cele două fete sunt neobişnuit de frumoase. Îmbrăcate în alb de sus până jos, desculţe, au brăţări de argint la glezna stângă. Guittou îmi spune:
— Bagă de seamă. Sunt fete cuminţi. Nu cumva să-ţi scape vreo vorbă mai deşucheată văzându-le cu sânii goi sub vălul ăla transparent. Pentru ele e ceva firesc. Eu sunt prea bătrân, dar Julot şi Petit-Louis au încercat la început, când am venit aici, şi s-au făcut de baftă. Multă vreme n-au mai dat pe la noi.
Cele două fete sunt minunat de frumoase. Un punct tatuat în mijlocul frunţii le dă un aer ciudat. Ne vorbesc cu drăgălăşenie, şi cu picul de engleză pe care-l ştiu, înţeleg că ne urează bun-venit la Georgetown.
Noaptea, Guittou şi cu mine am pornit spre centrul oraşului. S-ar zice că-i altă civilizaţie, cu totul deosebită de aceea în care trăim. Oraşul e-un furnicar de oameni. Albi, negri, hinduşi, indochinezi, ostaşi şi marinari în ţinută militară şi-o mulţime de mateloţi din marina comercială. Foarte multe baruri, restaurante, cabarete, localuri de noapte iluminează străzile ca ziua cu lumina lor vie.
Spre sfârşitul serii, după ce-am văzut pentru prima oară de când trăiesc un film sonor în culori, încă năucit de noutatea asta, mă ţin după Guittou, care mă duce într-un bar uriaş. Vreo douăzeci şi ceva de francezi ocupă un colţ al sălii. Băutura: cubas libres (alcool şi coca-cola).
Toţi indivizii ăştia sunt nişte evadaţi, nişte tipi duri. Unii au plecat după ce-au fost eliberaţi, îşi ispăşiseră pedeapsa şi urmau să-şi petreacă „dublarea” în libertate. Crăpând de foame, fără lucru, prost văzuţi de populaţie, ca şi de civilii guyanezi, au preferat să plece spre o ţară unde credeau c-o s-o ducă mai bine. Dar e foarte greu, îmi spun ei.
— Eu tai lemne în junglă pentru doi dolari şi jumătate pe zi, la John Fernandes. O dată pe lună vin pe câte o săptămână la Georgetown. Sunt disperat.
— Dar tu?
— Fac colecţii de fluturi. Mă duc după ei prin junglă şi, când adun destui fluturi de diverse soiuri, îi aranjez într-o cutie cu capac de sticlă şi vând colecţia.
Alţii fac pe hamalii în port. Toţi muncesc, dar câştigă abia cât să-şi ţină zilele.
— E tare greu, dar suntem liberi, zic ei. Tare-i bine să fii liber.
Astă-seară vine să ne vadă un deportat, Faussard. Face cinste cu băutură la toţi. Se afla pe-un vas canadian încărcat cu bauxită şi care a fost torpilat la ieşirea din fluviul Demarară. E survivor (supravieţuitor) şi a căpătat bani ca despăgubire pentru naufragiu. Aproape tot echipajul s-a înecat. A avut norocul să se poată urca într-o şalupă de salvare. Ne povesteşte că submarinul german a ieşit la suprafaţă şi le-a vorbit. I-a întrebat câte vase încărcate cu bauxită aşteaptă să plece din port. Au răspuns că nu ştiu, iar cel care le punea întrebări a început să râdă: „Ieri, zice el, eram la cutare cinema din Georgetown. Ia priviţi contramarca biletului de intrare!” Şi, descheindu-şi haina, cică le-ar fi zis: „Costumul ăsta l-am cumpărat la Georgetown”. Neîncrezătorii ţipă că astea-s tromboane, dar Faussard insistă, şi precis că-i adevărat. Submarinul pare-se că i-a avertizat chiar că vasul cutare avea să vină să-i ia. Într-adevăr, au fost salvaţi de vasul indicat.
Fiecare îşi spune povestea. Guittou şi cu mine stăm lângă un bătrân parizian din Hale: Petit-Louis de pe rue des Lombards, ne zice el.
— Dragă Papillon, găsisem o şustă să trăiesc fără să fac nimic. Când apărea în ziar numele unui francez la rubrica „mort pentru rege sau regină”, sau cam aşa ceva, mă duceam la un cioplitor în marmură şi puneam să mi se fotografieze o piatră funerară pe care pictasem numele vasului, data când fusese torpilat şi numele francezului. După aceea mă prezentam la vilele bogate ale englezilor şi le spuneam că trebuie să contribuie la cumpărarea unei stele funerare pentru francezul mort pentru Anglia, ca să rămână în cimitir o amintire despre el. Treaba a mers până săptămână trecută, când un dobitoc de breton, declarat mort pe-un vas torpilat, a apărut în carne şi oase, pe deasupra şi sănătos tun. A vizitat nişte femei cărora tocmai le cerusem câte cinci dolari de căciulă pentru mormântul mortului, care striga-n gura mare că-i viu şi că-n veac nu cumpărasem vreun monument funerar de la cioplitor. Va trebui să găsesc altceva ca să-mi câştig pâinea, că la vârsta mea nu mai pot să muncesc.
Sub efectul băuturii, fiecare îşi dă în vileag poveştile cele mai neaşteptate, convins că numai noi înţelegem franţuzeşte.
— Eu unul fac păpuşi din balata, zice altul, şi mânere de bicicletă. Din păcate, când fetiţele îşi uită păpuşile în grădină, la soare, se topesc sau se deformează. Îţi dai seama ce tărăboi se iscă dacă uit c-am vândut pe strada cutare sau cutare. De vreo lună nu mai pot să trec ziua prin mai bine de jumătate din Georgetown. Cu bicicletele, la fel. Cine o lasă la soare, când şi-o ia, rămâne cu mâinile lipite de manşoanele de balata pe care i le-am vândut.
— Eu, zice altul, fac cravaşe cu capete de negresă, tot din balata. Marinarilor englezi le spun că sunt unu din cei scăpaţi de la Mers el-Kebir şi că deci sunt obligaţi să cumpere, deoarece ai lor s-au străduit în fel şi chip să mă cureţe. Din zece inşi, opt cumpără.
Adunătura asta de golani mă distrează şi totodată îmi dovedeşte că nu-i deloc uşor să-ţi câştigi pâinea.
Un tip umblă la aparatul de radio al barului: se aude un apel al lui de Gaulle. Toată lumea ascultă glasul acestui francez, care-i încurajează din Londra pe francezii din colonii şi de peste ocean. Apelul lui de Gaulle e patetic, absolut nimeni nu deschide gura. Dintr-odată, unul din tipii duri, care-i cam cherchelit, se scoală şi zice:
— Fir-ar să fie, fraţilor! Straşnică treabă! Am învăţat englezeşte dintr-un foc, înţeleg tot ce zice Churchill asta!
Toată lumea râde cu hohote, nimeni nu se căzneşte să-l lămurească pe beţivan că s-a înşelat.
Da, trebuie să fac primii paşi ca să-mi câştig existenţa şi, din câte văd, n-o să fie uşor. Dar nu-mi fac defel griji. Din 1930 până în 1942 am pierdut de tot simţul răspunderii şi capacitatea de-a mă descurca de unul singur. Cineva care a fost atâta vreme deţinut, fără să fie nevoit să se ocupe de hrană, de locuinţă, de îmbrăcăminte, cineva sucit şi învârtit pe toate feţele, deprins să nu facă nimic de capul lui, ci să execute automat ordinele cele mai diverse fără să le analizeze, acest cineva, care în câteva săptămâni se trezeşte deodată într-un mare oraş, care trebuie să înveţe din nou să meargă pe trotuare fără să îmbrâncească pe nimeni, să traverseze o stradă fără să-l calce maşinile, să i se pară, firesc ca la cerere să i se servească de băut sau de mâncat, acest cineva trebuie să înveţe din nou să trăiască. De pildă, au loc reacţii neaşteptate. În mijlocul tuturor acestor tipi duri, eliberaţi, deportaţi, care au evadat şi care-şi împestriţează franceza cu vorbe englezeşti sau spaniole, ale căror istorioare le-ascult numai urechi, simt deodată, în colţul ăsta de bar englezesc, că m-apucă nevoia să merg la toaletă. Ei bine, e-aproape de necrezut, dar o fracţiune de secundă l-am căutat din ochi pe paznicul căruia trebuia să-i cer voie. A durat extrem de puţin, dar totodată mi s-a părut foarte ciudat când mi-am dat seama: Papillon, nu mai ai cui să-i ceri permisiunea să te duci să-ţi faci nevoile.
Şi la cinema, în momentul când plasatoarea ne căuta un loc, mi-a venit, preţ de-o clipă, să-i zic: „Vă rog să nu vă deranjaţi pentru mine, sunt un biet condamnat care nu merită nici o atenţie”. Mergând pe stradă, pe drumul de la cinema la bar, am întors capul de câteva ori. Guittou, care cunoaşte reacţia asta, îmi spune:
— De ce întorci mereu capul? Vrei să vezi dacă te urmăreşte caraliul? Papi dragă, aici nu-s caralii. I-ai lăsat la ocnă.
În limbajul colorat al ocnaşilor se zice că trebuie să-ţi lepezi uniforma. E mai mult decât atât, căci uniforma ocnaşului e doar un simbol. Trebuie să-ţi smulgi din suflet şi din creier urma ca de fier înroşit a unei matricole infamante.
Tocmai a intrat în bar o patrulă englezească de poliţişti negri, impecabili. Trec de la o masă la alta, controlează legitimaţiile. Când ajung în colţul nostru, şeful se uită atent la toate chipurile. A văzut unul pe care nu-l cunoaşte: al meu.
— Fiţi, vă rog, amabil şi arătaţi-mi legitimaţia dumneavoastră.
Îi dau legitimaţia, mă priveşte în fugă, mi-o înapoiază, şi adaugă:
— Vă rog să mă scuzaţi, nu vă cunoşteam. Fiţi binevenit la Georgetown.
Şi pleacă.
Paul Savoyardul spune:
— Inglişii ăştia-s grozavi. Singurii străini în care au încredere oarbă sunt ocnaşii evadaţi. Dacă poţi dovedi autorităţilor britanice c-ai evadat din ocnă, îţi dobândeşti imediat libertatea.
Cu toate că ne-am întors acasă târziu, la şapte dimineaţa mă aflu în port la intrarea principală. Cuic şi ciungul sosesc în mai puţin de-o jumătate oră, cu cotiga plină de zarzavaturi proaspete, culese de dimineaţă, cu ouă şi câţiva pui. Sunt singuri. Îi întreb unde-i consăteanul care urma să-i înveţe cum să procedeze. Cuic răspunde:
— Ne-a arătat ieri, ajunge. Acum ne descurcăm singuri.
— Vii de departe cu marfa asta?
— Da, cale de peste două ceasuri şi jumătate. Am pornit de la trei dimineaţa şi abia acum am ajuns.
Cuic a făcut rost de ceai cald şi de nişte turtiţe, de parcă ar fi aici de douăzeci de ani. Aşezaţi pe trotuar, lângă cotigă, bem şi mâncăm aşteptându-ne clienţii.
— Crezi c-o să vină americanii de ieri?
— Aşa nădăjduiesc, iar dacă nu vin, vindem altora.
— Dar cum e cu preţurile? Cum te descurci?
— Eu nu le spun: Face atâta. Le zic: Cât dai?
— Păi nu ştii englezeşte.
— E drept, dar ştiu să-mi mişc degetele şi mâinile, aşa că-i uşor. „
— Dar tu vorbeşti destul de bine ca să vinzi şi să cumperi, îmi spune Cuic.
— Da, dar aş vrea să văd mai întâi cum te descurci tu. Nu durează mult şi iată că soseşte un soi de jeep uriaş numit command-car. Coboară şoferul, un subofiţerii doi marinari. Subofiţerul se urcă-n cotigă şi cercetează totul: salatele, vinetele etc. Fiecare grămadă e inspectată, pipăie puii.
— Cât face toată marfa?
Şi târguiala începe. Marinarul american vorbeşte pe nas. Nu înţeleg nimic din ce spune. Cuic turuie pe limba lui şi pe franţuzeşte. Văzând că nu reuşesc să se înţeleagă, îl iau deoparte pe Cuic.
— Cât ai cheltuit cu totul?
Se scotoceşte prin buzunare şi găseşte şaptesprezece dolari.
— O sută optzeci şi trei de dolari, îmi spune Cuic.
— Cât îţi oferă?
— Cred că două sute zece, dar nu-i destul.
Mă îndrept spre ofiţer. Mă întreabă dacă vorbesc englezeşte. Un pic.
— Vorbiţi rar, îi zic.
— O. K.
— Cât plătiţi? Nu, două sute zece dolari nu se poate. Două sute patruzeci.
Nu vrea.
Se face că pleacă, apoi se întoarce, pleacă iar, se urcă în jeep, dar îmi dau seama că joacă teatru. În momentul când coboară din nou, sosesc cele două vecine ale noastre, frumoasele hinduse pe jumătate voalate. Au observat desigur scena, întrucât se prefac că nu ne cunosc. Una din ele se suie-n căruţă, cercetează marfa şi ni se adresează:
— Cu cât o daţi pe toată?
— Două sute patruzeci de dolari, îi răspund eu. Zice:
— S-a făcut.
Bar americanul scoate două sute patruzeci de dolari şi-i dă lui Cuic, spunându-le fetelor că apucase să cumpere. Vecinele mele nu pleacă, şi-i privesc pe americani cum descarcă marfa din căruţă şi-o încarcă apoi în commamd-car. În ultimul moment, un marinar ia purcelul, crezând că face parte din marfa tocmită. Bineînţeles, Cuic nu vrea să-i dea purcelul. Se iscă o discuţie în care nu reuşim să explicăm că purcelul nu-i de vânzare.
Încerc să le fac pe fete să înţeleagă, dar e foarte greu. Nici ele nu pricep. Marinarii americani nu vor să-i dea drumul purcelului. Cuic nu vrea să restituie banii. O să se lase cu bătaie. Ciungul a şi pus mâna pe-un lemn din căruţă, când iată că trece un jeep al poliţiei militare americane. Subofiţerul fluieră. Poliţia militară se apropie. Îi spun lui Cuic să dea banii înapoi, el nici nu vrea s-audă. Marinarii au pus mâna pe purcel, nici ei nu vor să-l dea înapoi. Cuic s-a înfipt în faţa jeep-ului şi nu-i lasă să plece, în jurul acestei scene zgomotoase s-au adunat o grămadă de gură-cască. Poliţia americană le dă dreptate americanilor, de altfel nici ei nu înţeleg nimic din păsăreasca pe care-o vorbim noi şi socotesc c-am vrut să-i păcălim pe marinari.
Nu mai ştiu ce să fac, când mi-aduc aminte că am un număr de telefon de la Mariner Club cu numele martinichezului. I-l dau ofiţerului de poliţie, spunându-i: „Interpret”. Mă duce la un telefon. Sun şi am norocul să-l găsesc pe prietenul meu, gaullistul. Îl rog să-i explice poliţistului că purcelul nu-i de vânzare, că e dresat, că pentru Cuic e ca un câine şi că am uitat să le spunem marinarilor că nu-l vinde. După aceea îi trec poliţistului receptorul. Trei minute sunt de-ajuns ca să priceapă totul. El însuşi ia purcelul şi i-l dă lui Cuic, care, fericit la culme, îl ia în braţe şi-l pune repede în căruţă. Incidentul se încheie cu bine şi americanii râd ca nişte copii. Toată lumea pleacă, totul s-a sfârşit cu bine.
Seara, acasă, le mulţumim fetelor, care râd cu lacrimi de toată povestea.
S-au făcut trei luni de când suntem la Georgetown. Azi ne instalăm într-o jumătate din casa prietenilor noştri hinduşi. Două camere mari şi luminoase, o sufragerie, o bucătărioară cu o sobă cu mangal şi o curte imensă, care într-un colţ e acoperită cu tablă. Acolo e grajdul. Cotiga şi măgarul sunt la adăpost. O să dorm singur într-un pat mare luat de ocazie, împreună cu o saltea grozavă. În camera de alături, fiecare în câte-un pat, cei doi prieteni indochinezi. Mai avem şi-o masă cu şase scaune, plus patru taburete, în bucătărie se află toate ustensilele necesare gătitului. După ce i-am mulţumit lui Guittou şi prietenilor săi pentru găzduire, ne luăm în primire casa, cum zice Cuic.
În faţa ferestrei din sufragerie, care dă spre stradă, tronează un fotoliu din răchită împletită, cadoul hinduselor. Pe masa din sufragerie, într-un vas de sticlă, sunt câteva flori proaspete aduse de Cuic.
Impresia că am pentru prima dată un cămin, sărăcăcios dar curat, casa aceea luminoasă şi dichisită, primul rezultat a trei luni de muncă în echipă, îmi dau încredere în mine şi în viitor.
Mâine e duminică, piaţa e închisă, suntem liberi deci toată ziua. De aceea ne-am hotărât câteşitrei să-i poftim la masă pe Guittou şi pe prietenii lui, precum şi pe hinduse cu fraţii lor. Invitatul de onoare va fi indochinezul care i-a ajutat pe Cuic şi pe ciung, cel care le-a dăruit măgarul şi cotiga şi care ne-a împrumutat cele două sute de dolari ca să ne înjghebăm primul negoţ. Va găsi pe farfuria lui un plic cu cele două sute de dolari şi câteva cuvinte de mulţumire din partea noastră, scrise pe limba lui.
După purcel, pe care-l adoră, mie îmi revine întreaga prietenie a lui Cuic. Are faţă de mine atenţii neîncetate: sunt cel mai bine îmbrăcat din toţi trei, şi Cuic soseşte adesea cu câte-o cămaşă, cu o cravată sau cu un pantalon pentru mine. Toate astea le cumpără din banii lui. Cuic nu fumează, nu bea aproape deloc, singurul lui viciu e jocul de cărţi. Nu visează decât un lucru: să aibă destule economii ca să se ducă la clubul chinezesc să joace.
Nu întâmpinăm nici o greutate cu vânzarea produselor cumpărate dimineaţa. Am început să vorbesc destul de bine englezeşte ca să cumpăr şi să vând. Câştigăm câteşitrei cam douăzeci şi cinci, treizeci şi cinci de dolari pe zi. E puţin, dar suntem foarte mulţumiţi c-am găsit atât de repede un mijloc de-a ne asigura existenţa. Nu mă duc de fiecare dată cu ei la cumpărat, deşi mi se fac reduceri mai mari, dar acum eu sunt totdeauna cel care vinde. Mă cunosc o grămadă de marinari americani şi englezi detaşaţi pe uscat pentru aprovizionarea navelor lor. Ne tocmim cu amabilitate, fără prea multă înflăcărare. E unul, o huidumă de cantinier de la popota ofiţerilor americani, un italo-american care-mi vorbeşte totdeauna pe italieneşte. E-n culmea fericirii când îi răspund pe limba lui şi nu se tocmeşte decât ca să se distreze. Până la urmă cumpără la preţul pe care i l-am cerut la începutul discuţiei.
De pe la opt şi jumătate, nouă dimineaţa, suntem acasă. Ciungul şi Cuic se culcă, după ce-am mâncat toţi trei ceva uşor. Eu mă duc să-l văd pe Guittou, sau vecinele vin pe la mine. Nu-i cine ştie ce treabă de făcut prin casă: cele două surori mătură, spală rufele, fac paturile, curăţă prin casă şi fac bine toate treburile astea pentru mai nimic: doi dolari pe zi. Apreciez din plin faptul că sunt liber şi că n-am griji în ce priveşte viitorul.
