Capitolul 2Familia mea hindusă

Vehiculul cel mai utilizat în oraş e bicicleta. Mi-am cumpărat aşadar o bicicletă, ca să mă pot duce oriunde fără bătaie de cap. Oraşul fiind aşezat la şes, ca şi împrejurimile, se pot parcurge, fără efort, distanţe lungi. Pe bicicletă sunt montate două portbagaje foarte solide, unul în faţă şi celălalt în spate. În consecinţă, asemenea multor băştinaşi, îmi vine uşor să transport două persoane.

Cel puţin de două ori pe săptămână fac o plimbare de o oră sau două cu prietenele mele hinduse. Sunt nespus de bucuroase şi încep să înţeleg că una din ele, cea mai mică, e pe cale să se îndrăgostească de mine. Tatăl ei, pe care nu-l văzusem niciodată, a sosit ieri. Stă destul de aproape de noi dar nu venise niciodată să ne vadă şi nu-i cunoşteam decât pe fraţii fetelor. E-un bătrân înalt, cu o barbă foarte lungă şi albă ca zăpadă. Are un păr argintiu şi o frunte inteligentă şi nobilă. Nu vorbeşte decât limba hindusă, fiică-sa traduce. Mă pofteşte să vin pe la el. Nu-i departe cu bicicleta, îmi explică el prin micuţa prinţesă, cum îi zic eu fiicei sale. Îi promit că o să-i fac în curând o vizită.

După ce-a mâncat câteva prăjiturele şi a băut un ceai, pleacă, nu înainte să fi apucat să-mi dau seama că examinase cu atenţie cele mai infime detalii ale casei. Mica prinţesă e tare fericită văzând că tatăl ei pleacă mulţumit da vizită şi de noi.

Am treizeci şi şase de ani şi sunt sănătos tun, mă simt încă tânăr şi, din fericire, toţi mă consideră tânăr: nu arăt mai mult de treizeci de ani; îmi spun prietenii. Iar fata are nouăsprezece ani şi e înzestrată cu frumuseţea neamului ei şi cu modul de a gândi calm şi plin de fatalism. Pentru mine ar fi un dar al cerului să iubesc şi să fiu iubit de fata asta superbă.

Când ne plimbăm toţi trei, ea se aşează întotdeauna pe portbagajul din faţă, fiindcă ştie prea bine că, dacă stă drept, ori de câte ori trebuie să apăs mai tare pe pedale, mi-aplec capul puţin înainte şi ajung foarte aproape de obrazul ei. Dacă-şi lăsă capul pe spate, văd întreaga frumuseţe a sânilor ei goi sub voal, mai bine decât dacă ar fi dezveliţi. La aceste uşoare atingeri, ochii ei mari şi negri scânteiază, iar gura ei de-un roşu aprins, pe fondul pielii de culoarea ceaiului, se întredeschide de parcă ar dori s-o sărut. Gura aceea minunată e împodobită de nişte dinţi superbi, de-o frumuseţe strălucitoare. Are un fel al ei de-a pronunţa anumite cuvinte, de-a scoate la iveală vârful limbii trandafirii cu guriţa întredeschisă, care i-ar duce în ispită până şi pe sfinţii cei mai sfinţi pe care ni i-a dat religia catolică.

Astă-seară urmează să ne ducem la cinema singuri, întrucât se pare că sora ei are o migrenă, pe care-o bănuiesc simulată ca să ne lase în doi. Vine într-o rochie de muselină albă care-i ajunge până la glezne, şi când merge, i se văd cele trei cercuri de argint pe piciorul gol. E încălţată cu sandale ale căror cureluşe aurii sunt petrecute pe după degetul mare şi care-i fac un picioruş foarte elegant. În nara dreaptă şi-a încrustat o scoică mică de tot, din aur. Vălul de muselină de pe cap e scurt şi-i coboară niţel mai jos de umeri. O panglică aurie i-l ţine strâns în jurul capului. Din panglică atârnă până-n mijlocul frunţii trei fire împodobite cu pietre de toate culorile. Nu sunt pietre preţioase, bineînţeles, dar sunt frumoase, şi de câte ori se leagănă, lasă să se întrevadă tatuajul albastru-închis de pe frunte.

Toată gospodăria hindusă şi a mea, reprezentată prin Cuic şi prin ciung, se uită după noi cum plecăm, bucuroşi de fericirea noastră. Parc-ar şti cu toţii c-o să ne întoarcem de la cinema logodiţi.

S-a aşezat comod pe perniţa de pe portbagajul bicicletei şi ne îndreptăm spre centru. Pe-o porţiune de bulevard prost luminată, pe când bicicleta înainta fără să pedale fata asta superbă îmi dă pe furiş o sărutare, din proprie iniţiativă, fapt care m-a tulburat atât de mult că era să cad de pe bicicletă.

Mână-n mână, în fundul sălii, las degetele să vorbească, iar ea îmi răspunde. Primul nostru duet de dragoste, în sala aceea de cinema, unde rula un film la care nu ne-am uitat, a fost cu desăvârşire mut. Degetele ei, unghiile ei lungi atât de îngrijite şi date cu lac, strângerea mâinilor ei, totul încântă şi-mi comunică mai bine decât cuvintele întreaga ei dragoste pentru mine şi dorinţa de-a fi a mea. Şi-a lăsat capul pe umărul meu, aşa că-i pot săruta faţa atât de pură.

Dragostea asta timidă, căreia i-a trebuit atâta timp să se-nfiripe, se transformă repede într-o pasiune totală. Înainte de-a fi a mea, i-am explicat că nu mă pot însura cu ea fiindcă m-am căsătorit în Franţa. N-a fost necăjită decât cel mult o zi. Într-o noapte a rămas la mine. Mi-a spus că din pricina fraţilor ei şi a anumitor vecini hinduşi ar prefera să ne mutăm la tatăl ei. Am acceptat şi m-am instalat în casa tatălui ei, care stă singur cu o tânără hindusă, o rudă îndepărtată care-l slujeşte şi-i ţine gospodăria. Nu-i prea departe de casa unde locuieşte Cuic, vreo cinci sute de metri. Drept care cei doi prieteni ai mei vin să mă vadă în fiecare seară şi petrec pe puţin o oră cu noi. Foarte adesea mâncăm împreună.

Continuăm să ne vindem legumele în port. Plec la şase şi jumătate, iar hindusa mea mă însoţeşte aproape de fiecare dată. Un termos mare plin cu ceai, un borcan cu dulceaţă şi nişte pâine prăjită într-o sacoşă de piele îi aşteaptă pe Cuic şi pe ciung, ca să bem ceaiul cu toţii. Pregăteşte cu mâna ei micul dejun şi ţine morţiş la acest ritual: să luăm împreună prima masă a zilei. Are în sacoşă tot ce-i trebuie: o feţişoară de masă tivită cu dantelă, pe care-o aşterne foarte ceremonios pe trotuar, după ce l-a măturat cu o periuţă, patru ceşti de porţelan cu farfurioarele lor. Iar noi dejunăm, foarte serioşi, aşezaţi pe trotuar.

E foarte comic să stai pe-un trotuar şi să-ţi bei ceaiul de parc-ai fi într-o sufragerie, dar ei i se pare firesc, iar lui Cuic la fel. De altfel, nu se sinchisesc de trecători şi consideră normal să se poarte aşa. Nu vreau s-o contrariez. E-atât de încântată să ne servească şi să ungă marmelada pe feliile de pâine prăjită încât, dacă aş refuza, aş necăji-o.

Sâmbăta trecută s-a petrecut ceva care mi-a lămurit un mister. Într-adevăr, de două luni de când suntem împreună îmi dă foarte des mici bucăţele de aur. De fiecare dată e vorba de frânturi de bijuterii rupte: jumătate dintr-un inel de aur, un cercel desperecheat, o bucată de lănţişor, un sfert sau o jumătate de medalie sau de monedă. Cum n-am nevoie de-aşa ceva ca să mă descurc, în ciuda faptului că-mi spune să le vând, le păstrez într-o cutie. S-au adunat aproape patru sute de grame. Când o întreb de unde provin, mă îmbrăţişează, mă sărută, râde, dar nu-mi dă nici o explicaţie.

Iată însă că sâmbătă, pe la zece dimineaţa, hindusa mea mă roagă să-l duc pe tată ei nu mai ştiu unde cu bicicleta: „Tăticu, îmi spune ea, o să-ţi arate pe unde s-o iei. Eu stau acasă, am de călcat.” Intrigat, presupun că bătrânul are de făcut un drum mai lung şi accept bucuros să-l conduc.

Aşezat pe portbagajul din faţă, fără să scoată o vorbă, căci nu ştie decât hindusa, mi-arată cu braţul încotro s-o iau. E departe, pedalez de-aproape o oră. Ajungem într-un cartier de bogătaşi, pe malul mării. Peste tot numai vile frumoase. Când „socrul” îmi face semn, opresc şi mă uit. Bătrânul scoate de sub haină o piatră rotundă, albă, şi îngenunchează pe prima treaptă a unei case. Cântă în timp ce-şi rostogoleşte piatra pe treaptă. După câteva minute, o femeie purtând straie hinduse iese din vilă, se apropie de el şi-i dă ceva fără să rostească o vorbă.

Mergând de la o casă la alta, scena se repetă până la ora patru după-amiază. Durează cam mult drăcia asta şi nu reuşesc să înţeleg. La cea din urmă vilă se îndreaptă spre el un bărbat îmbrăcat în alb. Îl ajută să se ridice, îl ia de braţ şi-l duce în casă. Stă mai mult de-un sfert de oră şi iese însoţit tot de domnul acela, care, înainte de-a se despărţi, îl sărută pe frunte sau, mai bine zis, pe păru-i alb. O pornim spre casă, pedalez din răsputeri să ajungem repede, căci e trecut de patru şi jumătate.

Din fericire, sosim înainte de a se fi înnoptat. Frumoasa mea hindusă, Indara, îl conduce pe tatăl ei, apoi îmi sare de gât, mă sărută vijelios şi mă târăşte spre duş ca să mă spăl. Mă aşteaptă rufărie curată şi mă aşez la masă spălat, ras, primenit. Mă serveşte ea însăşi, ca de obicei. Aş vrea să mă lămurească, dar ea se învârteşte de colo-colo, prefăcându-se că-i ocupată, ca să întârzie cât mai mult cu putinţă clipa întrebărilor. Ard de nerăbdare să aflu. Dar ştiu că niciodată nu trebuie să insişti ca un hindus sau chinez să-ţi spună ceva. Până să pui întrebări, e bine să laşi să treacă un timp. Atunci se pornesc singuri pe povestit, deoarece ghicesc, simt că aştepţi o confidenţă, iar dacă te consideră demn de ea, vorbesc. Aşa s-a întâmplat de altfel şi cu Indara.

După ce ne-am culcat şi ne-am iubit îndelung, şi-a rezemat obrazul încă încins de umărul meu gol şi mi-a spus fără să se uite la mine:

— Ştii, dragul meu, când se duce tăticu să adune aur, nu face nici un rău, dimpotrivă, cheamă duhurile să apere casa unde-şi rostogoleşte piatra. Ca să-i mulţumească, oamenii îi dau o bucăţică de aur. E-un obicei străvechi din ţara noastră, din Java.

Asta-mi povesteşte prinţesa mea. Dar, într-o zi, stăteam de vorbă cu una din prietenele ei la piaţă. În dimineaţa aceea, nici Indara, nici indochinezii nu sosiseră încă. Aşadar, fata cea frumoasă, tot din Java, îmi povesteşte altă versiune.

— De ce mai munceşti, de vreme ce trăieşti cu fata vrăjitorului? Nu i-e ruşine să te pună să te scoli cu noaptea-n cap, chiar când plouă? Cu aurul pe care-l câştigă tatăl ei, ai putea să trăieşti fără să munceşti. Indara nu te iubeşte cu-adevărat, căci n-ar trebui să te lase să te scoli atât de devreme.

— Păi, ce face tatăl ei? Explică-mi, eu habar n-am.

— Tatăl ei e-un vrăjitor din Java. Dacă vrea, poate să cheme moartea asupra ta sau a familiei tale. Singurul mijloc ca să scapi de farmecele pe care ţi le face cu piatra lui vrăjită e să-i dai destul aur ca s-o rostogolească în sens opus celui prin care cheamă moartea. Astfel desface toate vrăjile şi cheamă sănătatea şi viaţa pentru tine şi toţi ai tăi care trăiesc în casă.

Nu prea seamănă cu ce-mi povestise Indara. Am de gând să controlez ca să aflu cine spune adevărul. Câteva zile mai târziu mă aflam cu „socrul meu”, cel cu barba albă, pe malul unui râu care străbate Penitence Rivers şi se varsă în Demerara. Mutrele pescarilor hinduşi m-au lămurit pe deplin. Fiecare îi oferea câte-un peşte şi se îndepărta cât mai iute de mal. Am înţeles. Nu mai e cazul să pun vreo întrebare.

În ce mă priveşte, vrăjitorul de socru-meu nu mă deranjează cu nimic. Nu-mi vorbeşte decât în hindusă şi crede că înţeleg câte ceva. Niciodată nu reuşesc să pricep vreo boabă. Asta are şi o parte bună: e cu neputinţă să nu fim de acord. Totuşi, mi-a găsit ceva de lucru: tatuez fruntea unor fete între treisprezece şi cincisprezece ani. Câteodată le descoperă sânii şi tatuez frunze sau petale de flori colorate în verde, roz şi albastru, lăsând sfârcul să se înalţe ca pistilul unei flori. Cele curajoase, căci e foarte dureros, mă pun să le tatuez în galben-deschis cercul negru din jurul sfârcului, iar unele, dar rar, chiar şi sfârcul.

În faţa casei a pus o pancartă cu litere hinduse, pe care scrie, pare-se: „Artist al tatuajului – Preţuri modeste – Rezultate garantate.” Munca e bine plătită şi am deci două satisfacţii: admir frumoşii sâni ai javanezelor şi câştig bani.

Cuic a găsit aproape de port un restaurant de vânzare. Îmi aduce vestea mândru nevoie mare, şi-mi propune să-l cumpărăm. Preţul nu-i exagerat, opt sute de dolari. Cu ce-aş lua pe aurul vrăjitorului, plus economiile noastre, am putea cumpăra restaurantul. Mă duc să-l văd. E pe-o străduţă, dar foarte aproape de port. La orice oră geme da lume. Are o sală mare cu lespezi albe şi negre, opt mase pe stânga, opt pe dreapta, în mijloc o masă rotundă pe care se pot expune aperitive şi fructe. Bucătăria e mare, spaţioasă, foarte luminoasă. Are două cuptoare şi două uriaşe sobe de gătit.