Capitolul 1Moartea lui Carbonieri

Prietenul meu Matthieu Carbonieri a primit ieri o lovitură de cuţit drept în inimă. Omorul ăsta o să dezlănţuit o serie de alte omoruri. Se afla la spălător, gol puşcă, şi tocmai se spăla, era plin de săpun pe obraz când s-a ales cu lovitura asta de cuţit. Cel care face duş obişnuieşte să-şi deschidă şişul şi să şi-l vâre sub ţoale, ca să-l poată apuca iute dacă se apropie brusc careva, bănuit că i-ar fi duşman. L-a costat viaţa că n-a procedat aşa. Al de l-a omorât pe prietenul meu e un armean, peşte de când se ştie.

Cu învoirea comandantului, şi ajutat de-un ocnaş, l-am coborât chiar eu pe prietenul meu până la chei. E greu, şi pe când coboram panta a trebuit să mă odihnesc în trei rânduri. Am pus să-i lege de picioare un pietroi zdravăn, cu o sârmă în loc de frânghie. În felul ăsta rechinii n-o s-o poată tăia, şi se va cufunda în adâncul mării fără să-l devoreze.

Sună clopotul şi-ajungem pe chei. E şase după-masă. Soarele asfinţeşte la orizont. Ne urcăm în barcă. În lada aia faimoasă, care le slujeşte la toţi, cu capacul dat deoparte, Matthieu îşi doarme somnul de veci. Pentru el s-a terminat.

„Înainte! Vâsleşte!” spune caraliul de la cârmă. În mai puţin de zece minute ajungem la curentul ce ia naştere în canalul dintre Royale şi Saint-Joseph. Şi-atunci, brusc, simt cum mi se strânge beregata. Zeci de aripioare de rechini se ridică în apă, rotindu-se cu repeziciune pe-o întindere mică, de nici patru sute de metri.

lată-i pe halitorii de ocnaşi, au venit la întâlnire cu precizie.

Dar-ar Dumnezeu să n-aibă vreme să-l înşface pe prietenul meu. Ramele stau ridicate în chip de adio. Săltăm lada. Înfăşurat în nişte saci de făină trupul Iui Matthieu alunecă, tras de greutatea pietroiului, şi-atinge repede faţa apei.

E ceva de groază! Abia a apucat să pătrundă-n apă, când să cred c-a dispărut, iată-l că revine la suprafaţă, ridicat deasupra apei de – nu-mi dau seama – şapte, zece, douăzeci de rechini, cine să ştie? Mai înainte ca barca să dea înapoi, sacii de făină cu care e învelit sunt smulşi, şi iată că se petrece ceva cu neputinţă de explicat. Matthieu se iveşte, timp de două sau trei secunde, în picioare, deasupra apei. I-a şi fost amputat antebraţul drept. C-o jumătate a trupului afară din apă, vine drept spre barcă, şi-apoi, în mijlocul unui vârtej mai puternic, dispare pentru totdeauna. Rechinii au trecut, pe sub barca noastră lovindu-i fundul, şi-un om era să-şi piardă echilibrul şi să cadă în apă.

Am rămas împietriţi cu toţii, inclusiv caraliii. E prima oară c-am dorit să mor, n-a lipsit mult să mă arunc în mijlocul rechinilor, să dispar pentru totdeauna din iadul ăsta.

Urc încet de pe chei spre lagăr. Nu mă însoţeşte nimeni. Am luat targa pe umăr şi-ajung pe platou, acolo unde Brutus, bivolul meu, l-a atacat pe Danton. Mă opresc şi stau jos. S-a lăsat noaptea, e abia şapte. Spre apus, cerul e uşor luminat de câteva văpăi ale soarelui care a dispărut dincolo de orizont. Tot restul e negru, străbătut pe-alocuri de fâşia farului de pe insulă, sunt cătrănit.

Să te ia naiba! Doreai grozav să vezi o înmormântare, şi încă a prietenului tău! E-n regulă, ai văzut-o şi chiar clasa întâi! Cu clopot, şi-aşa mai departe. Eşti mulţumit? Curiozitatea ta bolnăvicioasă a fost satisfăcută cu vârf şi îndesat.

Mai rămâne să-i faci felul individului care ţi-a omorât prietenul. Când? Noaptea asta? De ce noaptea asta? E prea devreme, tipul o să fie cu ochii-n patru. Sunt zece inşi în gurbi-ul lui. Nu-i cazul să-mi prindă mişcarea şi să mi-o ia înainte. Hai să vedem, pe câţi oameni mă pot bizui? Patru şi cu mine cinci. E-n regulă. Să-l lichidez pe tipul asta. Aşa, şi dacă se poate, mă duc pe Insula Diavolului. Acolo nu-i nevoie nici de plută, nici de vreo pregătire, nici de nimic, doi saci cu nuci de cocos şi m-arunc în mare. Depărtarea până la coastă e relativ mică, vreo patruzeci de kilometri în linie dreaptă. Asta ar însemna vreo sută douăzeci, ţinând seama de valuri, de vânt şi de mare. N-o să fie decât o chestie de rezistenţă. Sunt voinic şi cred că pot sta două zile în apă, călare pe sacul meu.

Iau brancarda şi-o pornesc spre lagăr. Când ajung la uşă, mă percheziţionează, asta-i nemaipomenit. Nu s-a mai întâmplat niciodată. Caraliul, în persoană, îmi ia şişul.

— Vrei să fiu omorât? De ce mă dezarmaţi? Ştiţi că-n felul ăsta mă condamnaţi la moarte? Dacă sunt ucis, voi o să fiţi de vină.

Nimeni nu scoate o vorbă, nici caraliii, nici temnicerii arabi. Mi se deschide uşa şi intru în sală:

— Păi te chiorăşti aici. De ce-i o singură lampă în loc de trei?

— Vino-ncoa, Papi.

Grandet mă trage de mânecă. Nu-i prea mult zgomot în sală. Simt că o să se întâmple sau că s-a întâmplat ceva grav.

— Am rămas fără şiş. Mi l-au luat când m-au cotrobăit,

— Noaptea asta n-o să-ţi trebuiască.

— De ce?

— Armeanul şi amicul lui sunt în privată.

— Ce caută acolo?

— Sunt morţi.

— Cine le-a făcut de petrecanie?

— Eu.

— Repede a mai mers. Şi ceilalţi?

— Au mai rămas patru în gurbi-ul lor. Paulo mi-a spus, pe cuvântul lui de om, că n-o să se clintească şi te-aşteaptă să le spui dacă te-nvoieşti ca treaba să se încheie aici.

— Dă-mi un şiş.

— Na, ia-l pe-al meu. Eu rămân în colţul ăsta, du-te să vorbeşti cu ei.

Mă îndrept spre gurbi-ul lor. Ochii mi s-au obişnuit acum cu lumina asta firavă. Reuşesc în cele din urmă să le găsesc grupul. E drept, cei patru stau în picioare în faţa hamacului lor, vârâţi unii într-alţii.

— Paulo, ai să-mi spui ceva?

— Da.

— Singur, sau de faţă cu amicii tăi? Ce ai cu mine?

Rămân, prevăzător, la un metru şi jumătate de ei. Ţin şişul deschis în mâneca stângă, iar mânerul e bine potrivit în palmă.

— Voiam să-ţi spun că, pe cât cred, amicul tău a fost răzbunat îndeajuns. Ţi-ai pierdut cel mai bun prieten, noi am pierdut doi. Socotesc c-ar fi cazul să ne oprim. Ce zici?

— Paulo, am luat notă de propunerea ta. Ce-ar fi de făcut, dacă vă-nvoiţi, e ca cele două gurbi-uri să promită să nu facă nimic vreme de opt zile. Pân-atunci vedem cum, devine cazul. Te-nvoieşti?

— Da.

Şi-o iau din loc.

— Ei, ce ţi-au spus?

— După ei, Matthieu e îndeajuns de răzbunat prin moartea Armeanului şi a lui Sans-Souci.

— Nu, spune Galgani.

Grandet nu zice nimic. Jean Castelli şi Louis Gravon se învoiesc să încheiem pace.

— Dar tu, Papillon?

— În primul rând, cine l-a omorât pe Matthieu? Armeanul, în regulă. Am propus o învoială. Mi-am dat cuvântul, şi l-au dat şi ei, că vreme de opt zile n-o să facă nimeni nici o mişcare.

— Nu vrei să-l răzbuni pe Matthieu? zise Galgani.

— Matthieu a şi fost răzbunat, mă, au murit doi pentru el. De ce să-i omorâm pe ceilalţi?

— Măcar ştiau de treaba asta? Asta ar trebui s-aflăm.

— Bună seara la toată lumea, iertaţi-mă. O să-ncerc, să dorm.

Simt nevoia să fiu singur, şi mă întind pe hamacul meu. Simt cum se strecoară uşurel peste mine o mână şi-mi ia i binişor şişul. O voce îmi şopteşte încet, în întuneric:

— Încearcă să dormi, Papi, dormi liniştit. În orice caz, o să facem de gardă, fiecare pe rând.

Uciderea prietenului meu, atât de brutal, în chip atât de nemernic, e lipsită de vreun temei serios. Armeanul l-a omorât deoarece, peste noapte, la joc, îl obligase să plătească un pot de o sută şaptezeci de franci. Dobitocul dracului, s-a considerat înjosit c-a fost silit s-o facă de faţă, cu treizeci sau patruzeci de jucători. Aflat între Matthieu fi Grandet trebuia să le dea ascultare.

Ucide ca un laş pe-un bărbat care era însuşi tipul aventurierului drept şi nepătat în tagma sa. Treaba asta m-a zdruncinat rău de tot, şi am o singură satisfacţie, anume că asasinii n-au mai trăit decât câteva ore după săvârşirea crimei. Cam mică satisfacţie.

Ca un tigru, cu o repeziciune demnă de-un campion de floretă, Grandet le-a străpuns gâtul, fiecăruia din ei, până să apuce să facă vreo mişcare. Îmi închipui: locul unde au căzut trebuie să fie plin de sânge. Gândesc prosteşte: „Aş avea poftă să întreb care i-a tras în privată”. Dar nu vreau să vorbesc. Cu pleoapele lăsate, revăd asfinţind soarele, tragic de roşu şi violet, luminând cu ultimele-i văpăi scena aceea dantescă: rechinii bătându-se pentru prietenul meu… Şi trunchiul acela, drept de parc-ar sta în picioare, cu antebraţul amputat, venind spre barcă. Va să zică e adevărat că clopotul îi cheamă pe rechini, şi că fiarele astea ştiu c-o să capate crăpelniţă când bate clopotul… Mai văd încă aripioarele alea, cu zecile, sclipiri lugubre, argintii, gonind ca nişte submarine, rotindu-se în cerc… Într-adevăr, erau mai bine de-o sută… Pentru el, pentru prietenul meu, toate s-au încheiat: calea spre putreziciune şi-a dus treaba până la capăt.

Să crapi la patruzeci de ani dintr-o lovitură de cuţit, încasată pentru-un fleac! Biet prieten. Da' eu nu mai pot. Nu. Nu. Nu. N-am nimic împotrivă să fiu mistuit de rechini, dar viu, jucându-mi libertatea, fără saci de făină, fără pietroi, fără funie. Fără spectatori, nici ocnaşi, nici caralii. Fără clopot. Dacă-i vorba să le fiu crăpelniţă… e-n regulă, să mă ciugulească de viu, luptând cu stihiile ca s-ajung la ţărmul continentului.

„S-a terminat, s-a terminat cu desăvârşire. Gata cu evadările prea temeinic pregătite. Insula Diavolului, doi saci cu nuci de cocos, şi pe-aci ţi-e calea, cum o da Dumnezeu.”

La urma urmei, nu-i decât o chestie de rezistenţă fizică. Patruzeci şi opt de ore sau şaizeci? O şedere atât de îndelungată în apa mării, plus efortul făcut de muşchii coapselor, încordaţi pe sacii cu nuci de cocos, n-o să-mi paralizeze oare până la urmă picioarele? Dacă am bafta s-ajung pe Insula Diavolului, o să fac nişte probe. Să mă văd mai întâi scăpat de pe Royale şi s-ajung pe Insula Diavolului. Văd eu pe urmă.

— Dormi, Papi?

— Nu.

— Să-ţi dau puţină cafea?

— Dacă vrei.

Mă aşez pe hamacul meu, acceptând litra de cafea caldă pe care mi-o întinde Grandet împreună cu o ţigară gata aprinsă.

— Cât e ceasul?

— Unu noaptea. Am început garda la miezul nopţii, dar văzând că te tot foieşti, am socotit că nu dormi.

— Ai dreptate. M-a întors pe dos moartea lui Matthieu, dar înmormântarea lui la rechini mi-a făcut şi mai rău. A fost înfiorător, ştii?

— Nu-mi povesti, Papi, îmi închipui cum o fi fost. În ruptul capului nu trebuia să te duci.

— Credeam că istoria cu clopotul e-un banc. Şi pe urmă, cu pietroiul prins c-o sârmă, n-aş fi crezut niciodată că rechinii o să-l înhaţe din zbor. Bietul Matthieu, cât oi trăi o să văd scena asta oribilă. Dar tu, cum făcuşi să-i lichidezi aşa de iute pe Armean şi pe Sans-Souci?

— Eram tocmai la capătul insulei, puneam o uşă de fier la măcelărie, când am aflat că l-au omorât pe-amicul nostru. Asta era la amiază. În loc s-o pornesc spre lagăr, m-am dus la lucru, chipurile să potrivesc broasca. Am reuşit să vâr, într-o ţeava de-un metru, un pumnal ascuţit de o parte şi de alta. Mânerul pumnalului era scobit, şi ţeava la fel. M-am întors în lagăr la cinci, cu ţeava-n mână. Caraliul m-a întrebat ce-i asta; i-am spus că stinghia de lemn de la hamacul meu se frânsese şi că-n noaptea aia o să mă folosesc în locul ei de ţeava. Mai era lumină când am intrat în sală, dar lăsasem ţeava la spălător. Am luat-o de-acolo înainte de apel. Începuse să se-ntunece. Înconjurat de prietenii noştri, am fixat în viteză pumnalul în ţeavă. Armeanul şi Sans-Souci stăteau în picioare, în faţa hamacului lor, Paulo niţel mai înapoi. Ştii că Jean Castelli şi Louis Gravon sunt curajoşi, dar sunt bătrâni şi nu-s destul de iuţi ca să se vâre într-o asemenea mardeală organizată. Voiam să termin povestea până vii tu, ca să nu fii băgat în treaba asta. Ţinând seama de antecedentele tale, dacă ne găbjeau, riscai să iei pedeapsa maximă. Jean s-a dus în fundul sălii şi a stins una din lămpi. Gravon aşijderea, în celălalt capăt. Sala rămăsese aproape-n întuneric, ardea o singură lampă cu gaz, la mijloc. Aveam o lanternă mare de buzunar, pe care mi-o dăduse Dega. Jean a pornit-o înainte, şi eu după el. Când a ajuns în dreptul lor a ridicat braţul şi-a aţintit lumina asupra lor. Armeanul, orbit, şi-a dus braţul stâng la ochi, am avut răgazul să-i străpung gâtul cu pumnalul. Sans-Souci, orbit la rândul său, şi-a repezit şişul înainte fără să prea ştie încotro, în gol. L-am lovit aşa de tare cu lancea mea improvizată că l-am străpuns dintr-o parte în alta. Paulo s-a aruncat la pământ şi s-a rostogolit sub hamacuri. Jean stinsese lampa, am renunţat să-l mai urmăresc pe Paulo pe sub hamacuri, asta l-a salvat.

— Da' care i-a târât în privată?

— Nu ştiu. Cred că ăia din gurbi-ul lor, ca să le scoată tuburile.

— S-o fi făcut o băltoacă grozavă de sânge.

— Te cred. Aveau beregata despicată de-a binelea, s-o fi scurs tot borşul din ei. Chestia cu lanterna mi-a dat prin minte pe când pregăteam pumnalul. Un caraliu, la atelier, schimba bateriile lămpii sale. Aşa mi-a venit ideea, şi-am vorbit imediat cu Dega să-mi facă rost de una. N-au decât să se pună pe cotrobăială. Lanterna s-a dus, a ajuns la Dega prin mijlocirea unui temnicer arab, la fel şi pumnalul. Aşa că pentru asta nu ne doare capul. N-am să-mi reproşez nimic. L-au lichidat pe prietenul nostru când era cu săpun pe ochi, eu i-am căsăpit cu ochii-n plină lumină. Suntem chit. Ce zici, Papi?

— Bine ai făcut, şi nu ştiu cum să-ţi mulţumesc c-ai lucrat aşa de repede ca să-l răzbuni pe amicul nostru şi, în plus, c-ai avut ideea să mă ţii la distanţă de treaba asta.

— Las-o baltă. Mi-am făcut datoria: ai suferit atât de mult şi vrei cu-atâta îndârjire să fii liber, că trebuia s-a fac.

— Îţi mulţumesc, Grandet. Da, mai mult ca oricând vreau să plec. Aşa că dă-mi o mână de ajutor, să nu meargă mai departe treaba asta. Îţi spun deschis, aş fi tare mirat ca Armeanul să fi spus ceva ălora din gurbi-ul lui până să fi pornit la treabă. Paulo n-ar fi fost de acord c-un asasinat atât de laş. Ştia ce-l aşteaptă.

— Şi eu cred aşa. Galgani însă zice că toţi sunt vinovaţi.

— Vedem noi ce-o să se-ntâmple la şase. Nu mă duc la vidanjare. O să mă prefac bolnav, să văd cum se petrec lucrurile.

Ora cinci dimineaţa. Paznicul barăcii se apropie de noi:

— Bă, ce ziceţi, să chem postul de gardă? Am găsit două mortăciuni în privată.

Tipul ăsta, ocnaş bătrân, în vârstă de şaptezeci de anii, ar vrea ca până şi noi să credem că habar n-avea de nimic de-aseară de la şase şi jumătate, când au fost curăţaţi ăi doi tipi. Sala trebuie să fie plină de sânge, deoarece, umblând, nu se poate ca oamenii să nu fi călcat în băltoaca aflată chiar în mijlocul coridorului. Grandet răspunde la fel de prefăcut ca şi bătrânul:

— Ce spui? Două mortăciuni în privată? De când?

— De unde să ştiu? zise bătrânul. Dorm de la şase. Abia acum, când m-am dus să-mi fac nevoile, am alunecat într-o băltoacă lipicioasă, şi-am venit în bot. Mi-am aprins bricheta, am văzut că-i sânge şi i-am găsit pe ăi doi în privată.

— Cheamă garda, o să ne lămurim.

— Paza! Paza!

— Ce zbieri aşa, ramolitule? Ţi s-a aprins coliba?

— Nu, dom'le şef, sunt două hoituri în privată.

— Şi ce să le fac eu? Să-i scol din morţi? E cinci şi-un sfert, la şase vedem noi. Nu lăsa pe nimeni să se apropie de privată.

— Asta nu-i chip. La ora aia, când are loc deşteptarea, toţi au treabă acolo.

— Aşa-i, stai să raportez şefului gărzii.

Se întorc, sunt trei caralii, un supraveghetor-şef şi încă doi. Am crezut că o să intre, dar nu, se opresc la uşa cu gratii.

— Zici că-n privată se află doi morţi?

— Da dom'le şef.

— De când?

— Nu ştiu, abia acuş i-am găsit, când m-am dus să-mi fac nevoile.

— Cum îi cheamă?

— Habar n-am.

— Mă aiuritule, o să-ţi spun eu. Unu e Armeanul, Du-te să vezi.

— Chiar aşa, Armeanul şi Sans-Souci.

— În regulă, s-aşteptăm până se face apelul.

Şi pleacă.

E şase, se aude prima sonerie. Se deschide uşa. Ai doi care împart cafeaua trec de la un loc la altul, după ei vin ăi care împart pâinea.

Şase şi jumătate, suna a doua oară. S-a făcut ziuă şi drumul e plin de urmele picioarelor care au călcat peste noapte în sânge.

Sosesc cei doi comandanţi. S-a făcut ziuă pe deplin. Îi însoţesc opt supraveghetori şi doctorul.

— Toţi în pielea goală, fiecare „drepţi” în faţa hamacului său! Dar ăsta-i un adevărat măcel, e plin de sânge peste tot!

Al doilea comandant e primul care intră în privată. Când iese, e alb la faţă ca hârtia:

— Pur şi simplu li s-a tăiat beregata. Bineînţeles, nimeni nu ştie nimic?

Tăcere deplină.

— Ascultă, bătrânule, eşti paznicul sălii, oamenii ăştia sunt ţepeni. Doctore, cam de cât timp or fi murit?

— De vreo opt sau zece ore, zice medicul.

— Şi i-ai găsit abia la cinci? N-ai văzut, n-ai auzit nimic?

— Nu, sunt fudul de urechi, aproape că nu mai văd, şi pe lângă asta am şaptezeci de ani din care patruzeci de ocnă. Aşa că vedeţi, dorm mult. Adorm de la şase, şi m-am trezit la cinci, că-mi venea să-mi fac nevoile. Asta-i norocu' altfel mă trezesc abia când sună.

— Ai dreptate, ăsta-i norocul, zice comandantul în bătaie de joc. E şi norocul nostru, că aşa am dormit toţi liniştiţi, toată noaptea, şi supraveghetorii, şi comandanţii. Voi ăştia, brancardierii, luaţi cadavrele şi duceţi-le în amfiteatru. Doctore, vreau să le faci autopsia. Şi voi, ieşiţi în curte, în pielea goală, unu câte unu.

Trecem fiecare prin faţa comandantului şi a doctorului. Îi examinează cu de-amănuntul pe toţi, peste tot. Nimeni n-are vreo rană, câţiva sunt murdari de sânge, zic c-au alunecat pe când se duceau la privată. Pe Grandet, pe Galgani şi pe mine ne cercetează şi mai atent decât pe ceilalţi.

— Papillon, care ţi-e locul?

Se apucă să-mi scotocească prin ţoale.

— Şi cuţitul?

— Mi l-a luat paznicul la poartă, aseară la şapte.

— Aşa-i, zice caraliul A făcut tărăboi, zicea că vreau să fie asasinat,

— Grandet, ăsta-i cuţitul tău?

— Sigur, e pe locul meu, înseamnă că-i al meu.

Se uită foarte atent la şiş, care-i lustruit lună, fără vreo pată.

Doctorul vine ele la privăţi şi zice:

— Li s-a tăiat beregata cu un pumnal cu două tăişuri. Stăteau în picioare când au fost omorâţi. Poftim de-nţelege ceva. Un ocnaş nu te lasă să-i tai beregata aşa, ca un pui de găină, fără să se apere. Trebuie să fie vreun rănit.

— Vezi şi dumneata, doctore, niciunul n-are măcar o zgârietură.

— Ăştia doi erau oameni periculoşi?

Grozav de periculoşi, doctore. Precis că Armeanul e cel care l-a omorât pe Carbonieri ieri la spălător, la nouă dimineaţa. Cazu-i clasat, zice comandantul. Dar păstraţi cuţitul lui Grandet. Toată lumea la lucru, cu excepţia celor bolnavi. Papillon, ai spus să te treacă bolnav?

— Da, domnule comandant.

— N-ai stat de pomană până să-ţi răzbuni prietenul. Să nu crezi că m-ai dus. Din păcate, n-am nici o dovadă şi ştiu că n-o să găsim. Pentru ultima oară, n-are nimeni ceva de spus? Dacă vreunul poate să lămurească crima asta dublă, pe cuvântul meu de onoare că va fi externat şi trimis pe continent.

Tăcere deplină.

Toţi din gurbi-ul Armeanului s-au trecut pe lista bolnavilor. Văzând treaba asta, Grandet, Galgani, Jean Castelli şi Louis Gravon s-au trecut şi ei în ultima clipă. Sala s-a golit de cei o sută douăzeci de oameni. Am rămas cinci din gurbi-ul nostru şi patru din gurbi-ul Armeanului, plus ceasornicarul, paznicul barăcii, care bombănise toată vremea din pricina curăţeniei pe care trebuie s-o facă, şi încă vreo doi-trei ocnaşi, printre care un alsacian, Sylvain lunganul.

Individul ăsta trăieşte singur printre ocnaşi, e prietenos cu toată lumea. A săvârşit o faptă nu prea obişnuită, pentru care a luat douăzeci de ani de ocnă, e-un tip de acţiune foarte respectat. A atacat, singur-singurel, un vagon poştal al rapidului Paris-Bruxelles, i-a doborât pe cei doi paznici şi-a aruncat pe linie sacii poştali care, culeşi de nişte complici, conţineau o mare sumă de bani.

Văzând cum în cele două gurbi-uri fiecare stă, în câte-un colţ, vorbind pe şoptite, şi neştiind c-am promis să nu ne luăm unul de altul, Sylvain îndrăzneşte să deschidă gura:

— Sper că n-o să vă luaţi la bătaie în chip de cei trei muşchetari?

— Azi nu, zise Galgani, se amână.

— De ce să se amâne? Să nu laşi niciodată pe mâine ce poţi face azi, zice Paulo, dar eu nu-nţeleg ce rost ar avea să ne curăţăm unul pe altul. Papillon, tu ce crezi?

— O singură întrebare: ştiaţi ce-avea de gând Armeanul?

— Papi, îţi dau cuvântul meu de om că habar n-aveam de nimic şi, vrei să-ţi spun ceva? Nu ştiu cum m-aş fi împăcat cu asta dacă nu murea Armeanul.

— Păi, dacă-i aşa, de ce să nu-ncheiem tărăşenia pentru totdeauna? zice Grandet.

— Noi suntem de acord. Ne dăm mâna şi să nu mai pomenim de treaba asta nenorocită.

— În regulă.

— Sunt martor, zice Sylvain. Îmi pare bine că s-a încheiat.

— Să nu mai discutăm de asta.

Seara, la şase, bate clopotul. Auzindu-l, nu mă pot împiedica să revăd scena din ajun, şi pe-amicul meu, cu o jumătate a trupului ridicată, îndreptându-se spre barcă. Imaginea e atât de impresionantă, chiar şi după douăzeci şi patru de ore, încât nu doresc nici măcar o clipă ca Armeanul şi Sans-Souci să fie purtaţi la fel pe apă de liota de rechini.

Galgani nu scoate o vorbă. Ştie cum s-a petrecut cazul cu Carbonieri. Priveşte-n gol, legănându-şi picioarele, care atârnă la dreapta şi la stânga hamacului său. Grandet nu s-a întors încă. Dangătul a amuţit de vreo zece minute, când Galgani, fără să se uite la mine, tot legănându-şi picioarele, zice cu jumate glas:

— Sper că nici o bucăţică din nemernicul ăla de armean n-o s-o halească vreunul, din rechinii care l-au ciugulit pe Matthieu. Ar fi prea mare tâmpenia ca, după ce-n viaţă s-au ţinut la distanţă, să se întâlnească în burta unui rechin.

Voi simţi cu adevărat un gol prin pierderea acestui prieten, cu fire aleasă şi sincer. E mai bine să plec de pe Insula Royale şi s-o pornesc la treabă cât s-o putea de repede. În fiecare zi îmi spun asta.