Capitolul 2 O evadare de la nebuni

— Având în vedere că-i război şi c-au fost sporite pedepsele în caz de evadare nereuşită, nu-i momentul să dai în bară c-o uşcheală „ aşa-i Salvidia?

Italianul cu tubul de aur şi cu mine stăm de vorbă sub spălător, după ce-am mai citit o dată afişul prin care ni se aduc la cunoştinţă noile dispoziţii în caz de evadare, îi zic:

— Doar n-o să mă-mpiedice să plec faptul că risc să fiu condamnat la moarte. Dar pe tine?

— Nu mai pot să rabd, Papillon, vreau s-o-ntind. Fie ce-o fi. Am rugat să mă treacă la ospiciul de nebuni, ca infirmier. Am aflat că-n cămara ospiciului se găsesc două butoaie, de două sute douăzeci şi cinci de litri, adică foarte îndestulătoare ca să facă o plută. Unul e plin cu ulei de măsline, altul cu oţet. Dac-ar fi legate bine unul de altul, ca în nici un caz să nu se poată desface, cred c-ar fi o şansă serioasă spre a ajunge la continent. Sub zidurile care împrejmuiesc clădirile nebunilor, în partea dinafară, nu există pază. Doar în interior e-o gardă permanentă, un caraliu infirmier ajutat de doi ocnaşi urmăresc, tot timpul ce fac bolnavii. Ce-ar fi să vii acolo sus, cu mine?

— Ca infirmier?

— Imposibil, Papillon. Ştii prea bine că n-o să-ţi dea niciodată o slujbă la ospiciu. E departe de lagăr, paza slabă, de-aia n-o să fii trimis acolo. Dar poţi să pătrunzi ca nebun.

— Asta-i tare greu, Salvidia. Dacă un doctor te scrie „ţăcănit” înseamnă, că-ţi dă de-a binelea dreptul să faci nestânjenit orice. Chiar aşa-i, nu mai eşti răspunzător da faptele tale. Îţi dai seama ce răspundere îşi ia medicul dacă zice aşa şi iscăleşte diagnosticul ăsta? Poţi să omori un ocnaş, un caraliu, sau nevasta unui caraliu, sau un copil. Poţi să evadezi, să comiţi orice delict, justiţia nu mai are nici o putere asupra ta. Ce poate să-ţi facă în cazul cel mai rău e să te bage gol puşcă într-o celulă capitonată, în cămaşă de forţă. Regimul ăsta nu poate să dureze decât un anumit timp, odată şi-odată trebuie să se-mblânzească tratamentul. Cu alte cuvinte, cât de gravă să fie fapta săvârşită, inclusiv o evadare, nu ispăşeşti nimic.

— Papillon, am încredere în tine, aş vrea să ne cărăbănim împreună. Fă pe dracu-n patru, bagă-te printre nebuni ca să ne-ntâlnim. Ca infirmier te-aş putea ajuta să rezişti şi ţi-aş uşura clipele grele. Recunosc că trebuia să fie îngrozitor să te trezeşti, sănătos, printre indivizii ăia atât de periculoşi.

— Romeo, fă-te infirmier, o să cercetez treaba asta pe-ndelete şi, mai ales, o să mă informez asupra primelor simptome de nebunie, ca să-l pot convinge pe doctor. Nu-i rea ideea asta, ca doctorul să mă declare iresponsabil.

Încep să studiez serios problema. În biblioteca ocnei nu există nici o carte pe această temă. De câte ori mi-e cu putinţă, discut cu indivizi care au fost bolnavi mai mult sau mai puţină vreme. Încet-încet reuşesc să mă lămuresc destul de bine: l. toţi nebunii au dureri groaznice la creierul mic,

2. adesea au vâjâituri în urechi,

3. având în vedere că sunt foarte nervoşi, nu pot sta multă vreme în aceeaşi poziţie fără să li se pară că-i curentează prin nervi, ceea ce-i trezeşte şi le provoacă tresăriri dureroase ale întregului trup, încordat la culme.

Va să zică simptomele astea trebuie să fie descoperite fără să mă plâng de-a dreptul de ele. Ţicneala mea trebuie să fie periculoasă atât cât să-l oblige pe doctor să mă bage în ospiciu, dar nu atât de violentă încât să îndreptăţească vreo maltratare din partea supraveghetorilor; cămaşă de forţă, bătaie, înfometare, injecţii cu bromură, baie rece sau prea fierbinte etc. Dacă-mi joc bine rolul, nu se poate să nu-l duc de nas pe doctor.

În favoarea mea pledează o singură chestie: de ce, pe ce motiv aş fi un simulant? Medicul negăsind o explicaţie logică la întrebarea asta, probabil c-o să câştig partida. N-am altă soluţie. Au refuzat să mă trimită pe Insula Diavolului. Nu mai pot să suport lagărul de când cu asasinarea prietenului meu Matthieu. La naiba cu îndoielile! Scurt pe doi. Luni mă prezint la vizită. Ba nu, nu trebuie să mă declar bolnav eu însumi. E mai bine s-o spună altul, cineva de bună-credinţă. Trebuie să fac în sală două-trei drăcovenii, drept care şeful barăcii o să-i spună caraliului, şi-o să mă treacă chiar el pe listă pentru vizită.

S-au împlinit trei zile de când nu dorm, nu mă mai spăl şi nu m-am bărbierit. În fiecare noapte, mă masturbez de câteva ori şi mănânc foarte puţin. Ieri l-am întrebat pe vecinul meu de ce-a scos de pe locul meu o fotografie care n-a existat nicicând. S-a jurat pe toţi sfinţii că nu s-a atins de lucrurile mele. Era neliniştit, şi-a schimbat locul. Supa stă adesea într-un hârdău vreme de câteva minute până începe să fie împărţită. M-am apropiat de hârdău şi-am urinat în el, de faţă cu toţi. I-am văzut înţepenind, dar probabil că au fost impresionaţi de mutra mea, aşa că nimeni n-a scos o şoaptă, doar prietenul meu Grandet mi-a zis:

— Papillon, de ce-ai făcut asta?

— Păi, au uitat să pună sare.

Şi fără să mă sinchisesc de ceilalţi, m-am dus să-mi iau gamela şi-am întins-o şefului barăcii să mă servească.

Într-o tăcere deplină, s-au uitat toţi la mine, privindu-mă pe când îmi mâncam supa.

Au fost deajuns aceste două incidente ca să mă trezesc azi-dimineaţă în faţa medicului, fără s-o fi cerut.

— Ei, doctore, merge treaba, da sau nu?

Îmi repet întrebarea. Doctorul mă priveşte uluit. Îl fixez cu o privire dinadins foarte firească.

— Da, merge, zice doctorul. Dar ce-i cu tine, eşti bolnav?

— Nu.

— Păi atunci, de ce-ai venit la vizită?

— Doar aşa, mi s-a spus că aţi fi bolnav. Mă bucur să văd că nu-i adevărat. La revedere.

— Stai puţin. Papillon. Stai jos aici, în faţa mea. Uită-te la mine.

Şi doctorul îmi cercetează ochii cu lampa sa, care aruncă un fascicol de lumină.

— Ai văzut ceva, doctore, din ce credeai c-o să găseşti? E cam slabă lumina ta, da' cu toate astea cred c-ai înţeles, nu-i aşa? Ia zi, i-ai văzut?

— Pe cine să văd? zice doctorul.

— Lasă-te de goange, eşti doctor sau veterinar? Doar ţi-o să-mi spui că n-ai avut timp să-i vezi pân-au apucat să se-ascundă, sau nu vrei să-mi spui, sau mă crezi tâmpit.

Îmi strălucesc ochii de oboseală. Chipul meu, neras, nespălat, pledează în favoarea mea. Caraliii stau şi ascultă, încremeniţi, dar nu fac nici un gest violent care-ar putea îndreptăţi o intervenţie. Împăciuitor, şi făcându-mi jocul, ca să nu mă enerveze, doctorul se ridică şi-mi pune mâna pe umăr. Am rămas aşezat.

— Aşa-i, Papillon, n-am vrut să-ţi spun, dar am avut răgazul să-i văd.

— Minţi, doctore, cu un sânge rece nemaipomenit. De fapt, n-ai văzut nimic! Credeam că-ncerci să găseşti alea trei puncte negre pe care le am în ochiul stâng. Le văd doar când mă uit în gol sau când citesc. Dar când iau o oglindă, mi-e ochiul clar, şi nici urmă de alea trei puncte negre. Se-ascund de cum pun mâna pe oglindă să le privesc.

— Internaţi-l, zice doctorul. Duceţi-l acolo imediat, fără să se mai întoarcă-n lagăr. Papillon, zici că nu eşti bolnav? Poate c-ai dreptate, dar te văd foarte obosit, aşa că o să te bag în spital câteva zile să te odihneşti. Eşti de-acord?

— N-am nimic contra. Că-s la spital sau în lagăr, tot de Insule e vorba.

Am făcut primul pas. O jumătate de oră mai târziu, sunt în spital; într-o celulă bine luminată, un pat tare curat, cu aşternuturi albe. Pe uşă se află o bucată de carton pe care scrie: „În observaţie”. Puţin câte puţin, sugestionat la maximum, mă transform în ţăcănit. E-un joc cam periculos: ticul de a-mi strâmba gura şi de a-mi prinde buza de jos cu dinţii – tic pe care l-am studiat într-un ciob ascuns de oglindă – l-am tot repetat mereu, încât se întâmplă să mă trezesc făcându-l fără voie. N-ar trebui să te distrezi prea mult cu jocul ăsta, Papi. Strădania asta de-a te simţi smintit de-a binelea s-ar putea să devină periculoasă şi să lase urme. Şi totuşi trebuie să merg până la capăt dacă vreau să-mi ating ţelul. Să intru la balamuc, să fiu categorisit iresponsabil şi să pot evada cu tovarăşul meu. Evadarea! Cuvântul ăsta fermecat mă entuziasmează, mă şi văd aşezat pe cele două butoaie, împins spre continent împreună cu amicul meu, infirmierul italian.

Doctorul vine zilnic la vizită. Mă examinează îndelung, de fiecare dată stăm de vorbă politicos şi amabil. E tulburat individul, dar încă nu-i convins. Deci o să-l înştiinţez că mă junghie ceafa, primul simptom.

— E-n regulă, Papillon? Ai dormit bine?

— Da, doctore. Mul lumesc, merge destul de bine. Mulţumesc pentru revista pe care mi-aţi împrumutat-o. Cu dormitul e altă poveste. Vezi că-n spatele celulei mele precis că-i o pompă pentru stropit nu ştiu ce, dar „pam-şi-pam”-ul pe care-l face braţul pompei ăsteia. toată noaptea mi-ajunge până la ceafă, şi ai zice că înăuntru răsună un fel de ecou: „pam-şi-pam!” Şi asta cât e noaptea de lungă, e ceva de nesuportat. Aşa că v-aş fi recunoscător dacă mi-aţi da altă celulă.

Doctorul se întoarce spre caraliul infirmier şi şopteşte repede:

— E vreo pompă pe-aici? Caraliul face semn că nu.

— Domnule supraveghetor, daţi-i altă celulă. Unde ţi-ar plăcea?

— Cât mai departe de pompa asta afurisită, la capătul coridorului. Mulţumesc, doctore.

Uşa se închide, mă aflu singur în celula mea. Mi-atrage atenţia un zgomot aproape imperceptibil, cineva se uită la mine prin găurica din uşă. Cu siguranţă că-i doctorul, căci nu i-am auzit paşii când a plecat. Drept care, degrabă, arăt cu pumnul spre zidul în spatele căruia se află pompa imaginară şi strig, nu prea tare: „Opreşte-te, opreşte-te! N-ai terminat cu stropitul, grădinar de rahat ce eşti?” Şi mă lungesc pe pat, cu capul sub pernă.

N-am auzit bucăţica de aramă lăsându-sc peste ochiul din uşă, dar mi-a ajuns la ureche zgomotul unor paşi ce se depărtau. Concluzie: tipul care mă iscodea prin ochiul din uşă era chiar doctorul.

După-masă mi s-a dat altă celulă. Probabil că impresia pe care le-am făcut-o azi-dimineaţă a fost bună, deoarece spre a mă însoţi pe-o distanţă de câţiva metri, până la capătul coridorului, au venit doi caralii şi doi ocnaşi infirmieri. Întrucât nu mi-au vorbit, am tăcut şt eu. I-am urmat pur şi simplu, fără să rostesc un cuvânt. Două zile mai târziu, al doilea simptom: zgomotele în urechi.

— Cum merge, Papillon? Ai terminat revista pe care ţi-am trimis-o?

— Nu, n-am citit-o, mi-am petrecut toată ziua şi o parte a nopţii încercând să strivesc un ţânţar sau o musculiţă care mi s-a cuibărit în ureche. Am încercat să bag o bucăţică de vată, degeaba. Bâzâie tot timpul din aripi, bzz-şi-bzz-şi-bzz… Pe lângă că mă gâdilă groaznic, dar bâzâie încontinuu. Mă enervează rău, doctore! Ce părere aveţi? Poate că, dacă n-am reuşit să-i asfixiez, aş putea să-ncerc să-i înec? Ce ziceţi?

Ticul pe care-l fac cu gura nu se opreşte nici o clipă, şi văd că doctorul îl notează. Îmi ia mâna şi mă priveşte drept în ochi. Îmi dau seama că e tulburat şi necăjit.

— Da, amice Papillon, o să-i înecăm. Chatal, fă-i o spălătură în urechi.

Scenele astea se repetă în fiecare dimineaţă, cu unele variante, dar doctorul nu pare să se fi hotărât să mă trimită la ospiciu.

Făcându-mi o injecţie cu bromură, Chatal mă înştiinţează:

— Deocamdată totul e-n regulă. Doctorul e tare impresionat, dar poate să mai dureze mult până să te trimită la ospiciu. Dacă vrei să se hotărască repede, arată-i că poţi deveni periculos.

— Cum merge, Papillon?

Doctorul, însoţit de caralii, de infirmieri şi de Chatal, mă salută binevoitor pe când deschide uşa celulei mele.

— Termină cu mascarada, doctore. Atitudinea mea e agresivă.

— Ştii foarte bine că nu se prinde. Şi mă-ntreb care din voi e complicele individului care mă chinuieşte.

— Dar cine te chinuieşte? Şi când asta? Cum?

— În primul rând, doctore, cunoşti lucrările doctorului d'Arsonval?

— Da, aşa cred…

— Ştii că a inventat un oscilator cu unde multiple ca să ionizeze aerul în jurul unui bolnav care suferă de ulcere duodenale. Cu oscilatorul ăsta se trimit curenţi electrici. Ei bine, închipuieşte-ţi că un duşman de-al meu a şterpelit un aparat de la spitalul din Cayenne. De câte ori apuc să dorm liniştit, el apasă pe-un buton, şi curentul mă nimereşte în mijlocul burţii şi-n coapse. Mă destind dintr-o dată şi mă trezesc sărind în aer, la o înălţime de peste zece centimetri deasupra patului. Cum să rezist la drăcia asta şi să dorm? Noaptea trecută n-a contenit nici o clipă. Cum apuc să-nchid ochii, pac! soseşte curentul. Mi se destinde tot corpul, ca un arc căruia îi dai drumul. Nu mai pot să rabd, doctore! Să-i înştiinţezi pe toţi că primul pe care-l aflu că-i complice cu tipul ăla îi fac de petrecanie. E drept, n-am nici o armă, dar mi-a rămas destulă putere să-l sugrum, oricine-o fi. Cine are urechi de auzit s-audă! Şi nu mă mai bate la cap cu bineţele tale prefăcute şi cu „e-n regulă, Papillon?” Îţi spun încă o dată, doctore, termină cu mascarada asta!

Incidentul a dat roade. Chatal mi-a spus că doctorul i-a avizat pe caralii să fie foarte atenţi. Să nu deschidă niciodată uşa celulei mele decât dacă sunt doi sau trei, şi să-mi vorbească întotdeauna amabil. „Suferă de mania persecuţiei, zice doctorul, trebuie trimis cât mai repede la ospiciu.”

— Cred că pot să-l duc la ospiciu însoţit doar de-un singur supraveghetor, propune Chatal, ca să mă scape de băgatul în cămaşa de forţă.

— Papi, ai mâncat bine?

— Da, Chatal, era bun.

— Vrei să vii cu mine şi cu domnul Jeannus?

— Unde mergem?

— Mergem pân' la azil să ducem nişte medicamente, ai ocazia să faci o plimbare.

— Haidem.

Şi ieşim toţi trei din spital, pornind spre infirmerie. Pe drum, Chatal vorbeşte, apoi, la un moment dat, când aproape c-am ajuns:

— Nu te-ai săturat de stat în lagăr, Papillon?

— O, până peste cap, mai ales că prietenul meu Carbonieri nu mai e acolo.

— Ce-ar fi să rămâi câteva zile la ospiciu? Pe chestia asta poate că nu te mai găseşte tipul cu aparatul ca să-ţi trimită curentul.

— E-o idee, bătrâne, dar crezi c-o să mă primească dacă n-am nimic la creier?

— Las' pe mine, vorbesc eu, zice caraliul, vesel nevoie mare că am căzut în aşa-zisa cursă în care m-a atras Chatal.

Pe scurt, iată-mă în ospiciu împreună cu vreo sută de nebuni. Nu-i de glumă să-ţi duci viaţa cu ţăcăniţii! Ieşim la aer, în curte, în grupe de câte treizeci sau patruzeci, în timp ce infirmierii fac curat în celule. Toţi sunt goi puşcă ziua şi noaptea. Noroc că-i cald. Mie mi-au lăsat târlicii.

Infirmierul mi-a dat o ţigară aprinsă. Stând la soare mă gândesc c-au şi trecut cinci zile de când mă aflu aici şi că n-am putut să iau încă legătura cu Salvidia.

Se apropie de mine un nebun. Îi ştiu povestea, îl cheamă Fouchet. Maică-sa îşi vânduse casa ca să-i trimită cincisprezece mii de franci printr-un supraveghetor ca să evadeze. Caraliul urma să păstreze cinci mii şi să-i remită zece mii. Caraliul a şterpelit totul, după care a plecat la Cayenne. Când Fouchet a aflat pe-o altă cale că maică-sa îi trimisese banii şi că zadarnic rămăseseră fără o para chioară, a făcut o formă de nebunie furioasă şi a atacat în aceeaşi zi nişte supraveghetori. L-au imobilizat, aşa că n-a avut vreme să facă vreun pocinog. Din ziua aceea, au trecut trei sau patru ani de-atunci, e ţinut printre nebuni.

— Cine eşti?

Mă uit la amărâtul ăsta, tânăr, de vreo treizeci de ani, care stă proţăpit în faţa mea şi-mi pune întrebări.

— Cine sunt? Un bărbat ca tine, nici mai mult, nici mai puţin.

— Tâmpit mai răspunzi. Văd şi singur că eşti un bărbat, că dacă erai o gagică arătai altfel. Te-ntreb cine eşti? Adică cum te cheamă?

— Papillon.

— Papillon? Eşti un fluture? Vai-de capul tău! Un fluture zboară şi are aripi, unde-s ale tale?

— Le-am pierdut.

— Fă bine şi găseşte-le, ai putea să evadezi. Caraliu n-au aripi. Poţi să-i duci. Dă-mi ţigara ta.

Până s-apuc să i-o dau, mi-o smulge din degete. Apoi se aşează în faţa mea şi fumează încântat.

— Dar tu cine eşti? îl întreb.

— Eu sunt fazanu'. Ori de câte ori e cazul să capăt ceva de-al meu, sunt dus de nas.

— Cum asta?

— Aşa. De-aia omor cât pot de mulţi caralii. Noaptea asta am spânzurat doi. Dar vezi să nu spui la nimeni.

— De ce i-ai spânzurat?

— Au furat casa maică-mi. Închipuie-ţi că mama mi-a trimis casa ei, şi dânşii, întrucât le-a plăcut, şi-au oprit-o şi stau în ea. N-am făcut bine că i-am spânzurat?

— Ai dreptate. În felul ăsta n-o să se bucure de casa maică-ti.

— Caraliul ăl gras de colo, dinapoia gratiilor, îl vezi? Şi el locuieşte în casă. Aşa că şi pe-ăsta îl curăţ, ascultă ce-ţi spun.

Se ridică şi pleacă. Uf! nu-i prea nostim să fii obligat să trăieşti printre nebuni, şi e periculos. Noaptea se aud zbierete din toate direcţiile, iar când e lună plină, nebunii sunt mai agitaţi ca oricând. Ce influenţă o fi având luna plină asupra agitaţiei nebunilor? Nu pot să-mi explic, dar am constatat deseori treaba asta.

Gardienii alcătuiesc rapoarte asupra nebunilor aflaţi în observaţie. Pe mine mă pun la încercare. De pildă, uită dinadins să mă scoată-n curte. Aşteaptă să vadă dacă o să reclam. Sau alteori mă lasă fără una din mese. Am un baston cu o sfoară şi fac gesturile unui pescar. Gardianul şef îmi zice:

— Muşcă, Papillon?

— Nu poate să muşte. Închipuie-ţi că, atunci când pescuiesc, vine un peştişor care mă urmăreşte peste tot, şi când e să muşte unu mare, ăl mic îl trage de mânecă: „Fii atent, nu muşca, Papillon e ăl de pescuieşte”. D-aia nu prind niciodată nimic. Dar continui totuşi să pescuiesc. Poate că într-o zi s-o găsi unul să nu-l creadă.

Îl aud pe caraliu zicând infirmierului;

— Asta-i scrântit rău de tot!

Când vin să mănânc în sala de mese, n-apuc niciodată să mă ating de vreo mâncare cu linte. E-acolo o huidumă de cel puţin unu nouăzeci, cu braţele, picioarele, trunchiul păroase ca o maimuţă, şi care m-a ales ca victima. Mai întâi că se aşează lângă mine. Lintea e servită foarte fierbinte, aşa că până s-o poţi mânca trebuie s-aştepţi să se răcească. Iau câte puţin cu lingura mea de lemn şi, suflând în ea, reuşesc să mănânc câteva linguri. Ivanhoe – se crede Ivanhoe – îşi ia farfuria, ţine mâinile în chip de căuş şi-o înghite cât ai zice peşte. Pe urmă o ia pe-a mea, fără să se sinchisească de nimeni, şi face la fel. De cum a golit farfuria, mi-o trânteşte cu zgomot în faţă, fixându-mă cu ochii săi enormi, injectaţi de sânge, de parcă mi-ar zice: „Ai văzut cum mănânc lintea?” A început să-mi fie lehamite de Ivanhoe şi întrucât nu m-au categorisit încă nebun, m-am hotărât să i-o coc. E iarăşi o zi cu linte. Ivanhoe e hotărât să nu-i scap. S-a aşezat lângă mine. Chipul lui de ţăcănit e radios, se desfată dinainte de bucuria de a-şi turna pe gât lintea lui şi-a mea. Am tras spre mine un ulcior mare şi greu, din gresie, plin cu apă. De cum apucă huiduma farfuria mea şi începe să-şi toarne lintea-n gură, mă şi ridic şi-l pocnesc cu toată puterea, spărgându-i ulciorul în cap. Namila se prăbuşeşte scoţând un răget de vită. Cât ai clipi, nebunii prind să se bată între ei, înarmaţi cu farfuriile. Se porneşte o gălăgie îngrozitoare. Mardeala asta colectivă e orchestrată de ţipetele pe care le scot cu toţii.

Luat pe sus, mă trezesc în celula mea unde patru infirmieri zdraveni m-au dus în viteză şi fără menajament. Ţip ca un disperat, că Ivanhoe mi-a furat portofelul şi legitimaţia. De data asta e-n regulă! Doctorul s-a hotărât să mă declare iresponsabil. Toţi caraliii sunt de acord să afirme că sunt un nebun paşnic, dar că-n unele momente devin foarte periculos. Ivanhoe are la cap un pansament de toată frumuseţea. Se pare că i-am făcut o crăpătură de peste opt centimetri. Se plimbă ia alte ore decât mine, din fericire.

Am apucat să vorbesc cu Salvidia. A şi făcut rost de încă o cheie a cămării unde se află butoaiele. Încearcă să dibuiască destulă sârmă ca să le lege unul de altul, îi spun că mi-e teamă să nu se rupă sârma din cauza tracţiunilor pe care le vor exercita butoaiele pe mare; că ar fi mai bine cu nişte funii, astea-s mai elastice. O să încerce să găsească, o s-avem, şi funie şi sârmă. De asemenea, trebuie să facă trei chei: una pentru celula mea, una pentru coridorul care duce la ea şi una de la poarta principală a ospiciului. Rondurile sunt destul de rare. Un singur caraliu pentru fiecare tur de gardă de patru ore. De la nouă seara la unu noaptea şi de la unu la cinci. Doi dintre ei, când sunt de planton, dorm cât ţine garda şi nu fac nici un rond. Se bizuie pe ocnaşul infirmier care e de gardă cu ei. Deci totul e-n regulă, doar chestie de răbdare. Am de rezistat o lună, cel mult.

Gardianul-şef mi-a dat un trabuc infect, aprins, pe când intram în curte. Chiar aşa infect, îmi pare delicios Privesc la turma asta de oameni, goi, cântând, plângând, făcând gesturi alandala, vorbind singuri încă uzi leoarcă de duşul pe care-l face fiecare înainte de-a intra în curte, cu bietele lor trupuri rănite de loviturile căpătate sau pe care şi le-au făcut singuri, cu urmele cordoanelor prea strânse ale cămăşilor de forţă. Chiar că-i priveliştea de la sfârşitul drumului spre putreziciune. Câţi dintre sonaţii ăştia au fost consideraţi responsabili de faptele lor de către psihiatri, în Franţa?

Titin – i se spune Titin – a făcut parte din convoiul meu, în 1933. A omorât pe-un individ la Marsilia, pe urmă a luat o trăsură, şi-a urcat în ea victima şi a cerut să fie dus la spital, unde a spus la sosire: „Luaţi-l îngrijiţi-l, cred că-i bolnav. Arestat pe loc, juraţii au avut neobrăzarea să nu-i admită nici un grad, cât de mic, de iresponsabilitate. Şi totuşi trebuia să fi fost de pe-atunci sărit de pe linie ca să facă o drăcovenie ca asta. În mod normal, ăl mai bleg tip ar fi ştiut că intră la zdup. Titin e aici, aşezat lângă mine. Are mereu dizenterie. E-un adevărat cadavru ambulant. Mă priveşte cu ochii săi de-un cenuşiu metalic, lipsiţi de inteligenţă. Îmi zice:

— Ştii, judeţule, am nişte maimuţe mici în burtă. Unele sunt rele, mă muşcă de maţe şi de-aia ies cu sânge, asta când le-apucă dracii. Altele, dintr-un neam mai păros, pline de blană peste tot, au nişte mâini molatice ca un fulg. Mă mângâie-ncetişor şi nu le lasă pe ălelalte, p-alea rele, să mă muşte. Când maimuţicile astea blânde se hotărăsc să mă apere, nu ies cu sânge.

— Ţi-aduci aminte de Marsilia?

— Te cred, cum să nu-mi aduc aminte de Marsilia? Chiar foarte bine. Piaţa Bursei cu peştii curvelor şi cu bandele de spărgători.

— Ţi-aduci aminte de numele unora? Îngerul Ciubucului? Molozarul? Clement?

— Nu, nu-mi aduc aminte de nume, numai de-un idiot de birjar care m-a dus la spital cu prietenul meu, care era bolnav şi care mi-a spus că eu sunt de vină că-i bolnav. Asta-i tot.

— Dar prietenii?

— Nu ştiu.

Bietul Titin, îi dau mucul meu de trabuc şi mă ridic, cuprins de-o imensă milă pentru fiinţa asta amărâtă care-o să crape ca un câine. Da, e foarte periculos să stai împreună cu nebunii, dar ce să fac? În orice caz, cred că-i singurul chip de-a evada fără să risc vreo condamnare.

Salvidia e-aproape gata. Are de pe-acum două chei, nu mai lipseşte decât aia de la celula mea. Şi-a procurat şi o frânghie straşnică, başca una pe care şi-a făcut-o din nişte fâşii din pânză de hamac, le-a pus în cinci, spune el să le împletească. În privinţa asta totu-i în regulă.

Sunt nerăbdător să pornim la treabă, deoarece e tare greu să rezişti jucând asemenea comedie. Ca să rămân în partea asta a ospiciului unde se află celula mea, trebuie să mai trag din când în când câte-o criză.

Am tras una atât de bine jucată încât infirmierii caralii m-au băgat într-o cadă cu apă fierbinte şi mi-au făcut două injecţii cu bromură. Cada e acoperită cu o pânză foarte ţeapănă, ca să nu fie chip să sări afară din ea. Doar capul îmi iese afară printr-o gaură. Au trecut mai bine de două ore de când mă aflu în această baie cu soiul ăsta de cămaşă de forţă, când iată că intră Ivanhoe. Mă îngrozesc văzând cum se uită la mine bruta. Sunt înspăimântat la gândul c-o să mă gâtuie. Nici măcar nu pot să mă apăr, braţele mele se află sub pânză.

Se apropie de mine, ochii săi mari mă privesc cu atenţie, parc-ar încerca să-şi amintească unde a mai văzut capul ăsta care iese ca dintr-un gârlici. Respiraţia lui şi-un miros de putregai se revarsă asupra obrazului meu. Îmi vine să strig după ajutor, dar mi-e teamă că strigătele mele o să-l înfurie şi mai mult. Închid ochii şi aştept, convins c-o să mă stranguleze cu labele lui de uriaş. N-o să uit prea repede clipele astea de groază. În sfârşit, se depărtează, se-nvârte prin sală, apoi se duce la rotiţele alea mici cu care se dă drumul la apă. Închide apa rece şi deschide de tot robinetul cu apă clocotită. Zbier ca un disperat, deoarece m-a pus de-a binelea la fiert, Ivanhoe a plecat. Toată sala s-a umplut cu abur, mă înăbuş respirându-l şi fac eforturi supraomeneşti, dar degeaba, încercând să forţez pânza asta blestemată. În sfârşit, mi se vine în ajutor. Caraliii au văzut aburul care ieşea pe fereastră. Când sunt scos din cada în care era să fierb, am nişte arsuri îngrozitoare şi mă doare înfiorător. Mai ales la coapse şi într-o anumită regiune sensibilă, unde s-a julit pielea. Sunt badijonat cu acid picric şi culcat în mica sală de infirmerie a ospiciului. Am arsuri atât de grava încât e chemat doctorul. Câteva injecţii cu morfină mă ajută să trec primele douăzeci şi patru de ore. Când mă întreabă doctorul ce s-a întâmplat. Îi spun c-a erupt un vulcan în cadă. Nimeni nu pricepe nimic. Iar paznicul infirmier îl acuză pe cel care-a pregătit baia că a potrivit greşit robinetele.

Tocmai a plecat Salvidia, după ce m-a uns cu alifie picrică. E totul pregătit, şi-mi spune că am noroc aflându-mă la infirmerie, deoarece, dacă dă greş evadarea, ne putem întoarce în această parte a ospiciului fără să fim văzuţi. Trebuie să facă rost repede de-o cheie a infirmeriei. I-a luat chiar acum amprentele pe-o bucată de săpun. Mâine o să avem cheia. Rămâne să-i spun eu când o să fiu îndeajuns de vindecat ca să profităm de prima gardă a unuia din caraliii care nu-şi fac rondul.

Am stabilit pentru noaptea asta, în timpul gărzii dintre unu şi cinci dimineaţa. Salvidia nu-i de serviciu. Ca să câştige timp, o să golească butoiul de oţet pe la unsprezece noaptea. Pe celălalt, cu untdelemn, o să-l rostogolim plin, deoarece marea e foarte agitată şi untdelemnul ne va fi poate de folos spre a linişti valurile pentru lăsarea la apă.

Port un pantalon din saci de făină tăiat la genunchi şi o bluză de lână, c-un şiş pe cinste la brâu. Am şi-un săculeţ impermeabil pe care o să mi-l leg de gât; conţine ţigări şi un amnar cu iască. În ce-l priveşte, Salvidia şi-a pregătit o traistă etanşă cu făină de manioc pe care a îmbibat-o cu untdelemn şi cu zahăr. Vreo trei kile, zice el. E târziu. Aşezat pe patul meu, mi-aştept amicul. Îmi bate tare inima. Peste câteva clipe va începe evadarea. Fie ca norocul şi Dumnezeu să m-ajute, în sfârşit, să ies definitiv învingător din drumul spre putreziciune!

Ciudat lucru, îmi vine-n minte un singur gând referitor la trecut, gând care se îndreaptă spre tatăl meu şi familia mea. Nici o imagine a Curţii cu juri, a juraţilor sau a procurorului.

În momentul în care s-a deschis uşa, nu m-am putut stăpâni să nu-l revăd pe Matthieu purtat pur şi simplu, drept în picioare, de rechini

— Papi, la drum!

Îl urmez. Închide repede uşa şi ascunde cheia într-un colţ al coridorului. „Repede, grăbeşte-te.” Ajungem la cămară, uşa-i deschisă. Scoate butoiul ca pe-o jucărie îşi înconjură trupul cu frânghii, iar eu cu sârmă. Apuc traista cu făină şi, în noaptea atât de neagră că poţi să-ţi bagi degetele-n ochi, încep să-mi rostogolesc butoiul spre mare. El mă Urmează, cu butoiul de untdelemn. Noroc că-i foarte puternic şi-i vine destul de uşor să-l frâneze îndeajuns pe panta asta abruptă.

— Încet, încet, ai grijă să nu la viteză.

Îl aştept, pentru cazul c-ar scăpa butoiul, care astfel s-ar opri de-al meu. Cobor de-a-ndărătelea, eu înainte şi pe urmă butoiul: Ajungem fără nici o greutate la capătul de jos al drumului. Există o mică trecere spre mare, dar apoi stâncile sunt greu de străbătut.

— Goleşte butoiul, n-o să fie chip să trecem de stânci cu el plin.

Vântul suflă cu putere şi valurile se sparg turbate de stânci. E-n regulă, l-a golit.

— Înfundă-i bine cepul. Stai, pune-i placa asta de tinichea deasupra.

Găurile sunt pregătite.

— Bate bine cuiele.

Cu gălăgia pe care-o fac vântul şi valurile, loviturile nu pot fi auzite.

Cele două butoaie sunt greu de ridicat deasupra stâncilor, aşa cum se află legate zdravăn unul de altul. Are două sute douăzeci şi cinci de litri fiecare. Sunt voluminoase şi cam greu de mânuit. Locul ales ele camaradul meu pentru lansarea la apă nu-i prea nimerit ca să uşureze treaba.

— Împinge-l, lua-l-ar dracii! Ridică niţel. Atenţie la valul acela!

Suntem ridicaţi amândoi, cu butoaie cu tot, şi împinşi cu putere spre stâncă.

— Fii atent! O să se fărâme. fără să mai spun că putem să ne rupem un picior sau o mână!

— Potoleşte-te, Salvidia. Sau treci înainte, spre mare, sau vino aici, după mine. Aşa, acolo stai bine. Trage tare spre tine, când o să strig. În acelaşi timp eu am să-mping, şi precis c-o să ne desprindem de stânci. Dar pentru asta tiebuie mai întâi să rezistăm şi să stăm pe loc, chiar dacă ne-acoperă valurile.

În mijlocul hărmălaiei făcute de vânt şi de valuri cred că amicul meu a auzit poruncile pe care le-am strigat. Un val mare acoperă cu desăvârşire grupul compact pe care-l formăm, butoiul, el şi cu mine. În clipa aceea împing ca turbat pluta, cu toată puterea. Cu siguranţă că şi el trage, că dintr-odată suntem degajaţi şi luaţi de val. El se află-n faţa mea pe butoaie şi, în momentul în care mă caţăr la rândul meu, un val uriaş ne prinde pe dedesubt şi ne zvârle ca pe-un fulg pe-o stâncă ascuţită aflată în faţa celorlalte. Lovitura asta înfiorătoare e-atât de puternică încât butoaiele se sparg, frânturile se împrăştie. Când se retrage valul, mă duce la o depărtare de peste douăzeci de metri de stâncă. Înot şi mă las purtat de-un alt val, care se îndreaptă direct spre ţărm. Aterizez aşezat de-a binelea între două stânci. De-abia am vreme să mă prind de ceva până să mă ia alt val. Cu trupul zdrelit, reuşesc să scap de aici, dar, când ajung pe uscat, îmi dau seama că mă aflu la mai mult de-o sută de metri de locul unde am lăsat pluta la apă.

Fără să mă sinchisesc de ceva, strig: „Salvidia! Romeo! Unde eşti?” Nici un răspuns. Zdrobit, mă culc în mijlocul drumului, îmi dau jos pantalonii şi bluza de lână şi rămân gol puşcă, doar cu cipicii, nimic altceva. Mama ei de viaţă! Unde mi-o fi amicul? Strig iar, cât mă ţine gura: „Unde eşti?” Vântul, marea, valurile – doar ele îmi răspund. Rămân locului, nu ştiu cât timp, nemişcat, pe de-a-ntregul zdrobit, fiziceşte şi sufleteşte. Apoi încep să plâng de furie, şi-arunc săculeţul pe care mi l-am prins de gât, cu tutunul şi amnarul – atenţie frăţească a prietenului meu, întrucât el nu fumează.

În picioare cu faţa-n vânt, cu faţa spre valurile astea monstruoase care au măturat totul, ridic pumnul şi-l sudui pe Dumnezeu: „Nemernicule, porcule, scârnăvie, curvarule, nu ţi-e ruşine să te-ndârjeşti în felul ăsta contra mea? Bunul Dumnezeu ţi se spune? Mârşavule, da, aşa-i! Un sadic, un afurisit, asta eşti! Un pervertit, idiotule! Niciodată n-o să-ţi mai rostesc numele! N-o meriţi!”

Vântul se potoleşte, şi-acest calm aparent îmi face bine şi mă readuce la realitate.

O s-o iau în sus spre ospiciu şi, dac-oi putea, o să mă întorc la infirmerie. Cu un pic de noroc, s-ar putea să reuşesc.

Urc panta cu o singură idee în cap: să mă întorc şi să mă bag la loc în scutece. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase. Ajung nestingherit pe coridorul infirmeriei. Am sărit zidul ospiciului, pentru că nu ştiu unde a pus Salvidia cheia de la uşa principală.

Fără s-o caut prea mult, găsesc cheia infirmeriei. Intru şi închid uşa, răsucind cheia de două ori. Mă duc la fereastră şi arunc cheia foarte departe, cade de cealaltă parte a zidului. Singurul lucru care m-ar putea trăda e faptul că târlicii-s uzi. Mă scol şi mă duc să-i storc la toaletă. Mi-am tras pătura peste cap, mă încălzesc încetul cu încetul. Vântul şi apa de mare mă făcuseră sloi. Oare chiar s-o fi înecat amicul meu? Poate că apa l-o fi dus mult mai departe decât pe mine şi-o fi reuşit să se prindă de ceva la capătul insulei. Nu m-oi fi întors prea curând? Trebuia să mai aştept puţin. Îmi reproşez c-am ajuns prea repede la concluzia că amicul meu e pierdut.

În sertarul micii măsuţe de noapte se află două pastile pentru dormit. Le înghit fără apă. Saliva mi-e deajuns ca să le facă să lunece.

Dormeam când, zgâlţâit, îl văd pe caraliul infirmier în faţa mea. Sala e toată scăldată în soare şi fereastra-i deschisă. Trei bolnavi privesc afară.

— Ce-i asta, Papillon? Dormi buştean. E zece dimineaţa. Nu ţi-ai băut cafeaua? S-a răcit. Na, bea-o.

Pe jumătate adormit, izbutesc totuşi să-mi dau seama că-n ceea ce mă priveşte nu s-a observat nimic anormal.

— De ce m-aţi trezit?

— Pentru că ţi s-au vindecat arsurile şi avem nevoie de pat, o să te întorci în celula ta.

— E-n regulă, şefule.

Îl urmez. În trecere, mă lasă să rămân în curte. Profit de asta ca să-mi usuc cipicii la soare.

Au trecut trei zile de când am dat greş cu evadarea. N-am auzit să se zvonească ceva. Umblu din celulă mea până-n curte, din curte la celula mea. Salvidia nu s-a mai zărit, înseamnă că bietul de el a murit, zdrobit desigur de stânci. Eu însumi abia de-am scăpat, şi precis că m-a salvat faptul că eram în urmă în loc să fiu în faţă De unde să ştiu? Trebuie să ies din ospiciu. O să fie mai greu să-i fac să creadă că m-am vindecat sau măcar că sunt mai apt să mă întorc în lagăr decât să pătrund în ospiciu. Acum trebuie să-l conving pe doctor că mi-e mai bine.

— Domnule Rouviot (ăsta-i infirmierul-şef), noaptea mi-e frig. Promit că nu-mi murdăresc hainele, vreţi să fiţi amabil şi să-mi daţi un pantalon şi-o cămaşă?

Caraliul a încremenit de uimire. Mă priveşte foarte mirat, apoi îmi zice:

— Stai jos aici, Papillon, lângă mine. Ia spune, ce s-a întâmplat?

— Şefule, mă mir c-am ajuns aici. Ăsta-i ospiciul, va să zică mă aflu la nebuni? Te pomeneşti c-am luat-o razna. De ce sunt aici? Spune-mi, şefule, fii aşa drăguţ.

— Papillon, bătrâne, ai fost bolnav, văd că-ţi merge mai bine. Ai vrea să lucrezi?

— Da.

— Ce-ai vrea să faci?

— Orice.

Şi iată-mă îmbrăcat, dau ajutor la curăţatul celulelor. Seara îmi lasă uşa deschisă până la nouă şi mă încuie abia când paznicul de noapte îşi începe garda.

Un tip din Auvergne, un infirmier ocnaş, mi-a vorbit aseară pentru prima oară. Eram singuri la postul de gardă. Caraliul nu sosise încă. Nu-l ştiu pe tipul ăsta, dar el zice că mă cunoaşte, bine.

— Bă, acu n-are rost s-o mai faci pe nebunu'.

— Cum adică?

— Lasă bancurile! Crezi c-am înghiţit tromboanele tale! De şapte ani sunt infirmier la ţăcăniţi şi-am văzut din prima săptămână că eşti un simulant.

— Şi ce-i cu asta?

— E că-mi pare tare rău c-ai dat greş în cărăbăneala ta cu Salvidia. Pe el, asta l-a costat viaţa. Mă doare cu-adevărat, pentru că era un prieten bun, deşi nu mi-a şoptit nimic înainte, da' nu-i port pică pentru asta. Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi, te servesc cu plăcere.

Are o privire atât de cinstită că nu mă îndoiesc de corectitudinea Iui. Iar dacă n-am auzit să-l vorbească cineva de bine, în schimb n-am auzit să se spună nici ceva de rău, înseamnă că-i băiat de treabă.

Bietul Salvidia! O fi fost tămbălăul de pe lume când au constatat că plecase. Au găsit pe ţărm frânturi din butoi zvârlite de mare. Sunt convinşi c-a fost înghiţit de rechini. Doctorul face un scandal grozav pentru uleiul de măsline irosit. Cu războiul ăsta, zice el, n-o să mai căpătăm aşa curând.

— Ce mă sfătuieşti?

— Am s-aranjez să fii numit la corvoada care iese-n fiecare zi din ospiciu ca să meargă după alimente la spital, în felul ăsta ai să te plimbi. Să-ncepi să te porţi cum trebuie. Vezi ca din zece conversaţii vreo opt să fie cu judecata. Nici să te vindeci prea repede nu-i bine.

— îţi mulţumesc. Cum te cheamă?

— Dupont.

Mulţumesc, frate. N-o să-ţi uit sfaturile. A trecut vreo lună de când am ratat evadarea. Şase zile mai târziu, au găsit plutind trupul prietenului meu. E de neînţeles cum de nu l-au înfulecat rechinii. Dar se pare că ceilalţi peşti i-au mâncat toate măruntaiele şi o parte a piciorului, zice Dupont. Avea scăfârlia găurită. Din cauza stării de descompunere nu s-a mai făcut autopsie, îl întreb pe Dupont dacă poate să scoată o scrisoare de-a mea ca s-o pună la poştă. Ar trebui s-o dea lui Galgani ca s-o strecoare în sacul poştal cu o clipă înainte de-l sigilează.

Îi scriu mamei lui Romeo Salvidia, în Italia: „Doamnă, băiatul dumneavoastră a murit fără lanţuri la picioare. A murit pe mare, curajos, departe de paznici şi de temniţă. A murit liber, luptând vitejeşte ca să-şi cu-cerească libertatea. Ne făgăduisem reciproc să scriem familiei noastre de s-ar întâmpla vreo nenorocire unuia din noi. Îmi îndeplinesc această îndatorire dureroasă, sărutându-vă mâinile ca un fiu.

Prietenul fiului dumneavoastră, Papillon.”

Odată această datorie îndeplinită, hotărăsc să nu mă mai gândesc la acel coşmar. Aşa-i viaţa. Mai rămâne să ies din ospiciu, să ajung cu orice preţ pe Insula Diavolului şi să încerc altă evadare.

Gardianul m-a numit îngrijitor al grădinii sale. Au trecut două luni de când sunt cuminte şi-am devenit atât de apreciat că idiotul ăsta de caraliu nu mai vrea să-mi dea drumul. Tipul din Auvergne îmi zice că, la ultima vizită, doctorul voia să-mi dea drumul din ospiciu ca să trec în lagăr în chip de „externare de probă”. Caraliul s-a opus, zicând că grădina lui n-a fost niciodată lucrată cu atâta grijă.

Drept care azi-dimineaţă am smuls toţi căpşunii şi i-am aruncat la gunoi. În locul fiecărui căpşun am plantat câte-o mică cruce. Atâţia căpşuni, atâtea cruci. Nu-i nevoie să mai povestesc ce tărăboi s-a iscat. Mălaiul ăla mare de caraliu mai, mai să damblagească, atât era de oţărât. Făcea spume la gură şi se îneca încercând să vorbească, dar nu putea, să scoată măcar un sunet. Aşezat pe-o roabă, până la urmă a plâns cu lacrimi adevărate. Cam depăşisem măsura, dar ce era să fac?

Doctorul n-a prea luat chestia asta în tragic. Bolnavul, insistă el, trebuie „externat de probă”, în lagăr, ca să se readapteze la o viaţă normală. Aflându-se singur în grădină, i-a venit ideea asta ciudată.

— Ia spune, Papillon, de ce-ai smuls căpşunii şi-ai pus cruci în locul lor?

— N-aş putea să vă explic treaba asta, domnule doctor, şi-o să-i cer scuze supraveghetorului. Atâta iubea căpşunii ăştia că sunt cu-adevărat mâhnit. O să mă rog de bunul Dumnezeu să-i dea alţii.

Iată-mă în lagăr. Mi-am regăsit prietenii. Locul lui Carbonieri e gol, îmi pun hamacul lângă locul ăsta goi, ca şi cum Matthieu s-ar mai afla aici.

Doctorul a pus să mi se coasă pe haină: „în tratament special”. În afara doctorului, nimeni n-are dreptul să-mi dea vreun ordin. Mi-a poruncit să mătur frunzele de la opt la zece dimineaţa, în faţa spitalului. Am băut o cafea şi-am fumat câteva ţigări în tovărăşia doctorului, într-un fotoliu în faţa casei sale. Soţia sa şade lângă noi, doctorul mă descoase în legătură cu trecutul meu, iar nevastă-sa îi dă ajutor.

— Şi pe urmă, Papillon? Prin ce-ai mai trecut după ce te-ai despărţit de indienii care pescuiau perle?…

Petrec fiecare după-masă cu oamenii ăştia admirabili.

— Vino să mă vezi în fiecare zi, Papillon, spune soţia doctorului. Mai întâi că vreau să te văd, dar şi să aud celelalte păţanii.

Petrec zilnic câteva ore cu doctorul şi cu nevastă-sa, uneori numai cu nevastă-sa. Mă obligă să le povestesc întâmplările vieţii mele, deoarece sunt convinşi că asta mă ajută să mă echilibrez definitiv. M-am hotărât să-l rog pe doctor să aranjeze trimiterea mea pe Insula Diavolului.

S-a făcut: urmează să plec mâine. Acest doctor şi soţia sa ştiu de ce mă duc pe Insula Diavolului. Au fost atât de buni cu mine că n-am vrut să-i mint:

— Doctore, nu mai pot să îndur ocna asta, aranjează să fiu trimis pe Insula Diavolului, să evadez sau să crap, numai să se termine odată.

Te înţeleg, Papillon, sistemul ăsta de represiune îmi face silă. Administraţia asta-i putredă. Aşa că, adio şi noroc!