Capitolul 5Indienii

Umblu până la ora unu după-amiază. S-a terminat cu jungla, nu se zăreşte nici un copac. Marea scânteiază, argintată, sub soarele arzător. Merg desculţ, cu ghetele atârnând călare pe umărul stâng. În clipa când hotărăsc să mă culc, zăresc parcă în depărtare cinci-şase copaci, sau stânci, mult încoace de plajă. Încerc să apreciez distanţa: zece kilometri, poate. Bag în gură jumate frunză mare şi, în timp ce mestec, pornesc mai departe, mergând destul de vioi. După o oră identific cele cinci sau şase obiecte: sunt nişte colibe acoperite cu stuf sau paie, ori cu frunze de-un castaniu-deschis. Dintr-una iese fum. Apoi zăresc nişte oameni. M-au văzut şi ei. Percep strigătele şi semnele pe care le face un grup în direcţia mării.

Observ atunci patru bărci, care se apropie grabnic dea plajă şi din care debarcă vreo zece indivizi. S-au strâns cu toţii în faţa caselor şi mă privesc. Văd limpede bărbaţi şi femei în pielea goală, având doar un soi de apărătoarei pentru sex. Înaintez încet spre ei. Trei se sprijină în arcuri şi ţin câte-o săgeată. Nici un gest, nici de duşmănie, nici de prietenie. Un câine începe să latre şi se repede la mine furios. Mă muşcă aproape de călcâi, plecând cu o bucată de pantalon… Când atacă iar, i se înfige în spate o săgeată mică, ivită nu ştiu de unde (am aflat pe urmă: dintr-o sarbacană), o ia la goană chelălăind şi pare să intre într-o casă.

Mă apropii şchiopătând, căci m-a muşcat zdravăn. Mă aflu la numai zece metri de grup. Nimeni nu s-a mişcat, nici n-a vorbit, copiii stau în spatele mamei lor. Trupurile sunt bronzate, goale, muşchiuloase, superbe. Femeile au sâni drepţi şi tari, cu sfârcuri enorme Una singură are sâni mari care atârnă.

Dintre bărbaţi, unul are o înfăţişare atât de măreaţă, trăsături atât de fine, rasa lui, de-o incontestabilă nobleţe, se manifestă atât de limpede, că mă îndrept spre el. N-are nici arc, nici săgeţi. Suntem de aceeaşi înălţime, are părul tăiat frumos, cu un breton bogat până la nivelul sprâncenelor. Urechile îi sunt acoperite de părul care, în spate, ajunge până la lobul urechii, negru ca smoala, aproape violet. Ochii au o culoare cenuşie: N-are un fir de păr nici pe piept, nici pe braţe, nici pe picioare.

Coapsele-i arămii sunt muşchiuloase, ca şi gambele, armonioase şi fine. E desculţ. Mă opresc la trei metri de el. Face doi paşi şi se uită ţintă în ochii mei. Examenul ăsta durează două minute. Chipul lui, pe care nu se clinteşte nici un muşchi, pare o statuie de bronz cu ochi oblici. Apoi zâmbeşte şi-mi atinge umărul. Atunci se apropie cu toţii să mă atingă, iar o tânără indiană mă ia de mână şi mă trage la umbra unei colibe. Acolo îmi ridică un crac al pantalonilor. Ne înconjoară cu toţii, formând un cerc. Un bărbat îmi întinde o ţigară aprinsă, o iau şi încep să fumez. Râd cu toţii de felul cum fumez, căci la ei femeile şi bărbaţii fumează ţinând capătul aprins în gură. Muşcătura nu mai sângerează, dar s-a dus o bucată de carne cât o monedă mică. Femeia smulge firele de păr, apoi, după ce m-a depilat bine, spală rana cu apă de mare, adusă de-o mică indiană. În timp ce toarnă apa, apasă ca să sângereze.

Nu-i mulţumită, râcâie fiecare urmă de colţ, după ce-a mărit-o cu un fier ascuţit. Mă silesc să stau neclintit, deoarece toţi sunt cu ochii pe mine. Altă indiană tânărăvrea să-i dea o mână de ajutor, dar o îmbrânceşte cu putere. La gestul ăsta se pornesc toţi pe râs.

A vrut să-i arate celeilalte, înţeleg eu, că-i aparţin exclusiv, şi de-aia râd cu toţii. Apoi se apucă să taie cei doi craci ai pantalonilor, mult peste genunchi. Pregăteşte pe o piatră nişte alge de mare aduse de cineva, le pune pe rană şi le leagă cu fâşii rupte din pantalonii mei. Satisfăcută de opera ei, îmi face semn să mă scol.

Mă scol, îmi scot haina. În clipa aceea fata observă că am un fluture tatuat în partea de jos a gâtului. Se uită apoi, descoperind şi alte tatuaje, mă dezbracă ea însăşi de cămaşă, ca să vadă mai bine. Cu toţii, bărbaţi şi femei, se arată foarte interesaţi de tatuajele pe care le am pe piept: la dreapta, un ostaş al unei companii disciplinare din Calvi; la stânga, capul unei femei; în dreptul stomacului, un bot de tigru; pe şira spinării, un marinar răstignit, iar pe toată lăţimea şalelor, o vânătoare de tigri cu vânători, palmieri, elefanţi şi tigri. De cum au zărit tatuajele, bărbaţii dau femeile deoparte şi pipăie, privesc îndelung, cu migală, fiecare tatuaj. După şef, fiecare îşi dă cu părerea. Din clipa aceea sunt definitiv adoptat de bărbaţi.

Femeile mă adoptaseră din primă clipă, când şeful zâmbise şi mă bătuse pe umăr.

Intrăm în cea mai mare dintre colibe, unde rămân complet buimăcit. Coliba e făcută din lut bătătorit de culoare cărămizie.

Are opt uşi, e rotundă şi-înăuntru sunt agăţate într-un colţ, de şarpantă, hamacuri de lână pură în culori vii. În mijloc, o piatră rotundă şi teşită; în jurul acestei pietre şlefuite de culoare cafenie, pietre joase pe care să te aşezi. Pe perete, câteva puşti cu două ţevi, o sabie militară şi, agăţate pretutindeni, arcuri de toate mărimile. Remarc de asemenea o uriaşă carapace de broască ţestoasă, în care s-ar putea culca un bărbat, o vatră încropită din pietre de formă neregulată, bine potrivite unele peste altele într-un tot omogen, fără pic de ciment. Pe masă, o jumătate de tigvă cu doi-trei pumni de perle pe fundul ei. Mi se dă de băut, dintr-o cană de lemn, un suc de fructe fermentat, dulce-acrişor, foarte bun, apoi, pe-o frunză de banan, mi se aduce un peşte de cel puţin două kile, fript pe jeratic. Sunt poftit să mănânc, şi mănânc tacticos. După ce termin peştele ăsta delicios, fata mă ia de mână şi mă duce la plajă, unde mă spăl pe mâini şi pe gură cu apă de mare. Apoi ne întoarcem. Stăm aşezaţi în cerc, cu tânăra indiană lângă mine, ea ţinându-şi mâna pe şoldul meu. Prin semne şi vorbe încercăm să aflăm câte ceva unii despre alţii.

Şeful se scoală dintr-o mişcare, se duce în fundul colibei, se întoarce c-o bucată de piatră albă şi începe să deseneze pe masă.

Mai întâi nişte indieni în pielea goală şi satul lor, apoi marea.

La dreapta satului indian, case cu ferestre, bărbaţi şi femei îmbrăcaţi. Bărbaţii ţin o puşcă sau o bâtă. La stânga, alt sat, bărbaţii au puşcă şi pălărie, mutre antipatice, femeile sunt îmbrăcate. După ce m-am uitat bine la desene, şeful bagă de seamă c-a uitat ceva şi schiţează un drum care leagă satul indian de cel din dreapta şi altul la stânga, spre celălalt sat. Pentru a-mi arăta cum sunt situate faţă de satul lui, desenează înspre partea venezueleană, la dreapta, un soare constând dintr-un cerc şi nişte linii care pornesc în toate direcţiile, iar înspre satul columbian, un soare tăiat la orizont de-o linie şerpuită. Cu neputinţă să te-nşeli: într-o parte soarele răsare, în cealaltă parte asfinţeşte. Tânărul şef îşi priveşte opera cu mândrie şi, rând pe rând, privesc cu toţii. Când vede c-am înţeles ce voia să spună, ia creta şi face linii peste cele două sate, numai al lui rămâne intact. Pricep: vrea să-mi spună că oamenii din cele două sate sunt răi, că nu vrea să aibă de-a face cu ei şi că numai satul lui e bun. Mie-mi, spune?

Masa e ştearsă cu o cârpă de lână udă. După ce s-a uscat, îmi pune-n mână bucata de cretă şi e rândul meu să-mi relatez povestea în desene. E mai complicată decât a lui. Desenez un bărbat cu mâinile legate şi alţi doi bărbaţi înarmaţi care-l privesc, apoi acelaşi bărbat alergând şi cei doi urmărindu-l cu armele îndreptate spre el. Reproduc de trei ori aceeaşi scenă, dar de fiecare dată sunt un pic mai departe de urmăritorii mei şi, în ultima, poliţiştii s-au oprit, în timp ce eu fugeam mai departe spre satul lor, pe care-l desenez cu indienii, cu câinele şi, în faţa tuturor, şeful cu braţele-ntinse spre mine.

Desenul meu trebuie să fi fost destul de reuşit, căci, după discuţii destul de îndelungate între bărbaţi, şeful desface braţele aşa cum îl desenasem eu. Înţeleseseră.

În aceeaşi noapte fata m-a dus în coliba ei, unde locuiesc şase indiene şi patru indieni. A desfăcut un hamac splendid de lână pestriţă, în care ar putea dormi comod două persoane de-a latul.

M-am întins în hamac, dar în lung, pe când ea s-a culcat în alt hamac, de-a latul. M-am răsucit ca ea, drept care a venit să se culce lângă mine, îmi atinge trupul, urechile, ochii, gura, cu degetele ei lungi şi subţiri, dar foarte aspre, pline de răni cicatrizate, mici, dar brăzdate, pricinuite de corali, când se scufundă să pescuiască scoici cu perle. Când, la rândul meu, o mângâi pe faţă, îmi apucă mâna, foarte mirată s-o simtă netedă, fără bătături. După ora asta petrecută în hamac, ne sculam şi ne ducem la coliba cea mare a şefului. Mi-au dat nişte puşti să mă uit la ele, de calibru 12 şi 16, model Saint-Etienne. Au şase lăzi pline cu alice zero-zero!

Indiana e de statură mijlocie, are ochi cenuşii ca şeful, un profil de-o mare fineţe. Părul, care-i ajunge până lai şolduri, şi-l poartă împletit, cu cărare la mijloc. Are nişte sâni extraordinar de frumoşi, ridicaţi, în forma de pară. Sfârcurile sunt mai negre decât pielea arămie, şi foarte lungi. Sărutul ei e un fel de muşcătură uşoară, nu ştie să sărute. Am învăţat-o repede să sărute ca în lumea civilizată. Când umblăm, nu vrea în ruptul capului să meargă alături de mine, rămâne în urmă. Una din colibe e nelocuită şi în stare proastă. Ajutată de celelalte femei, potriveşte acoperişul din frunze de cocos şi repară zidul cu bucăţi de lut roşu foarte argilos. Indienii au tot soiul de fiare ascuţite: cuţite, pumnale, macete, topoare, săpăligi şi o furcă cu dinţi de fier. Au recipiente din aramă, din aluminiu, stropitoare, crătiţi, o tocilă de şmirghel, cuptor, butoaie de fier şi de lemn.

Hamacuri din cale-afară de mari, din lână pură, împodobite cu ciucuri împletiţi, şi cu desene în culori violente, roşu ca sângele, albastru-indigo, negru ca smoala, galben-canar. Casa e curând gata şi fata începe să aducă lucruri pe care le primeşte de la alte indiene (până şi hamuri de măgar), un cerc pus pe-un trepied de fier pentru făcut focul, un hamac, în care ar încăpea patru adulţi de-a latul, pahare, oale de tablă, tingiri etc.

Ne giugiulim reciproc de aproape cincisprezece zile de când am sosit, dar a refuzat cu îndârjire să meargă până la capăt.

Nu înţeleg, întrucât ea mi-a făcut avansuri, dar la o adică, se opune. Niciodată nu poartă vreo îmbrăcăminte, afară de apărătoarea aceea prinsă c-un şnuruleţ care-i încinge talia zveltă; fesele sunt complet goale. Ne-am instalat fără nici un fel de ceremonie în căsuţă, care are trei uşi, una în mijlocul cercului, cea principală, şi alte două faţă î-n faţă. Pe cercul casei rotunde, cele trei uşi formează un triunghi isoscel. Uşile astea îşi au fiecare rostul lor: eu ies şi intru numai pe cea dinspre nord. Ea iese şi intră numai pe cea dinspre sud. N-am voie să intru şi să ies pe uşa ei; ea n-are voie să se folosească de uşa mea. Uşa cea mare e pentru prieteni, eu sau ea neputând intra pe aici decât însoţiţi de oaspeţi.

Abia după ce ne-am instalat în casă mi s-a dăruit. Nu vreau să intru în amănunte, dar s-a dovedit o iubita înfocată şi cu o intuiţie desăvârşită, care mi s-a încolăcit de trup ca o liană.

Când nu ne vede nimeni, o pieptăn şi-i împletesc părul. E fericită când o pieptăn, chipul ei exprimă o plăcere nespusă şi totodată teama de a ne surprinde cineva; m-a făcut să înţeleg că nu se cuvine ca un bărbat să-şi pieptene soţia, nici s-o sărute într-un anumit fel pe gură sau pe sâni.

M-am instalat aşadar în casă cu Lali, aşa o cheamă. Mă surprinde faptul că nu foloseşte niciodată tigăi sau tingiri de fier ori de aluminiu, nu bea niciodată dintr-un pahar, pregăteşte totul în crătiţi sau oale de lut meşterite de mâna indienilor.

Ne spălăm servindu-ne de ciurul stropitorii. Nevoile ni le facem în mare.

Asist la deschiderea scoicilor pentru găsirea perlelor. E o treabă făcută de femeile cele mai vârstnice. Fiecare pescuitoare tânără are săculeţul ei. Perlele găsite în scoici sunt împărţite în felul următor: o parte pentru şef, care reprezintă comunitatea, o parte pentru pescuitor, o jumătate parte pentru deschizătoarea scoicilor şi o parte şi jumătate pentru pescuitoare. Dacă aceasta locuieşte cu familia, îi dă perlele unchiului ei, fratele tatălui său. N-am înţeles niciodată de ce unchiul e primul care intră în casa tinerilor ce se vor căsători, apucă braţul femeii şi-l petrece pe după mijlocul bărbatului, petrecând braţul bărbatului pe după mijlocul femeii, cu arătătorul vârât în buric. După care pleacă.

Asist aşadar la deschiderea scoicilor, dar nu la pescuit, căci n-am fost poftit în vreo barcă. Pescuitul are loc departe de ţărm, la vreo cinci sute de metri. În anumite zile, Lali se întoarce zgâriată toată pe coapse sau pe coaste de corali. Se întâmplă ca tăieturile să sângereze. Striveşte atunci nişte alge marine şi le freacă de răni.

Nu fac nimic până nu sunt poftit prin semne. Nu intra în casa şefului, dacă cineva sau el însuşi nu mă duce acolo de mână. Lali bănuieşte că trei indiene tinere, de vârsta ei, vin să se culce în iarbă cât mai aproape de uşa casei noastre, încercând să vadă sau să audă ce facem când suntem singuri.

L-am văzut ieri pe indianul care asigură legătura între sat şi prima aşezare columbiană, la doi kilometri de postul de grăniceri.

Satul sc numeşte La Vela. Indianul are doi măgari şi e înarmat cu o carabină Winchester cu repetiţie, n-are nimic pe el afară de apărătoarea pe care o poartă cu toţii. Nu ştie boabă spaniolă, cum dracu o fi procedând ca să facă troc? Cu ajutorul unui dicţionar scriu pe-o hârtie: Agujas (ace), tuş albastru şi roşu şi aţă de cusut, pentru ca: şeful îmi cere adeseori să-l tatuez. Acest indian de legătură e scund şi uscăţiv. Are o rană îngrozitoare care porneşte din josul pieptului şi se termină pe umărul drept. Rana s-a cicatrizat, de-a lungul ei a rămas o îngroşare cât un deget.

Perlele sunt puse într-o cutie de trabucuri. Cutia e împărţită în compartimente, iar perlele sunt aşezate în ele după mărime. Când pleacă indianul, şeful îmi îngăduie să-i însoţesc o bucată de drum.

În chip naiv, ca să fiu nevoit să mă întorc, şeful îmi împrumută o puşcă cu două ţevi şi şase cartuşe. E încredinţat că-n felul ăsta mă obligă să mă întorc, că doar n-o să plec cu ceva ce nu-mi aparţine. Măgarii nefiind încărcaţi, indianul încalecă pe unul, eu pe celălalt. Călătorim toată ziua pe drumul pe care-am apucat ca să vin încoace, dar la vreo trei-patru kilometri de postul de grăniceri indianul lasă marea în urmă şi se afundă în inima regiunii.

Pe la ora cinci ajungem la marginea unui râu unde se află cinci case de indieni. Vin cu toţii să mă vadă. Indianul vorbeşte, vorbeşte şi iar vorbeşte, până-n clipa când apare un tip cu ochii, părul, nasul, întreaga înfăţişare a unui indian, în afară de culoarea pielii. E albă-palidă şi are-ochi roşii ca de albinos.

Poartă un pantalon kaki. Pricep acum că indianul din satul meu nu se duce niciodată mai departe. Indianul alb îmi spune:

— Buenos días. (Bună ziua.) Tú eres el matador que se fue con Antonio? (Tu eşti ucigaşul care a evadat împreună cu Antonio?) Antonio es compadre mio de sangre. (Antonio e fratele meu de sânge).

Pentru a deveni „fraţi de sânge”, doi bărbaţi procedează în felul următor: îşi leagă alături câte-un braţ, şi trece fiecare cu un cuţit peste braţul celuilalt, făcând o tăietură. Apoi îşi mânjesc reciproc braţele cu sângele celuilalt şi-şi ling mâna stropită de sânge.

— Qué quieres? (Ce vrei?) – Agujas, linia china roja y azul. (Ace, tuş roşu şi albastru.) Nada mas (Nimic altceva.)

— Tú lo tendrás de aquí a un cuarto de luna. (Le vei avea de azi într-un pătrar de lună.)

Vorbeşte spaniola mai bine ca mine şi-ţi dai seama că ştie să ia contact cu lumea civilizată, să organizeze schimbul de mărfuri, apărând cu îndârjire interesele rasei sale. La plecare îmi dă o salbă din monede de argint columbiene, un argint foarte alb. Îmi spune că e pentru Lali.

— Vuelva a verme (Mai vino să mă vezi), îmi spune indianul alb.

Şi ca să fie sigur că mă întorc, îmi dă un arc.

Mă înapoiez singur şi n-apuc să fac jumătate din drum c-o zăresc pe Lali însoţită de una din surorile ei, foarte mică, în vârstă de vreo doisprezece-treisprezece ani. Lali trebuie să aibă cam şaisprezece-optsprezece. Repezindu-se la mine ca o zănatecă, îşi vâră unghiile în pieptul meu, căci îmi acoperisem faţa cu palmele, apoi mă muşcă sălbatic de gât. Folosindu-mi toată puterea, abia reuşesc s-o imobilizez. Se potoleşte brusc. Urc mica indiană pe măgar, iar eu vin din urmă, ţinând-o pe Lali pe după mijloc. Ne întoarcem agale în sat. Pe drum, omor o cucuvaie. Am tras în ea fără să ştiu ce vietate e, doar văzând nişte ochi care sclipeau în beznă. Lali ţine morţiş s-o ia şi o agaţă de şaua măgăruşului.

Sosim în zori. Sunt atât de obosit că vreau să mă spăl. Lali mă spală, apoi, de faţă cu mine, îi scoate soră-si apărătoarea, o spală, după care se spală şi ea.

Când se întorc amândouă, mă găsesc stând jos şi aşteptând să fiarbă apa pe care o pusesem la încălzit ca s-o beau cu lămâie şi zahăr. Se petrece atunci ceva ce-am înţeles abia mult mai târziu.

Lali îşi împinge sora între picioarele mele, îmi ia braţele petrecându-mi-le în jurul mijlocului ei; bag de seamă că sora cea mică e fără apărătoare şi că poarta salba pe care i-o dădusem lui Lali. Nu ştiu cum să ies din situaţia asta atât de delicată, dar, cu blândeţe, dau fata la o parte, o iau în braţe şi-o culc în hamac, îi scot salba şi-o atârn de gâtul lui Lali. Lali se culcă lângă sora ei, iar cu lângă Lali. După cum am înţeles abia mult mai târziu, Lali credea că iau informaţii în vederea plecării, că s-ar putea să nu fiu fericit cu ea, şi că sora ei ar fi eventual în stare să mă reţină. Mă trezeşte mâna mângâietoare a lui Lali pe ochii mei. E foarte târziu, unsprezece dimineaţa. Fata a dispărut, Lali mă priveşte duios, cu ochii ei mari, cenuşii, şi mă muşcă blând de colţul gurii. Îmi explică, bucuroasă, că a priceput c-o iubesc şi că, dacă doream să plec, nu se datora faptului că n-aş găsi-o atrăgătoare.

În faţa casei stă aşezat un indian, vâslaşul bărcii folosite de Lali. Înţeleg c-o aşteaptă. Îmi zâmbeşte şi închide ochii c-o mimică foarte nostimă, explicându-mi că ştie: Lali doarme. M-aşez lângă el, îmi vorbeşte de lucruri pe care nu le pricep. E extraordinar de muşchiulos, tânăr, lat în spate ca un atlet. Se uită îndelung la tatuajele mele, le examinează, apoi îmi face semn c-ar dori să-l tatuez. Dau din cap că da, s-ar părea însă că nu mă crede în stare. Lali îşi face apariţia. S-a uns cu ulei pe tot corpul. Ştie că nu-mi place, dar îmi dă să înţeleg că pe vremea asta înnorată apa trebuie să fie foarte rece. Toată această mimică, jumătate în glumă, jumătate în serios, e atât de amuzantă c-o pun s-o repete de câteva ori, prefăcându-mi că nu înţeleg. Când îi cer s-o ia de la început, face o mutră care exprimă cât se poate de clar: „Eşti prost sau sunt eu torpe (tare de cap) când îţi explic de ce m-am dat cu ulei?”

Şeful trece prin faţa noastră cu două indiene care duc e uriaşă şopârlă verde, de cel puţin patru-cinci kile, iar el, un arc şi nişte săgeţi. Chiar acum a vânat-o şi mă pofteşte să viu mai târziu s-o mănânc. Lali îi spune ceva, iar el mi-atinge umărul şi-mi arată marea. Înţeleg că, dacă vreau, pot să mă duc cu Lali. Plecăm toţi trei, Lali, obişnuitul ei tovarăş de pescuit şi eu. O bărcuţă foarte uşoară, din lemn de plută, e lăsată la apă cu uşurinţă.

Intră amândoi în apă ducând barca pe umăr şi înaintează spre larg.

Intrarea în barcă decurge ciudat: indianul urcă primul, în spate, cu o vâslă enormă în mână. Lali, în apă până la piept, ţine barca în echilibru şi o împiedică s-o ia înapoi spre plajă; mă urc şi m-aşez la mijloc, iar Lali sare-n barcă chiar în clipa când, c-o lovitură de vâslă, indianul ne împinge spre larg. Valurile sunt tot mai mari pe măsură ce ne depărtăm. La cinci-şase sute de metri de ţărm întâlnim un soi de canal unde au şi început să pescuiască două bărci. Lali şi-a legat coadele pe cap cu ajutorul a cinci cureluşe de piele roşie, trei de-a latul, două de-a lungul, prinse la rândul lor de gât. Cu un cuţit mare în mână, Lali se ţine după bara de fier de vreo cincisprezece kilograme care serveşte drept ancoră şi pe care bărbatul a aruncat-o la fund. Vasul rămâne ancorat, dar nu stabil, la fiecare val urcă şi coboară.

Vreme de peste trei ore, Lali se scufundă şi revine la suprafaţă; fundul mării nu se zăreşte, dar după cât face până acolo, adâncimea trebuie să fie de vreo cincisprezece-optsprezece metri. De fiecare dată are scoici în sac, iar indianul le deşartă în barcă. În astea trei ore, Lali nu s-a urcat în barcă. Ca să se odihnească, se ţine de marginea ei vreo cinci-zece minute. Am schimbat de două ori locul de pescuit fără ca Lali să treacă în barcă. În locul al doilea, sacul e adus cu scoici mai multe şi mai mari. Ne înapoiem pe uscat. Lali s-a suit în barcă şi valurile ne împing repede spre ţărm. Bătrâna indiană aşteaptă. Lali şi cu mine o lăsăm să ducă scoicile pe nisipul uscat, împreună cu indianul.

După ce s-au uscat toate scoicile, Lali n-o lasă pe bătrână să le deschidă, ea e cea care începe. Cu vârful cuţitului, deschide repede vreo treizeci până să găsească o perlă. Inutil să vă spun c-am înfulecat pe puţin două duzini de scoici. Probabil că-i frig la fund, întrucât carnea e rece. Lali scoate încetişor o perlă, cât un bob de năut, deci măricică. Cum mai străluceşte perla asta!

Natura a dăruit-o cu tot felul de efecte de lumină, fără ca prin asta să fie ţipătoare. Lali ia perla între degete, o bagă în gură, o ţine o clipă, apoi o scoate şi mi-o bagă mie în gură. Mişcându-şi fălcile de câteva ori îmi dă să înţeleg că vrea s-o sparg în dinţi şi s-o înghit. Rugămintea ei când vede că refuz e atât de înduioşătoare, că-i fac pe voie: sparg perla în dinţi şi înghit bucăţelele. Mai desface patru-cinci scoici şi mi le dă să le înfulec, dorind ca întreaga perlă să pătrundă de-a binelea în mine.

Ca un copil, după ce m-a întins pe nisip, îmi deschide gura să vadă dacă nu mi-a rămas ceva resturi printre dinţi. Plecăm, lăsându-i pe ceilalţi doi să-şi continue munca.

Se face o lună de când sunt aici. Nu mă pot înşela, căci însemn data zilnic pe-o hârtie. Acele au sosit de mult, împreună cu tuşul roşu, albastru şi violet. Am găsit la şef trei brice Sollingen. Nu le foloseşte niciodată, indienii sunt imberbi. Cu unul îşi taie părul puţin câte puţin. L-am tatuat pe Zato, şeful, pe braţ. I-am desenat un indian cu cască şi pene de toate culorile. E încântat şi mi-a dat să înţeleg că nu vrea să tatuez pe nimeni până n-o să-i fac un tatuaj mare pe piept. Vrea un tigru ca al meu, cu colţi uriaşi. Mă pufneşte râsul, nu ştiu să desenez destul de bine încât să fac un bot atât de straşnic. Lali mi-a depilat tot trupul. Cum vede un fir de păr, îl smulge şi mă freacă cu o algă de mare pe care a terciuit-o, amestecând-o cu cenuşă. Părul creşte ulterior mai greu, am impresia.

Neamul ăsta de indieni se numeşte Guajira. Trăiesc pe litoral şi pe-o întindere de pământ până la poalele munţilor, în munţi se află alţi indieni, numiţi Motilones. Mulţi ani mai târziu am avut de-a face cu ei. Aşa cum am arătat, indienii Guajiros au, indirect, contact cu civilizaţia prin intermediarul care se ocupă de troc.

Cei de pe litoral îi oferă indianului alb perlele şi broaştele lor ţestoase. Broaştele ţestoase sunt furnizate vii, şi ajung să cântărească până la vreo sută cincizeci de kilograme. Niciodată nu ating greutatea şi dimensiunile broaştelor ţestoase din Orenoc sau din Maroni, care au până la patru sute de kilograme şi a căror carapace are uneori doi metri lungime pe un metru şi ceva în partea cea mai lată. Dacă le culci pe spate, broaştele ţestoase nu izbutesc să se întoarcă. Am văzut cum erau duse unele vii, după ce rămăseseră trei săptămâni culcate pe spate fără să mănânce sau să bea. Cât priveşte marile şopârle verzi, sunt foarte gustoase. Au o came delicioasă, albă şi fragedă, iar ouăle lor, coapte în nisip, la soare, sunt la fel de bune. Doar înfăţişarea lor e mai puţin apetisantă.

Ori de câte ori pescuieşte, Lali aduce acasă perlele care se cuvin şi mi le dă mie. Le pun într-o cupă de lemn fără să le sortez, laolaltă cele mari, mijlocii şi mici. Am pus însă deoparte, într-o cutie de chibrituri, două perle trandafirii, trei negre şi şapte de-un cenuşiu metalic extraordinar de frumoase. Mai am şi o perlă mare barocă, de forma unui bob de fasole, cât o fasole albă sau roşie de-a noastră. Perla asta barocă are trei culori suprapuse şi, în funcţie de lumină, una din ele e mai evidentă decât celelalte, stratul negru, stratul cenuşi albăstrui sau cel argintiu cu reflexe trandafirii. Mulţumită perlelor şi câtorva broaşte ţestoase, tribul nu duce lipsă de nimic. Doar că au lucruri fără vreo utilitate, fiind lipsiţi de altele care le-ar putea fi de folos. De pildă, nu găseşti o oglindă în tot tribul. A trebuit să scot dintr-un vas, probabil naufragiat, o scândură pătrată cu latura de vreo patruzeci de centimetri, nichelată pe o parte, ca să mă pot bărbieri şi privi.

Felul în care mă port cu prietenii mei e simplu: nu fac nimic de natură să micşoreze autoritatea sau reputaţia de înţelepciune a şefului şi mai ales a unui indian foarte bătrân care trăieşte izolat la patru kilometri în interiorul regiunii, înconjurat de şerpi, cu două capre şi vreo duzină de oi şi miei. E vrăjitorul diferitelor cătune ale neamului Guajiros. Datorită acestei purtări nu sunt invidiat de nimeni, nici privit cu ochi răi. La capătul celor două luni toţi mă consideră ca pe unul de-ai lor. Vrăjitorul mai are şi vreo douăzeci de găini. Întrucât în cele două cătune pe care le ştiu nu există nici capre, nici găini, nici oi, nici miei, înseamnă că faptul de-a avea animale domestice e un privilegiu al vrăjitorului. În fiecare dimineaţă, pe rând porneşte câte-o indiană, purtând pe cap un coş împletit, să-i ducă peşte şi scoici de mare abia pescuite, fi mai duce şi un soi de plăcinte de mălai făcute în aceeaşi dimineaţă şi prăjite pe nişte pietre în jurul cărora arde focul. Câteodată se întoarce cu ouă şi lapte covăsit, Când vrăjitorul vrea să mă duc la el, îmi trimite personal trei ouă şi un cuţit de lemn bine lustruit Lali mă însoţeşte până la jumătatea drumului şi mă aşteaptă la umbra unor cactuşi curioşi.

Când m-am dus prima oară, mi-a pus cuţitul de lemn în mână şi mi-a făcut semn să merg încotro îmi arăta cu braţul.

Bătrânul indian trăieşte într-o murdărie respingătoare, într-un cort făcut din piei de vită, cu partea păroasă înăuntru. În mijloc, trei pietre cu un foc care arde probabil mereu. Nu doarme într-un hamac, ci într-un fel da pat încropit din crengi, la o înălţime de peste un metru. Cortul e destul de mare, vreo douăzeci de metri pătraţi. N-are pereţi, doar câteva crengi în partea dinspre care bate vântul. Am văzut doi şerpi, unul lung de aproape trei metri, gros cât braţul, altul de vreun metru, cu un V galben pe cap, şi-mi spun: „Ce de găini şi de ouă or fi înfulecând şerpii ăştia!” Nu pricep cum de se adăpostesc, sub acelaşi cort, capre, găini, oi, până şi-un măgar. Bătrânul indian mă cercetează de-a fir-a-păr, mă pune să-mi dau jos pantalonii transformaţi de Lali în şort şi, când rămân gol puşcă, mă pofteşte să stau pe-o piatră, lângă foc.

Aruncă-n foc nişte frunze verzi care scot fum mult şi miros a mentă. Fumul mă învăluie, gata să mă înăbuş, dar nu tuşesc aproape de fel şi stau aşa vreo zece minute, îmi arde apoi pantalonii şi-mi dă două apărători ca ale indienilor, una din piele de miel şi alta din piele de şarpe, moale ca o mănuşă. Îmi petrece pe braţ o brăţară de cureluşe împletite din piele de capră, de miel şi de şarpe. E lată de sece centimetri şi se prinde cu o cureluşă din piele de şarpe pe care poţi s-o strângi sau s-o slăbeşti.

La glezna stângă, vrăjitorul are o rană ulcerată, cât o monedă de doi franci, care foieşte de musculiţe. Din când în când le goneşte, iar dacă-l sâcâie prea tare, presară nişte cenuşă pe rană.

Vrăjitorul mă simpatizează şi, tocmai când mă pregătesc să plec, îmi dă un cuţit de lemn, mai mic decât cel pe care mi-l trimite când vrea să mă vadă. Lali avea să-mi explice mai târziu că, atunci când o să vreau să-l văd, va trebui să-i trimit cuţitaşul ăsta, iar dacă va fi de acord să mă duc, îmi va trimite unul mare. Plecând de la acest foarte bătrân indian, observ cât de brăzdate îi sunt faţa uscăţivă şi gâtul. Gura-i ştirbă nu mai are decât cinci dinţi, trei jos şi doi sus, în faţă. Ochii, migdalaţi ca ai tuturor indienilor, au nişte pleoape atât de grele că, închizându-i, se formează parcă două bile rotunde. Nici urmă de gene sau sprâncene, dar părul e aspru şi negru ca smoala, atârnându-i pe umeri, şi tăiat foarte drept la capăt. Ca toţi indienii, poartă breton până în dreptul sprâncenelor.

Depărtându-mă, mă simt stingherit cu bucile goale. Îmi par caraghios. În fine, ce să mai vorbim, aşa-i evadarea asta! Pe indieni n-ai voie să-i iei peste picior şi pentru libertate mai treci cu vederea unele necazuri. Lali se uită la apărătoare şi râde cât o ţine gura, are dinţi tot aşa de frumoşi ca şi perlele pe care le pescuieşte. Cercetează brăţara şi cealaltă apărătoare din piele de şarpe. Ca să afle dacă am stat în fum, mă miroase. În paranteză fie spus, indienii au un miros foarte dezvoltat.

M-am obişnuit cu viaţa asta şi-mi dau seama că n-am voie s-o duc prea mult aşa, căci s-ar putea să-mi piară pofta să mai plec. Lali nu mă scapă din ochi, ar dori să iau parte mai activ la viaţa obştească. De pildă, m-a văzut plecând la pescuit, ştie că vâslesc foarte bine şi că mânuiesc cu îndemânare barca cea mică şi uşoară.

De la asta şi până la a dori ca eu să fiu cel care conduce barca la pescuit nu-i decât un pas. Numai că nu mă împac cu treaba asta.

Lali e cea mai bună scufundătoare dintre fetele satului, barca ei aduce de fiecare dată cele mai numeroase şi mai mari scoici, scoase adică mai din adânc. Mai ştiu de asemenea că tânărul pescar care-i cârmeşte barca e fratele şefului. Mergând eu cu Lali, el ar fi în pierdere, înseamnă că nu trebuie s-o ascult. Când Lali mă vede dus pe gânduri, porneşte iarăşi după sora ei, care dă fuga veselă şi intră-n casă pe uşa mea. Treaba asta o fi însemnând ceva cu totul deosebit. De pildă, ele sosesc împreună la uşa cea lată, dinspre mare. Acolo se despart, Lali face un ocol, intră pe uşa ei, iar Zoraima, fata, pe uşa mea. Zoraima are nişte sâni mici, abia cât două mandarine, şi nu poartă părul lung. E tăiat în pătrat în dreptul bărbiei, bretonul de pe frunte coboară mai jos de sprâncene şi ajunge aproape până la pleoape. De fiecare dată când vine astfel, chemată de sora ei, se îmbăiază amândouă şi, când intră, îşi scot apărătorile şi le atârnă de hamac. Fata pleacă de fiecare dată foarte mâhnită că nu m-am iubit cu ea. Deunăzi, când stăteam toţi trei culcaţi, cu Lali la mijloc, aceasta s-a sculat şi, când s-a întors să se culce, m-a lăsat lipit de trupul gol al Zoraimei.

Tânărul indian, tovarăş de pescuit cu Lali, s-a rănit la genunchi, are o tăietură foarte adâncă şi lată. Bărbaţii i-au dus la vrăjitor, de unde s-a întors cu un plasture de argilă albă.

Azi-dimineaţă am plecat aşadar la pescuit cu Lali. Am procedat exact ca celălalt în privinţa pornirii şi a mers foarte bine.

Vâslind, o duc pe Lali puţin mai departe ca de obicei. Nu mai poate de bucurie că mă vede cu ea în barcă. Înainte de scufundare se unge cu ulei. Presupun că la fund, care se vede negru ea smoala, apa o fi foarte rece. Trei aripioare de rechin trec destul de aproape, i le arăt, dar Lali nici nu se sinchiseşte. E zece dimineaţa, soarele străluceşte. Are sacul înfăşurat pe braţul stâng, cuţitul în teaca lui, bine prins de mijloc, plonjează fără să împingă barca cu picioarele. Cu o repeziciune uluitoare, se face nevăzută la fundul, apei, în întuneric. Prima ei scufundare o fi avut rostul unei explorări, întrucât are puţine scoici în sac. Îmi vine o idee. În barcă e un ghem mare de cureluşe din piele. Fac un nod dublu sacului, i-l dau lui Lali şi desfăşor ghemul când se pregăteşte de scufundare. Trage după ea cureluşa. Probabil c-a priceput, căci după un lung răstimp urcă la suprafaţă fără sac. Se ţine de barcă, să-şi mai tragă sufletul, şi-mi face semn să trag sacul. Trag, trag, dar la un moment dat rămâne agăţat, de vreun coral desigur.

Se scufundă şi-l desface, sacul soseşte pe jumătate plin, îl deşert în barcă, în dimineaţa aceea, din opt scufundări la cincisprezece metri, aproape c-am umplut barca. Când se urcă Lali, lipsesc doar două degete ca să ia apă. Încerc să ridic ancora, dar barca e atât de încărcată de scoici că ne paşte primejdia să ne răsturnăm, aşa că desprindem funia ancorei: şi o legăm de capătul unei vâsle Care va pluti până o să ne întoarcem. Ajungem la ţărm fără altă păţanie.

Bătrâna ne aşteaptă, iar indianul ei se află pe plajă, acolo unde deschid scoicile ori de câte oii pescuiesc. E bucuros c-am strâns atâtea scoici. Lali pare să-i explice cum am făcut cu legatul sacului, drept care se ridică mai uşor la suprafaţă şi totodată poate să vâre mai multe scoici. Indianul se uită cum am legat sacul şi cercetează atent dublul nod. Îl desface şi-l reface foarte bine de la prima încercare. Apoi, mă priveşte mândru nevoie mare.

Deschizând scoicile, bătrâna găseşte treisprezece perle; Lali, care de obicei nu-i de faţă la operaţia asta şi aşteaptă ca să i se aducă partea cuvenită, a rămas acum până la deschiderea ultimei scoici. Mănânc cel puţin trei duzini, Lali cinci sau şase. Bătrâna face împărţeala. Perlele sunt cam de aceeaşi mărime, cât un bob zdravăn de mazăre. Face o grămăjoară de trei perle pentru şef, apoi trei perle pentru mine, de două perle pentru ea, de cinci perle pentru Lali. Lali ia cele trei perle şi mi le dă. Le iau şi le întind indianului rănit. Nu vrea să le primească, dar îi desfac palma şi i-o închid cu perlele în ea. Atunci primeşte. Soţia şi fiica sa priveau scena de la distanţă şi, tăcute cum stăteau, încep deodată să râdă şi ni se alătură. Dau o mână de ajutor să-l ducem pe pescar până la coliba lui.

Scena asta s-a repetat timp de aproape două săptămâni. De fiecare dată dau pescarului perlele. Ieri am păstrat o perlă din cele şase care mi se cuveneau. Ajuns acasă, am silit-o pe Lali s-o mănânce. Era înnebunită de fericire şi a cântat toată după-amiaza.

Din când în când mă duc să-l văd pe indianul alb. Îmi spune să-l strig Zorillo, ceea ce în spaniolă înseamnă „vulpe mică”. Îmi zice că şeful vrea să ştie de ce nu-i tatuez botul de tigru; pentru că nu ştiu să desenez bine, îi explic eu. Cu ajutorul dicţionarului, îi cer să-mi aducă o oglindă dreptunghiulară cât pieptul meu, hârtie transparentă, o pensulă fină şi o sticlă de cerneală, nişte hârtie-carbon şi, dacă nu găseşte aşa ceva, un creion cu mină foarte grasă. Îl mai rog să-mi aducă nişte haine pe măsura mea şi să le ţină la el împreună cu trei cămăşi kaki. Aflu că poliţiştii i-au pus întrebări despre mine şi despre Antonio. Le-a spus că trecusem munţii spre Venezuela şi că Antonio a murit de pe urma unei muşcături de şarpe. Mai ştie că francezii sunt în închisoarea din Santa Marta.

În casa lui Zorillo se găsesc aceleaşi lucruri de tot soiul ca şi în casa şefului: o sumedenie de oale din argilă decorate cu desene dragi indienilor, vase de ceramică foarte artistice, atât prin formele, cât şi prin desenele şi coloritul lor; hamace superbe din lână pură, unele complet albe, altele colorate, cu ciucuri; piei tăbăcite de şerpi, de şopârle, de broaşte râioase enorme; coşuri împletite din liane albe şi altele din liane colorate. Toate aceste obiecte, spune el, sunt făcute de indieni din acelaşi neam ca al tribului meu, dar care trăiesc în interiorul junglei, cale de douăzeci şi cinci de zile. De acolo provin frunzele de coca, din care-mi dă mai bine de douăzeci. Când m-o cuprinde urâtul, o să mestec una. Îmi iau, rămas bun de la Zorillo, întrebându-l dacă poate să-mi aducă tot ce şi-a însemnat, plus câteva ziare sau reviste în spaniolă, întru cât am învăţat mult în două luni cu ajutorul dicţionarului meu. N-are veşti despre Antonio, ştie doar c-a avut loc o nouă ciocnire între paznici şi contrabandişti. Cinci paznici şi un contrabandist au fost omorâţi, vasul n-a fost capturat. Niciodată n-am văzut în sat vreo picătură de alcool, afară de băutura aia fermentată făcută din fructe. Zărind o sticlă de anason, îl rog să mi-o dea. Refuză. Dacă vreau, pot s-o beau la el, dar nu s-o iau cu mine. Albinosul ăsta e un înţelept.

Mă despart de Zorillo şi plec călare pe-un măgar pe care mi l-a împrumutat, şi care se va întoarce acasă a doua zi singur. Iau cu mine doar o pungă mare de bomboane de toate culorile, învelite în foiţă, şi şaizeci de pachete de ţigări. Lali mă aşteaptă la peste trei kilometri de sat, cu sora ei, nu-mi face nici o scenă şi acceptă să mergem alături, înlănţuiţi. Din când în când se opreşte şi mă sărută la modul civilizat, pe gură. Când sosim, dau cu ochii de şef şi-i ofer bomboanele şi ţigările. Şedem în faţa uşii, privind spre mare. Luăm din băutura fermentată păstrată rece în ulcioare de lut. Lali se află în dreapta mea, cu braţele în jurul coapsei mele, iar sora ei în stânga, în aceeaşi poziţie. Ronţăie bomboane. Punga e pusă alături, deschisă, iar femeile şi copiii se servesc cu sfială. Şeful împinge capul Zoraimei spre mine şi-mi dă să înţeleg că ar vrea să fie soţia mea ca şi Lali. Lali explică prin semne, cuprinzându-şi sânii cu mâinile, şi arătând apoi că.

Zoraima are sâni mici, că de asta n-o vreau. Ridic din umeri şi râd cu toţii. O văd pe Zoraima tare nefericită. Atunci o iau în braţe şi-i mângâi sânii, fata e-n culmea fericirii. Fumez câteva ţigări, indienii încearcă şi ei, le aruncă repede şi-şi reiau trabucul, cu partea aprinsă în gură. O iau pe Lali de braţ ca să plecăm, după ce-am dat bineţe tuturor. Lali merge în spatele meu, iar Zoraima o urmează. Fierbem pe jeratic câţiva peşti mari, un adevărat ospăţ.

Am pus pe jar o langustă de cel puţin două kile. Mâncăm cu plăcere carnea asta fragedă.

Am primit oglinda, foiţa şi hârtia de copiat, un tub de clei pe care nu-l cerusem, dar care-mi poate fi de folos, câteva creioane cu mină grasă, semidure, o călimară şi o pensulă subţire. Prind oglinda de-o sfoară, ca să-mi vină până-n dreptul pieptului, când stau aşezat. În oglindă apare limpede capul de tigru, cu toate amănuntele şi de aceeaşi mărime. Lali şi Zoraima se uită la mine, curioase şi interesate. Urmez liniile cu pensula; cum însă cerneala se scurge, recurg la clei: amestec cleiul cu cerneala. Din clipa asta totul merge bine. În trei şedinţe de câte-o oră reuşesc să obţin pe oglindă copia exactă a capului de tigru.

Lali a plecat după şef, Zoraima îmi ia mâinile şi le pune pe sânii ei; pare atât de amărâtă şi de înamorată, ochii îi sunt atât de plini de dorinţă şi de dragoste încât, fără să ştiu ce fac, o iubesc acolo, pe jos, în mijlocul colibei. A gemut un pic, dar trupul ei, încordat de plăcere, se încolăceşte de mine şi nu mai vrea să-mi dea drumul. Mă desprind cu blândeţe şi plec să mă scald în mare, căci m-am umplut de pământ. Vine după mine şi ne îmbăiem împreună. O spăl pe spate, ea mă spală pe picioare şi pe braţe, şi ne întoarcem spre casă. Lali şade acolo unde stătusem culcaţi; când intrăm înţelege totul. Se ridică, îşi încolăceşte braţele de gâtul meu şi mă sărută tandru, apoi îşi ia sora de braţ şi o pune să iasă pe uşa mea, se întoarce şi iese pe uşa ei. Aud nişte bătăi, ies şi văd pe Lali, pe Zoraima şi alte două femei care încearcă să găurească zidul c-o bucată de fier. Pricep că vor face a patra uşă.

Ca să spargă zidul fără să crape în altă parte, îl udă cu stropitoarea. În scurtă vreme uşa e gata. Zoraima aruncă gunoiul afară. De aci înainte doar ea va ieşi şi va intra pe uşa asta, n-o va mai folosi pe-a mea niciodată.

Şeful a venit însoţit de trei indieni şi de fratele său, al cărui picior e aproape cicatrizat. Priveşte desenul din oglindă şi se priveşte pe sine. E uluit văzând tigrul atât de bine desenat şi văzându-şi propriul chip. Nu înţelege ce vreau să fac. Totul s-a uscat, astfel că pun oglinda pe masă, hârtia transparentă deasupra şi încep să copiez. Treaba merge foarte repede, e foarte uşor.

Creionul semidur urmează fidel toate liniile. În mai puţin de jumătate de oră, sub privirile curioase ale tuturor, obţin un desen la fel de perfect ca originalul. Unul după altul, fiecare ia foaia şi-o examinează, comparând tigrul de pe pieptul meu cu cel din desen. O pun pe Lali să se culce pe masă, o ud uşor c-o cârpă umedă, îi pun pe pântece o foaie de calc şi, deasupra, hârtia pe care tocmai am desenat. Trag câteva linii, şi uimirea tuturor celor de faţă atinge culmea când văd întipărită pe pântecele lui Lali o mică parte din desen. Abia acum înţelege şeful că toată strădania asta e pentru el.

Fiinţele care n-au ipocrizia unei educaţii de om civilizat reacţionează firesc, de cum pricep despre ce-i vorba. Sunt pe dată mulţumiţi sau nemulţumiţi, veseli sad trişti, interesaţi sau indiferenţi. Superioritatea indienilor puri de felul acestor Guajiros sare-n ochi. Ne depăşesc în toate privinţele, căci dacă-l îndrăgesc pe careva, tot ce au e al lui şi, la rândul lor, când primesc cea mai mică atenţie de la persoana respectivă, în forul lor interior, suprasensibil, sunt profund emoţionaţi. Am hotărât să trec cu briciul peste liniile principale, astfel încât în prima şedinţă contururile desenului să fie definitiv fixate cu un prim tatuaj. După aceea am să le înţep cu trei ace prinse de-un beţişor.

A doua zi mă pornesc pe treabă.

Zato e culcat pe masă. După ce copiez desenul de pe foiţă pe-o altă hârtie albă, mai rezistentă, fac pe pielea lui – pregătită dinainte cu nişte lapte de argilă albă, care am aşteptat să se usuce – un decalc, cu un creion cu mină dură. Şeful e întins pe masă, încordat, fără să se clintească sau să-şi mişte capul, într-atât se teme ca nu cumva să se strice desenul pe care i-l arăt în oglindă, încep să trec cu briciul peste liniile trase. Curge foarte puţin sânge, şi-l şterg mereu. După ce-am terminat şi trasarea asta & conturului, şi desenul a fost înlocuit de nişte linioare fine, roşii, îi mânjesc tot pieptul cu tuş albastru. Tuşul impregnează bine pielea, fiind îndepărtat de sânge doar acolo unde am tăiat niţel cam adânc, dar aproape tot desenul iese minunat. Opt zile mai târziu, Zato are pe piept botul de tigru, căscat, cu limba trandafirie, colţii albi, nasul şi mustăţile negre, ca şi ochii.

Sunt mulţumit de isprava făcută: e mai frumoasă decât a mea şi culorile sunt mai vii. După căderea cojilor, mai fac câtorva înţepături în unele locuri. Zato e atât de mulţumit că i-a cerut lui Zorillo şase oglinzi, câte una pentru fiecare colibă, şi două pentru a lui.

Se scurg zilele, săptămânile, lunile. Suntem în aprilie, se fac patru luni de când mă aflu aici. Sunt sănătos tun. Mă simt în puteri, şi picioarele mele, învăţate să meargă desculţe, îmi îngăduie să străbat mari distanţe fără să obosesc când plec la vânătoare de şopârle. Am uitat să spun că, după prima vizită făcută vrăjitorului, l-am rugat pe Zorillo să-mi aducă tinctură de iod, apă oxigenată, vată, feşi, pilule de chinină şi stovarsol. Văzusem la spital un ocnaş cu un ulcer la fel de mare ca al vrăjitorului.

Chatal, infirmierul, pisa o pilulă de stovarsol şi i-o presăra pe rană. Am primit cele cerute, plus o alifie adusă de Zorillo din proprie iniţiativă. Îi trimisesem vrăjitorului cuţitaşul de lemn, iar el îmi răspunsese trimiţându-mi-l pe-al lui. Mi-a trebuit foarte mult timp şi-a fost tare greu să-l conving să se lase îngrijit. Dar după câteva vizite, ulcerul s-a micşorat pe jumătate, apoi şi-a continuat singur tratamentul şi, într-o bună zi, mi-a trimis cuţitul mare de lemn ca să viu să văd că s-a vindecat pe deplin. Nimeni n-a aflat vreodată că eu îl vindecasem.

Nevestele mele nu mă slăbesc o clipă. Când Lali e dusă la pescuit, Zoraima stă cu mine. Dacă Zoraima pleacă să culeagă scoici, îmi ţine tovărăşie Lali.

Lui Zato i s-a născut un fecior. Când au început durerile, soţia lui a pornit spre plajă, s-a ascuns după nişte pietroaie ca să n-o vadă nimeni, iar o altă nevastă a lui Zato i-a adus un coş cu plăcinte, apă dulce şi papelon – zahăr nerafinat de culoare cafenie, în formă de căpăţâni – de câte două kilograme.

Probabil că a născut pe la patru după-amiază, căci la asfinţitul soarelui chiuia venind spre sat, ţinând copilul ridicat deasupra capului. Chiar până să sosească ea, Zato aflase că are un băiat.

Înţeleg că, dacă ar fi fost fată, în loc să-şi ridice copilul şi să ţipe de bucurie, ar fi sosit tăcută, purtând copilul în braţele neridicate. Lali îmi explică toate astea prin gesturi. Indiana înaintează, apoi se aşează, după ce-a ridicat copilul. Zato întinde braţele chiuind, dar fără să se clintească. Drept urmare, ea se scoală şi mai înaintează câţiva metri, ridică plodul în aer, chiuie şi se aşează iar. Zato chiuie din nou şi întinde braţele.

Procedează aşa de vreo cinci-şase ori pe ultimii treizeci-patruzeci de metri. Zato tot nu se clinteşte din pragul colibei. Stă în faţa uşii mari, cu toţi ceilalţi la dreapta şi la stânga sa. Mama s-a oprit, nu mai e decât la cinci-şase paşi, ridică plodul cu braţele întinse şi chiuie. Atunci Zato porneşte, ia copilul de subsuori, îl ridică la rândul său cu braţele-ntinse, se întoarce spre răsărit şi chiuie de trei ori, săltându-l de fiecare dată. Apoi îşi culcă plodul pe braţul drept, îl duce la piept şi îi pune capul la subsuoară, ascunzându-l sub braţul stâng, Intră pe uşa cea mare a colibei fără să se mai uite înapoi îl urmează cu toţii, mama intră ultima. S-a băut tot vinul fermentat aflat în casă.

Toată săptămâna stropeşte cineva dimineaţa şi seara prin faţa colibei lui Zato, după care bărbaţii şi femeile bătătoresc pământul cu călcâiele. Se formează astfel un cerc foarte mare de pământ argilos, roşu, perfect bătătorit. A doua zi ridică un cort.

Încăpător din piele de vită şi presupun c-o să aibă loc o serbare.

Sub cort se găsesc oale mari de lut, umplute cu băutura lor preferată, cel puţin douăzeci de vase uriaşe. Indienii aşează nişte pietre şi, în jurul lor, grămezi de lemne uscate şi verzi, care sporesc zilnic. Majoritatea lemnelor au fost aduse cu mult timp înainte de apa mării, sunt uscate, albe şi lustruite. Unele trunchiuri de copaci, foarte mari, au fost scoase din valuri, cine ştie de când. Pe pietre au înălţat două furci de lemn de aceeaşi înălţime: vor alcătui o frigare uriaşă. Patru broaşte ţestoase întoarse pe spate, peste treizeci de şopârle, unele mai mari ca altele, vii, cu unghiile labelor legate în aşa fel ca să n-o poată lua din loc, două oi – toate aceste vietăţi aşteaptă să fie sacrificate şi mâncate. Sunt pe puţin două mii de ouă de broască ţestoasă.

Într-o dimineaţă sosesc vreo cincisprezece călăreţi, numai indieni, cu coliere la gât, pălării foarte mari de paie, purtând apărători pentru sex şi având coapsele, gambele, picioarele şi bucile goale, dar cu o haină din piele întoarsă de oaie, fără mâneci. Au la brâu pumnale cât toate zilele, doi poartă câte-o armă de vânătoare cu două ţevi, şeful are o carabină cu repetiţie şi totodată o haină superbă cu mâneci de piele neagră şi un centiron plin cu gloanţe. Caii sunt splendizi, mici, dar foarte nervoşi, vânăt-rotaţi cu toţii. În spate, pe crupă, duc o legătură de ierburi uscate. Şi-au anunţat sosirea de departe trăgând focuri de armă, dar, galopând năprasnic, au ajuns repede. Şeful seamănă grozav de bine Cu Zato şi cu fratele lui, doar că-i ceva mai vârstnic. Descăleca de pe calul său pursânge, se îndreaptă spre Zato şi se bat reciproc pe umăr. Pătrunde singur în casă şi se întoarce urmat de indian şi cu plodul în braţe. Ţinându-l ridicat în braţe, îl arată tuturor, apoi face acelaşi gest ca şi Zato: după ce l-a ţinut cu faţa spre răsărit. Îl ascunde la subsuoară, acoperindu-l cu antebraţul stâng, şi se întoarce în casă. De-abia atunci descăleca toţi călăreţii, priponindu-şi caii ceva mai încolo, fiecare cu-n sac de nutreţ atârnat de gât. Indienele sosesc pe la amiază, într-o căruţă uriaşă trasă de patru cai, cu Zorillo drept vizitiu. În căruţă se găsesc cel puţin douăzeci de indiene, toate tinere, şi şapte-opt copii, numai băieţi.

Până să sosească Zorillo, am fost prezentat tuturor călăreţilor, începând cu şeful. Zato mi-atrage atenţia că la piciorul stâng are degetul mic răsucit şi încălecat peste cel de-alături. Fratele lui prezintă aceeaşi malformaţie, iar şeful care a sosit, de asemenea.

Mi-arată apoi sub braţul fiecăruia aceeaşi pată neagră, un fel de aluniţă.

Înţeleg că cel care a sosit îi e rudă. Tatuajele lui Zato stârnesc o mare admiraţie, îndeosebi botul de tigru. Toate indienele care-au sosit au desene de toate culorile pe trup şi pe faţă. Lali prinde de gâtul câtorva şiraguri alcătuite din bucăţi de coral, iar de-al altora, şiraguri făcute din tot felul de cochilii.

Mi-atrage atenţia o indiancă încântătoare, mai înaltă decât celelalte, majoritatea acestora fiind de statură mijlocie. Are un profil de italiancă, s-ar spune o camee. Părul e negru-violet, ochii foarte verzi, ca de jad, imenşi, cu gene foarte lungi şi sprâncene frumos arcuite. Poartă părul tăiat ca indienele, cu breton şi cărare la mijloc, ca să cadă în dreapta şi-n stânga obrazului, acoperind urechile. E retezat drept, cam la zece centimetri sub nivelul gâtului. Sânii ei marmoreeni sunt apropiaţi la bază şi au linii armonioase.

Lali îmi face cunoştinţă cu ea şi-o aduce la noi, împreună cu Zoraima şi c-o altă indiană foarte tânără, care vine cu nişte păhărele fără picior şi un soi de pensule, într-adevăr, vizitatoarele urmează să le picteze pe indienele din satul meu.

Admir capodoperele pe care le pictează frumoasa fată pe trupul lui Lali şi al Zoraimei. Pensulele lor sunt făcute dintr-un beţişor cu-n smoc de lână în vârf, pe care-l moaie în tot felul de culori.

Îmi iau atunci pensula şi, pornind de la buricul lui Lali, pictez o plantă cu două ramuri, fiecare ajungând sub câte-un sân, apoi nişte petale trandafirii, iar pe sfârcul sinului dau cu galben. S-ar zice că-i un soi de floare pe jumătate deschisă, cu pistilul ei.

Celelalte trei vor să le fac şi lor câte una. Trebuie să-i cer voie Iui Zorillo. Îl chem, şi-mi spune că pot să le pictez cum vreau, de vreme ce ele sunt de acord. Mamă, ce de trăsnăi am mai născocit!

Vreme de două ore am pictat toţi sânii tinerelor indiene venite în vizită şi pe ai altora. Zoraima a vrut să aibă exact aceleaşi desene ca Lali. În timpul ăsta, indienii au pus oile la frigare, două broaşte ţestoase sunt fripte, îmbucătăţite pe jeratic. Au carnea roşie şi frumoasă, ca de vacă.

Stau aşezat sub cort lângă Zato şi tatăl său. Bărbaţii mănâncă într-o parte, femeile într-alta, afară de acelea care ne servesc.

Serbarea se încheie noaptea, foarte târziu, c-un soi de dans. În scopul ăsta, un indian cântă dintr-un fluier de lemn care scoate nişte sunete stridente, cam monotone, lovind şi două tobe din piele de oaie. Mulţi indieni şi indiene s-au îmbătat, dar n-a avut loc nici un incident neplăcut. Vrăjitorul a venit călare pe-un măgar.

Se uită cu toţii la cicatricea trandafirie care i-a rămas de la ulcer, ulcerul pe care i-l cunoşteau prea bine. De asta şi rămân surprinşi văzând că s-a închis. Numai Zorillo şi cu mine ştim cum devine cazul. După cum îmi explică Zorillo, şeful tribului care a venit e tatăl lui Zato şi i se spune Justo, adică Cel drept. El judecă pricinile dintre oamenii tribului său şi pe ale altor triburi din neamul Guajiro. Îmi mai spune că, în caz de neînţelegeri cu un alt neam de indieni, Iapus, se întrunesc să discute dacă-i cazul să pornească război sau să încheie gâlceava prin bună înţelegere. Când un indian e ucis de un indian din alt trib, se învoiesc, spre a evita războiul, ca ucigaşul să plătească mortul celuilalt trib. Plata se ridică uneori până la două sute de boi, căci în munţi şi la poalele lor triburile au o mulţime de vaci şi de boi. Din păcate, nu le vaccinează niciodată împotriva febrei aftoase, aşa că epidemiile fac prăpăd printre animale. Pe de altă parte e-un bine, spune Zorillo, căci altfel s-ar înmulţi prea mult.

Vitele astea nu pot fi vândute oficial în Columbia sau în Venezuela, trebuie să rămână numai pe teritoriul indian, de teamă c-ar răspândi febra aftoasă în cele două ţări. Dar, mă informează.

Zorillo, în munţi are loc o intensă contrabandă de vite.

Şeful vizitator, Cel drept, îmi transmite prin Zorillo să-l vizitez în satul lui unde se pare că sunt vreo sută de colibe. Îmi spune să viu cu Lali şi cu Zoraima, că ne va da o colibă, şi să n-aduc nimic, căci voi găsi tot ce-mi trebuie; doar sculele pentru tatuaj, ca să-i pictez şi lui un tigru. Îşi scoate cureluşa de piele neagră de la încheietura mâinii şi mi-o dă. După spusele lui Zorillo, e un gest de mare importanţă, înseamnă că mi-e prieten şi că n-o să aibă puterea să-mi refuze vreo dorinţă. Mă întreabă dacă vreau un cal, îi spun că da, dar că nu pot să-l primesc, fiindcă aici nu prea se găseşte iarbă. Zice că Lali sau Zoraima pot să se ducă de câte ori o să fie nevoie, până la o distanţă de jumătate zi călare. Ne explică încotro, şi spune că acolo creşte o iarbă înaltă şi bună. Primesc să-mi dea calul, pe care zice c-o să mi-l trimită curând.

Profit de vizita asta lungă a lui Zorillo ca să-i spun că am încredere în el, că nădăjduiesc să nu mă trădeze dezvăluind ideea mea de-a pleca în Venezuela sau în Columbia. Îmi descrie primejdiile primilor treizeci de kilometri din jurul graniţelor.

După informaţiile primite de la contrabandişti, coasta venezueleană e mai periculoasă decât cea columbiană. Pe de altă parte, m-ar putea însoţi chiar el spre Columbia, aproape până la Santa Marta, adăugând că făcuse deja drumul şi că, după el, Columbia era mai nimerită. Ar fi de părere să-mi cumpăr alt dicţionar, sau mai degrabă nişte manuale de limbă spaniolă, care cuprind fraze tip.

Dacă m-aş deprinde să mă bâlbâi cu vocea tare, zice el, ar fi un mare avantaj, căci oamenii şi-ar pierde răbdarea ascultându-mă şi ar duce chiar ei frazele până la capăt, fără să acorde prea mare atenţie accentului şi pronunţiei. Treaba-i hotărâtă, îmi va aduce cărţi, o hartă cât mai amănunţită şi îşi mai ia obligaţia să-mi vândă perlele, când va fi cazul, pe bani columbieni. Zorillo îmi mai spune că, asta fiindu-mi dorinţa, indienii, în cap cu şeful, îmi vor ţine partea în ce priveşte hotărârea mea de a pleca. O să le pară rău, dar o să înţeleagă că-i normal să încerc să mă întorc la ai mei. Mai greu o să fie cu Zoraima şi mai ales cu Lali. Şi una, şi alta, dar mai ales Lali, sunt de-a binelea în stare să mă cureţe cu-n glonţ de puşcă. Pe de altă parte, aflu tot de la Zorillo ceva ce nu ştiam: Zoraima e însărcinată. Nu observasem nimic, aşa că rămân uluit.

Serbarea a luat sfârşit, toţi au plecat, cortul de piele a fost dat jos, totul e ca înainte, cel puţin în aparenţă. Am primit calul, un vânăt-rotat superb, c-o coadă lungă aproape până la pământ şi c-o minunată coamă de-un cenuşiu platinat. Lali şi Zoraima nu sunt deloc mulţumite şi m-a chemat vrăjitorul să-mi spună că amândouă l-au întrebat dacă s-ar întâmpla ceva de i-ar da calului nişte sticlă pisată, ca să moară. Le-a spus să nu facă una ca asta, pentru că am drept apărător nu ştiu ce sfânt indian, aşa că sticla pisată s-ar muta în pântecul lor. Crede c-a trecut pericolul, adaugă el, dar că nu-i sigur. Trebuie să deschid bine ochii. Şi-n privinţa mea? Nu, zice el. Dacă or vedea că mă pregătesc de-adevăratelea să plec, tot ce-ar putea face, mai ales Lali, ar fi să mă omoare cu-un foc de puşcă. Să încerc să le conving să mă lase să plec, spunând c-o să mă-ntorc? Nici gând, nu cumva să dau de înţeles c-aş vrea să plec.

Vrăjitorul mi-a putut spune toate astea întrucât îi chemase în aceeaşi zi pe Zorillo, care a făcut pe tălmaciul. Situaţia e prea gravă ca să nu-mi iau toate măsurile de precauţie, încheie Zorillo.

Mă întorc acasă. Zorillo a venit şi a plecat de la vrăjitor pe alt drum. În sat nimeni nu ştie că vrăjitorul m-a chemat deodată cu Zorillo.

Se împlinesc şase luni de când am sosit şi sunt nerăbdător să plec. Într-o zi, întorcându-mă acasă, le găsesc pe Lali şi Zoraima aplecate asupra hărţii. Încearcă să înţeleagă ce reprezintă desenele alea. Le nelinişteşte desenul cu săgeţile care arată cele patru puncte cardinale. Sunt descumpănite, dar îşi închipuie că hârtia asta are o mare însemnătate în legătură cu viaţa noastră.

Pântecele Zoraimei a început să crească binişor. Lali e niţeluş invidioasă şi insistă să ne iubim la orice oră din zi sau din noapte, în orice loc prielnic. Zoraima vrea şi ea să ne iubim, noroc că numai noaptea. I-am făcut o vizită Celui drept, tatăl lui Zato. Lali şi Zoraima au venit cu mine. Am folosit desenul, păstrat din fericire, ca să-i copiez pe piept botul de tigru. În şase zile a fost gata, întrucât primele coji au căzut repede; se spălase cu apă în care pusese o bucăţică de var nestins. Cel drept e-atât de mulţumit, că se priveşte în oglindă de câteva ori pe zi. Cât am stat acolo a sosit şi Zorillo. I-am îngăduit să-i vorbească Celui drept de intenţiile mele, deoarece doream să-mi dea alt cal. Caii indienilor Guajiros, vânăt-rotaţi, nu există în Columbia, dar Cel drept are trei cai cu pielea roşcată, care sunt columbieni. Cel drept trimite după cai de cum a aflat ce-am de gând. Aleg unul care-mi pare mai liniştit şi porunceşte să i se pună o şa, scăriţe şi-o zăbală de fier, căci caii lor n-au şa, iar zăbala e de os.

Echipându-mă după obiceiul columbian, Cel drept îmi dă nişte hăţuri de piele, cafenii, şi-i numără lui Zorillo, de faţă cu mine treizeci şi nouă de monede de aur de câte-o sută de pesos. Zorillo o să le păstreze şi-o să mi le dea când o să plec. Vrea să-mi dea carabina Winchester, cu repetiţie, refuz şi de altfel Zorillo afirmă că nu pot pătrunde în Columbia înarmat. Atunci Cel drept îmi dă două săgeţi cât un deget învelite în lână şi închise într-o cutiuţă de piele. Zorillo zice că sunt săgeţi otrăvite, date c-o otravă foarte puternică şi foarte rară.

Zorillo n-a avut şi nici n-a văzut vreodată săgeţi otrăvite. O să le ţină la el până o să plec. Nu ştiu cum să-mi arăt recunoştinţa faţă de mărinimia Celui drept. Îmi spune c-a aflat prin Zorillo câte ceva din viaţa mea şi că partea pe care n-o cunoaşte trebuie să fie bogată-n întâmplări, întrucât sunt un bărbat din cap până-n picioare; că vede pentru prima oară un alb, că înainte îi socotea pe toţi duşmani, dar că acum o să-i iubească şi-o să caute să mai cunoască un om ca mine.

— Gândeşte-te bine, zice, înainte să te duci undeva unde ai mulţi duşmani, în vreme ce aici n-ai decât prieteni.

Îmi mai spune că Zato şi cu el o să aibă grijă de Lali şi de Zoraima, că odrasla Zoraimei se va bucura de toată cinstea, dacă-i băiat, se-nţelege, în sânul tribului.

— N-aş vrea să pleci. Rămâi şi ţi-o voi da pe frumoasa indiană pe care ai cunoscut-o la serbare. E fecioară şi te iubeşte. Ai putea să rămâi aici cu mine. O să capeţi o colibă mare, şi vacile şi boii pe care ţi i-ai dori.

— Mă despart de omul ăsta minunat şi mă întorc în satul meu. Cât a ţinut drumul, Lali n-a scos o vorbă. Şade în spatele meu, pe calul roşcat. Şaua i-a rănit coapsele, dar n-a spus o vorbă. Zoraima şade în spatele unui indian, care a luat-o pe calul lui. Zorillo a plecat spre satul său pe-un alt drum. Peste noapte se face răcoare. Pun pe umerii lui Lali haina din piele de oaie primită de la Cel drept. Mă lasă să i-o îmbrac fără să rostească un cuvânt şi fără vreun gest. Acceptă haina şi-atât. Deşi calul a luat-o mai repejor la trap, nu mă ţine de mijloc ca de obicei. Ajunşi în sat, când mă duc să-l salut pe Zato, ea porneşte cu calul, îl priponeşte, c-o legătură de fân dinainte, fără să-i scoată şaua sau zăbala. După ce stau de vorbă vreo oră cu Zato, mă întorc acasă.

Când sunt trişti, chipul indienilor, şi mai ales al indienelor, e de nepătruns, nici un muşchi nu le joacă pe faţă, privesc mâhniţi, dar nu plâng niciodată. Se întâmplă să geamă, dar nu să plângă. Mişcându-mă, am lovit fără să vreau pântecele Zoraimei; a ţipat de durere. Mă scol, de teamă să n-o izbesc iar, şi mă culc în alt hamac. E un hamac care atârnă până aproape de pământ, mă întind în el şi simt că l-a atins cineva. Mă prefac că dorm. Lali se aşează pe-un trunchi de copac şi mă priveşte nemişcată. O clipă mai târziu, simt prezenţa Zoraimei: are obiceiul să se parfumeze zdrobind flori de portocal, cu care-şi freacă pielea. Florile astea le capătă prin troc, în nişte săculeţe, de la o indiană care vine când şi când în sat. La trezire, le găsesc tot acolo, nemişcate.

Soarele s-a înălţat pe cer, e aproape opt. Le conduc la plajă şi mă întind pe nisipul uscat. Lali se aşează, ca şi Zoraima. Mângâi sânii şi pântecele Zoraimei, rămâne stană de piatră. O întind pe Lali pe nisip şi-o sărut, ţine buzele strânse. Pescarul a venit s-o ia pe Lali. A înţeles de cum i-a văzut chipul, se îndepărtează.

Sunt tare mâhnit să nu ştiu ce să fac, în afară de faptul că le mângâi şi le sărut ca să le arăt că le iubesc. Niciuna nu scoate vreun cuvânt. Mă simt de-a dreptul tulburat de atâta durere doar gândindu-mă la ce-o să însemne viaţa lor după ce voi pleca.

Azi-dimineaţă i-am surprins pentru prima oară un gest de gelozie lui Lali faţă de Zoraima. Îi mângâiam pântecele Zoraimei, pe când ea îmi muşca uşor urechea. Stăteam culcaţi pe plajă, într-un loc ferit, pe nisipul fin. A venit Lali, şi-a luat sora de braţ, i-a trecut cu mâna peste pântecele umflat, apoi peste pântecele ei, neted şi drept. Zoraima s-a ridicat şi i-a cedat locul alături de mine, ca şi cum i-ar fi spus: ai dreptate.

Cele două femei îmi pregătesc de mâncare, zilnic, dar ele nu mănâncă nimic. Sunt trei zile de când n-au băgat nimic în gură. Am luat calul şi era să fac o greşeală gravă, prima în mai bine de cinci luni: am pornit spre vrăjitor fără să-i fi cerut voie. Mi-am dat seama pe drum şi, în loc să mă duc la el, am trecut în sus şi-n jos prin faţa cortului său, la o distanţă de vreo două sute de metri. M-a zărit şi mi-a făcut semn să viu. I-am explicat, cum m-am priceput, că Lali şi Zoraima nu mai mănâncă. Îmi dă un soi de nucă pe care s-o pun în apa de băut. Mă întorc şi bag nuca în oala cea mare. Au băut de câteva ori, dar tot n-au mâncat. Lali nu mai pescuieşte. După patru zile de post negru a făcut azi o adevărată nebunie: s-a dus înot, fără barcă, la vreo două sute de metri de ţărm şi mi-a adus treizeci de scoici ca să le mănânc. Disperarea lor mută mă tulbură atât de mult că aproape nu mai mănânc nici eu.

Treaba asta durează de şase zile. Lali s-a culcat, are febră. În şase zile a supt câteva lămâi, şi cu asta basta. Zoraima mănâncă o dată pe zi, la amiază. Nu mai ştiu ce să fac. Stau jos alături de Lali. E culcată pe-un hamac pe care l-am păturit ca un soi de saltea, priveşte ţintă în tavan fără să se clintească. Mă uit la ea, mă uit te Zoraima ca pântecele ei ţuguiat, şi fără să prea ştiu de ce, mă pornesc pe plâns. De mila mea, de a lor? Dumnezeu ştie!

Plâng, lacrimile grele îmi curg pe obraji. Zoraima le vede, începe să geamă, şi-atunci Lali întoarce capul şi observă că plâng. Se ridică dintr-o săritură şi mi se aşează între picioare, gemând încetişor. Mă sărută şi mă mângâie. Zoraima mi-a cuprins umerii cu braţul, Lali începe să vorbească, să vorbească, iar Zoraima îi răspunde. Pare să-i facă reproşuri lui Lali. Lali ia o bucată de zahăr nerafinat cât un pumn, mi-arată c-o dizolvă în apă şi-o dă pe gât din două înghiţituri. Pleacă apoi cu Zoraima, şi le aud trăgând calul, pe care-l găsesc gata înşeuat când ies, cu zăbala pusă şi cu hăţurile prinse de oblâncul şeii. Iau pentru Zoraima cojocul de oaie, iar Lali aşează pe şa un hamac împăturit. Zoraima urcă prima, foarte în faţă, aproape pe coama calului, eu la mijloc şi Lali în spate. Sunt atât de buimăcit, că plec fără să-l înştiinţez pe şef.

Lali trage de hăţuri, deoarece, crezând c-o să mergem la vrăjitor, luasem direcţia asta. Nu, Lali trage de hăţuri şi zice: „Zorillo”. O să ne ducem la Zorillo. Pe drum, ţinându-mă strâns de mijloc, mă sărută de câteva ori pe ceafă. Ţin hăţurile, cu stânga, iar cu dreapta o mângâi pe Zoraima, Ajungem la satul lui Zorillo chiar în momentul când el se întoarce din Columbia cu trei măgari şi un cal, peste măsură de încărcaţi. Intrăm în casă, Lali vorbeşte prima, apoi Zoraima.

Şi iată ce-mi explică Zorillo: până-n clipa când am început să plâng, Lali credea că sunt un alb care nu-i dă nici o importanţă.

Ştia Lali c-o să plec, dar mă socotea viclean ca un şarpe, căci nu i-o spusesem niciodată şi nici nu-i dădusem de înţeles. Zice că-i profund dezamăgită, îşi închipuia c-o indiană ca ea poate ferici un bărbat, că un bărbat mulţumit nu pleacă, şi se gândea că nu mai are rost să trăiască după o despărţire atât de brutală. Zoraima spune acelaşi lucru, şi-n plus se teme ca feciorul ei să nu-i semene lui taică-său: un om lipsit de cuvânt, prefăcut şi care ar avea de la soţiile sale pretenţii atât de greu de satisfăcut, că ele, gata să-şi dea viaţa pentru el, n-ar reuşi să-l înţeleagă. De ce s-o ocolesc, de parc-ar fi câinele care mă muşcase la sosire?

Răspund:

— Ce-ai face, Lali, dacă tatăl tău ar fi bolnav?

— M-aş duce la el călcând şi pe spini, ca să-l îngrijesc.

— Ce-ai face dacă te-ar fi hăituit ca pe-o fiară, ca să te ucidă, în ziua când te-ai putea apăra?

— Mi-aş căuta duşmanul pretutindeni, ca să-l îngrop atât de adânc încât nici să nu se mai poată răsuci în groapă.

— După ce-ai isprăvi cu treburile astea ce-ai face dacă ai avea două soţii minunate care te aşteaptă?

— M-aş înapoia călare.

— Asta voi face şi eu, fii sigură.

— Dar dacă o să fiu bătrâna şi urâtă când te întorci?

— Mă întorc cu mult înainte să fii urâtă şi bătrâna.

— Da, ţi-a curs apă din ochi, asta n-ai putut s-o faci înadins. Aşa că poţi să pleci când doreşti, dar să pleci ziua nămiaza mare, de faţă cu toţi, nu ca un tâlhar.

Trebuie să pleci aşa cum ai venit, la aceeaşi oră a după-amiezii, îmbrăcat din cap până-n picioare. Să laşi vorbă cine să aibă grijă de noi. Zato e şeful, dar alt bărbat trebuie să vegheze asupra noastră. Casa rămâne casa ta, aşa trebuie să spui, şi că nici un bărbat n-are voie să-i calce pragul, afară de fiul tău; dacă cel pe care-l poartă Zoraima în pântece e bărbat. De aia, Zorillo trebuie să fie de faţă când o să pleci. Ca să rostească tot ce-o să ai de spus.

Am dormit la Zorillo. A fost o noapte încântătoare, plină de duioşie şi de tandreţe. Şoaptele, vorbele rostite de buzele celor două fiice ale naturii aveau accente de dragoste atât de tulburătoare că m-au mişcat profund. Ne-am întors călare toţi trei, binişor, din pricina pântecelui Zoraimei. Am să plec la o săptămână după luna nouă, căci Lali vrea să-mi spună dacă-i sigură că e însărcinată. Luna trecută n-a văzut sânge. I-e teamă că se-nşeală, dar dacă nu vede sânge nici luna asta înseamnă că-i gravidă.

Zorillo o s-aducă toate hainele pe care o să le pun pe mine: o să mă îmbrac aici, după ce voi fi vorbit ca unul din tribul Guajiro, adică gol. În ajun va trebui să ne ducem toţi trei la vrăjitor. O să ne spună dacă acasă va fi cazul să închidem uşa mea sau s-o lăsăm deschisă. Această întoarcere lentă, din pricina pântecelui Zoraimei, n-a fost câtuşi de puţin tristă. Ambele preferă să ştie, decât să se trezească părăsite şi caraghioase în faţa femeilor şi a bărbaţilor din sat. După ce-o să nască Zoraima, o să-şi ia un pescar ca să scoată multe perle, pe care o să mi le păstreze. Lali o să rămână zilnic mai mult la pescuit, ca să fie şi ea ocupată.

Îmi pare rău că n-am învăţat mai mult de vreo duzină de cuvinte guajiro. Aş avea să le spun atâtea lucruri care nu pot fi comunicate cu ajutorul unui tălmaci. Sosim. Primul lucru pe care trebuie să-l fac e să mă întâlnesc cu Zato, ca să-i dau de înţeles că-mi cer scuze c-am plecat fără să-i spun. Zato e la fel de nobil ca şi tatăl său. Până s-apuc să vorbesc, îmi pune mâna pe gât şi-mi zice: Uilu (taci). În vreo douăsprezece zile o să fie lună nouă. Cu alea opt cât mai trebuie s-aştept pe urmă, înseamnă că-n douăzeci de zile voi fi pe drum.

În timp ce privesc iarăşi harta, modificând unele amănunte în legătură cu străbaterea satelor, mă duce gândul la cele spuse de Cel drept. Unde aş putea fi mai fericit ca aici, unde mă iubeşte toată lumea? Nu-mi fac oare eu însuşi un rău întorcându-mă în lumea civilizată? Viitorul o va spune.

Cele trei săptămâni au trecut ca prin farmec. Lali a avut dovada că-i însărcinată, aşa încât întoarcerea mea va fi aşteptată de doi sau trei copii. De ce trei? Lali spune că mama ei a avut de două ori gemeni. Am fost la vrăjitor. Nu, uşa nu trebuie închisă.

Trebuie doar pusă o cracă de-a curmezişul. Hamacul în care dormim toţi trei trebuie agăţat de tavanul colibei. Ele vor trebui să doarmă întotdeauna împreună, căci alcătuiesc o singură făptură.

Apoi ne cere să şedem lângă foc, pune frunze verzi şi ne învăluie în fum mai mult de zece minute. Am plecat acasă, aşteptându-l pe Zorillo, care soseşte într-adevăr în aceeaşi seară. Ne-am petrecut toată noaptea sporovăind în jurul focului, în faţa colibei mele.

Prin mijlocirea lui Zorillo spuneam fiecărui indian câte-un cuvânt amabil, la care răspundea şi el ceva. În zori m-am retras cu Lali şi cu Zoraima. Toată ziua am făcut dragoste. După-amiază are loc plecarea. Rostesc, iar Zorillo tălmăceşte:

— Zato, şef măreţ al acestui trib care m-a primit în sânul lui, care mi-a dat totul, îţi cer îngăduinţa să lipsesc.

— De ce vrei să-ţi părăseşti prietenii?

— Pentru că trebuie să-i pedepsesc pe cei care m-au hăituit ca pe-o fiară. Mulţumită ţie am putut să mă adăpostesc în satul tău, să trăiesc fericit, să mănânc bine, să am prieteni nobili, femei care mi-au încălzit sufletul. Dar asta nu trebuie să transforme un om ca mine într-un animal care, dând de-un culcuş cald şi bun rămâne acolo toată viaţa de teamă c-ar avea de suferit luptând. Mă duc să-mi înfrunt duşmanii, pornesc spre tatăl meu, care are nevoie de mine. Aici îmi las inima, în soţiile mele.

Lali şi Zoraima, în copii, rodul unirii noastre. Coliba mea e a lor şi a copiilor care se vor naşte. Nădăjduiesc ca tu, Zato, de-ar uita cineva, să i-o reaminteşti. Te mai rog ca, în afară de grija pe care le-o vei purta tu, să-mi proteguiască zi şi noapte familia un bărbat pe nume Usli. V-am iubit pe toţi mult şi-am să vă iubesc întotdeauna. O să mă străduiesc să mă întorc cât mai repede. Dacă voi muri făcându-mi datoria, gândul meu se va îndrepta spre Lali, Zoraima şi copiii mei, şi spre voi, indieni Guajiros, care sunteţi familia mea.

Intru în colibă urmat de Lali şi de Zoraima. Îmi pun o cămaşă şi pantaloni kaki, şosete, cizme.

Mult timp am privit în urmă să văd fiecare colţişor al acestui sat idilic unde mi-am petrecut şase luni din viaţă. Tribul ăsta Guajira, atât de temut de alte triburi, ca şi de albi, mi-a fost un refugiu unde să-mi trag sufletul, un adăpost neasemuit împotriva răutăţilor oamenilor. Am găsit aici dragoste, tihnă, seninătate şi măreţie. Adio, Guajiros, indieni sălbatici ai peninsulei columbo-venezuelene. Din fericire, întinsele voastre pământuri sunt contestate şi lipsite de orice amestec din partea celor două civilizaţii care vă înconjoară. Felul vostru sălbatic de-a trăi şi de-a vă apăra m-a învăţat ceva de mare însemnătate, că-i mai bine să fii un indian sălbatic decât un magistrat licenţiat în litere.

Adio, Lali şi Zoraima, femei neasemuite, cu reacţii atât de fireşti, dezinteresate şi spontane, şi care în momentul plecării, cu-n gest simplu, mi-aţi pus într-un săculeţ de pânză toate perlele care se găseau în colibă. O să mă întorc. E lucru sigur, nu încape îndoială. Când? Cum? Nu ştiu, dar îmi făgăduiesc c-o să mă întorc.

Spre sfârşitul după-amiezii, Zorillo încalecă şi-o pornim spre Columbia. Port o pălărie de paie. Merg ţinându-mi calul de căpăstru. Toţi indienii tribului, fără nici o excepţie, îşi acoperă faţa cu braţul stâng şi întind spre mine braţul drept. Mi-arată astfel că nu vor să mă vadă plecând, că-i doare prea mult, şi întind braţul, cu mâna-n aer, schiţând gestul, să mă reţină. Lali şi Zoraima mă însoţesc vreo sută de metri. Credeam c-o să mă sărute, când, deodată, pornesc în goană urlând spre casa noastră, fără să se mai uite înapoi.