Capitolul 4Evadare din Rio Hacha

În curte e-un tip care poartă tot timpul cătuşe şi cu care mă împrietenesc. Tragem din aceeaşi ţigară, o ţigară lungă şi subţire, foarte tare, vorba e că fumez. Am înţeleg că face contrabandă între Venezuela şi insula Araba. E acuzat c-ar fi omorât nişte paznici de coastă şi aşteaptă să fie judecat. În anumite zile e extraordinar de calm, iar în altele, nervos şi agitat. Reuşesc să constat că e calm după ce a primit vizite şi când mestecă nişte frunze pe care le capătă. Într-o zi îmi dă şi mie o jumătate de frunză, şi mă lămuresc pe dată. Limba, cerul gurii şi buzele îmi devin insensibile. Sunt frunze de coca. Bărbatul ăsta de treizeci şi cinci de ani, cu braţe păroase şi cu pieptul acoperit de-un păr creţ foarte negru, trebuie să aibă o forţă puţin obişnuită. Picioarele-i goale au tălpile atât de bătătorite că deseori smulge din ele câte-un ciob de sticlă sau câte-un cui care s-au înfipt fără s-ajungă la carne.

„Fuga, tu şi cu mine”, îi spun într-o seară contrabandistului. Cu prilejul unei vizite făcute de haitian îi cerusem un dicţionar francez-spaniol. A înţeles tipul, şi mi-a făcut semn c-ar vrea să evadeze, dar cătuşele! E vorba de nişte cătuşe americane sistem lacăt. Sunt prevăzute cu o găurică pentru cheie, care e desigur plată. Cu o sârmă turtită la capăt, bretonul îmi meştereşte un şperaclu. După câteva încercări, deschid uşor cătuşele noului meu prieten. Noaptea e singur într-o calabozo (celulă), ale cărei zăbrele sunt destul de groase. La noi zăbrelele sunt subţiri, cu siguranţă că putem să le depărtăm. Înseamnă că nu va trebui tăiată decât o bară, cea a lui Antonio – aşa se numeşte columbianul: Antonio.

— Cum facem rost de-un sacette (fierăstrău)?

— Plata (bani).

— Cuanto (cât)?

— O sută de pesos.

— Dolari?

— Zece.

Pe scurt, contra a zece dolari pe care-i dau devine posesorul a două bomfaiere. Îi explic desenând pe pământul din curte că, de câte ori taie niţel, trebuie să amestece pilitura de fier cu aluatul găluştelor de orez pe care le primim, şi să astupe bine crestătura. În ultima clipă, până să intre înăuntru, îi deschid o cătuşă. De-o să i le controleze, n-are decât să apese pe ea ca să se închidă de la sine. Au trecut trei nopţi până ce-a tăiat bara. Îmi spune că-n mai puţin de-un minut termină cu tăiatul şi că precis poate s-o îndoaie cu mâna. Va veni să mă ia.

Plouă deseori, de aceea îmi spune c-o să vină în primera noche de Iluvia (prima noapte de ploaie). În noaptea asta plouă cu găleata. Camarazii sunt la curent cu proiectele mele, nimeni nu vrea să mă urmeze; după părerea tor, regiunea unde doresc s-ajung e prea departe. Vreau să mă duc la capătul peninsulei columbiene, la frontiera cu Venezuela. Pe harta noastră scrie că regiunea se numeşte Guajira şi că-i un teritoriu disputat, nici columbian, nici venezuelean. Columbianul zice că eso es la tierra de los indios (e pământul indienilor) şi că acolo nu există nici un fel de poliţie, nici columbiană, nici venezueleană. Câţiva contrabandişti trec pe-acolo. E periculos, căci indienii guajiros nu permit să pătrundă pe teritoriul lor vreun om civilizat. Cu cât te afunzi mai adânc în ţinutul lor, devin tot mai periculoşi. Pe coastă sunt indieni pescari care, prin intermediul altor indieni, ceva mai civilizaţi, fac negoţ cu satul Castillete şi cu un cătun, la Vela. Antonio nu vrea să se ducă acolo. Se pare că tovarăşii lui sau el însuşi au omorât câţiva indieni cu prilejul unei încăierări, într-o zi când vaporul, încărcat cu mărfuri de contrabandă, fusese nevoit să se refugieze pe ţărmul teritoriului lor. Dar Antonio îşi ia obligaţia să mă ducă foarte aproape de Guajira, apoi va trebui să-mi continui, drumul singur. Toate astea, inutil s-o mai spun, s-au lămurit foarte anevoie între noi, pentru că Antonio foloseşte cuvinte care nu figurează în dicţionar. Aşadar, în noaptea asta plouă cu găleata. Mă aflu lângă fereastră. Din prici am desprins mai demult o scândură. O s-o folosim ca să depărtăm zăbrelele. Am făcut o probă acum două nopţi şi-am constatat, că cedează uşor.

— Listo (gata).

Mutra lui Antonio îşi face apariţia, lipită de bare. Dintr-o smucitură, ajutat de Maturette şi de breton, bara nu numai că se deplasează, dar se şi desprinde de jos. Camarazii mă ridică, mă împing, şi-mi dau câteva palme peste buci până să dispar. Palmele astea reprezintă strângerea de mână a prietenilor mei. Ne aflăm în curte. Ploaia torenţială face un zgomot infernal căzând pe acoperişurile de tablă. Antonio mă ia de mână şi mă trage până în dreptul zidului. Escaladarea lui e o joacă, n-are decât doi metri. Mă tai totuşi la mână într-unui din cioburile de sticlă înfipte în creasta lui, nu-i nimic, la drum. Blestematul de Antonio e-n stare să nimerească drumul în toiul ploii ăsteia, din cauza căreia nu vedem nici la trei metri. Foloseşte prilejul ca să străbată de-a dreptul tot satul, apoi urmăm un drum între junglă şi coastă. Noaptea, foarte târziu, se zăreşte o lumină. Ne obligă să facem un ocol lung prin junglă, din fericire nu prea deasă, şi revenim la drum. Umblăm pe ploaie până ia ivirea zorilor. La plecare mi-a dat o frunză de coca pe care-o mestec aşa cum am văzut că făcea el în închisoare. Când se face ziuă, nu sunt obosit de fel. Oare mulţumită frunzei? Cu siguranţă. În pofida luminii, mergem mai departe. Din timp în timp se culcă pe jos, lipindu-şi urechea de pământul îmbibat de apă şi plecăm mai departe.

Are un fel ciudat de a umbla. Nici nu aleargă, nici nu păşeşte, face un soi de salturi mici succesive, toate de aceeaşi lungime, bălăngănindu-şi braţele de parcă ar vâsli prin aer. Probabil c-a auzit ceva, căci mă trage în hăţiş. Plouă întruna, într-adevăr, prin faţa noastră trece un tăvălug tras de-un tractor bătătorind drumul.

E zece şi jumătate dimineaţa. Ploaia a stat, soarele s-a înălţat pe cer. Intrăm în junglă după ce-am parcurs mai mult de un kilometru prin iarbă, nu pe drum, Lungiţi sub un arbust foarte stufos, înconjuraţi de o vegetaţie deasa şi plină de ghimpi, cred că nu-i cazul să ne temem de ceva, şi totuşi Antonio nu mă lasă să fumez, nici să vorbesc în şoaptă. Văzându-l că înghite fără oprire zeamă de frunze, fac ca el, dar cu mai multă moderaţie. Îmi arată un buzunăraş cu peste douăzeci de frunze. Dinţii lui minunaţi lucesc în umbră când râde fără zgomot. Fiind năpădit de ţânţari, Antonio a mestecat o ţigară de foi şi cu salivă plină de nicotină ne-am uns faţa şi mâinile. De atunci ne lasă-n pace. E şapte seara. S-a lăsat întunericul, dar luna luminează drumul prea tare. Îşi pune degetul pe cifra nouă a ceasornicului şi zice: Iluvia (ploaie). Pricep c-o să plouă la ora nouă. Într-adevăr, la nouă şi douăzeci începe ploaia, plecăm mai departe. Ca să rămân în rând cu el; am învăţat să merg sărind şi să vâslesc cu braţele. Nu-i greu, înaintezi mai iute decât mergând repede şi totuşi nu alergi. În timpul nopţii a trebuit să intrăm de trei ori în junglă, ca să lăsăm să treacă un turism, un camion şi o brişcă trasă de doi măgari. Graţie acestor frunze, când se face ziuă, nu simt oboseala. Ploaia încetează la ora opt, şi atunci procedăm la fel mergem încet prin iarbă un kilometru şi mai bine, apoi intrăm în junglă să ne-ascundem. Necazul cu frunzele astea e că nu mai dormi. N-am închis ochii de când am plecat. Pupilele lui Antonio sunt atât de dilatate că nu se mai vede irisul. Ala mele or fi la fel.

E nouă seara. Plouă. S-ar spune că ploaia n-aşteaptă decât ora asta ca să pornească. Aveam să aflu mai târziu că la tropice, când ploaia începe la o anumită oră, se va porni zilnic pe tot pătrarul lunii la aceeaşi oră, oprindu-se de asemenea în fiecare zi cam tot la aceeaşi oră. Noaptea asta, când o pornim din nou, auzim nişte ţipete, apoi zărim câteva luminiţe. „Castillete”, zice Antonio. Dracul asta de om mă ia de mână fără şovăire, reintrăm în junglă şi după ce mergem din greu vreme de peste două ore, regăsim iarăşi drumul. Umblăm, mai degrabă sărim, tot restul nopţii şi o bună parte a dimineţii. Soarele a uscat hainele de pe noi. Se fac trei zile de când suntem uzi de ploaie trei zile de când nu am mâncat decât o bucată de zahăr nerafinat, în prima zi. Antonio pare aproape sigur că no să întâlnim indivizi cu intenţii rele. Merge nepăsător şi de câteva ore n-a mai pus urechea la pământ. În clipa când drumul urmează linia plajei, Antoniu rupe o cracă. Când o scoate e mânjită de un lichid gălbui, de culoarea gălbenuşului de ou. Chiar aşa-i, îl ajut să facă o gaură în scormonind nisipul cu mâinile şi se ivesc curând vreo trei-patru sute de ouă de broască ţestoasă de mare. N-au coajă, doar o pieliţă deasupra. Adunăm vreo sută în cămaşa pe care şi-a scos-o Antonio. Părăsim plaja şi trecem drumul ca să reintrăm în junglă. Nevăzuţi de nimeni, începem să mâncăm numai gălbenuşul zice Antonio. Dintr-o muşcătură a dinţilor de lup, taie pieliţa care înveleşte oul, lasă să se scurgă albuşul şi suge apoi gălbenuşul, el unul, eu unul. Desface o grămadă întreagă de ouă, înfulecând unul şi pasându-mi altul. Ghiftuiţi, ne lungim fiecare cu haina sub cap drept pernă. Antonio zice:

— Mañana tú sigues sólo dos días más. De mañana en adelante no hay policias. (De mâine îţi continui drumul, singur încă două zile. Începând de mâine nu vor mai fi poliţişti).

Dăm de ultimul post de frontieră: Îl recunoaştem după lătratul câinilor şi după o căsuţă luminată din belşug. Totul ocolit cu măiestrie, datorită Antonio. Umblăm după aceea toată noaptea fără să ne mai ferim. Drumul nu-i lat, e o potecă, totuşi umblată, întrucât e lipsită de iarbă. Are vreo cincizeci de centimetri lărgime şi se întinde de-a lungul junglei, dominând plaja de la o înălţime de vreo doi metri. Pe alocuri se văd întipărite urme de potcoave – de cai şi de măgari. Antonio se aşează pe o rădăcină groasă şi-mi face semn să m-aşez şi eu. Soarele dogoreşte. Ceasul meu arată unsprezece, după soare e amiază; un beţişor înfipt în pământ nu lasă nici o umbră. Înseamnă că-i amiază şi-mi potrivesc ceasul. Antonio îşi deşartă săculeţul cu frunze de coca: sunt şapte. Îmi dă patru şi opreşte trei. Mă îndepărtez un pic pătrund în junglă, mă întorc cu o sută cincizeci de dolari din Trinidad şi şaizeci de florini, şi-i întind. Mă priveşte foarte mirat, pune mâna pe bancnote, nu înţelege de ce sunt atât de noi şi cum de nu s-au udat, de vreme ce nu m-a văzut vreodată uscându-le. Îmi mulţumeşte, cu toţi banii în mână, stă mult pe gânduri, apoi ia şase hârtii de cinci florini, adică treizeci de florini, şi-mi înapoiază restul. Degeaba insist, nu vrea să primească mai mult. În clipa asta se petrece ceva cu el. Hotărâse să ne despărţim, dar acum dă impresia că ar vrea să mă mai întovărăşească o zi. Îmi dă să înţeleg că după aia o să facă stânga-mprejur. În regulă, plecăm după ce mai înghiţim nişte gălbenuşuri de ou şi ne aprindem câte-o ţigară – treabă care se dovedeşte foarte obositoare, deoarece trebuie să izbim două pietre una de alta, timp de peste o jumătate de oră, ca să ia foc puţin muşchi uscat.

La capătul a trei ore de mers, zărim un bărbat călare, care se îndreaptă direct spre noi. Poartă o uriaşă pălărie de paie, cizme, în loc de pantalon un soi de slip de piele, o cămaşă verde şi o haină spălăcită, tot verde, tip uni-formă militară. Drept armă, o carabină foarte frumoasă şi un revolver uriaş la brâu.

— Caramba! Antonio, hijo mio (fiul meu).

Antonio îl recunoscuse pe călăreţ de la mare depărtare, nu-mi spusese nimic, dar era vădit că ştia cine e. Vlăjganul ăsta bronzat. În vârstă de cel puţin patruzeci de ani, descăleca şi se bat amândoi pe umeri. Felul-ăsta de-a se îmbrăţişa aveam să-l regăsesc ulterior pretutindeni.

— Cine-i ăsta?

— Compañero de fuga (tovarăş de evadare), un francez.

— Încotro te duci?

— Cât mai aproape de pescarii indieni.

— Vrea să treacă prin teritoriul indian, să intre în Venezuela şi acolo să găsească un mijloc de-a se întoarce la Aruba sau Curaçao.

— Indian Guajiro rău, zice omul. Nu eşti înarmat, toma (ţine).

Îmi dă un pumnal în teacă de piele şi mâner din os şlefuit. Ne aşezăm la marginea potecii. Mă descalţ, îmi sângerează picioarele. Antonio şi călăreţul vorbesc repede, e clar că nu le place intenţia mea de a străbate Guajira. Antonio îmi face semn să încalec: cu ghetele legate pe umeri, o să rămân desculţ să-mi vindec rănile. Înţeleg toate astea din semne. Călăreţul încalecă, Antonio îmi strânge mâna şi, nu ştiu cum, mă trezesc pornind galop în spatele prietenului său. Galopăm o zi şi o noapte. Din când în când ne oprim, îmi pasează o sticlă de anason din care beau câte-un pic. În zorii zilei se opreşte. Soarele se înalţă, îmi dă o bucată de brânză tare ca piatra cu doi pesmeţi marinăreşti, şase frunze de coca, şi-mi dăruieşte un săculeţ special în care să le ţin, etanş, care se prinde la brâu. Mă îmbrăţişează bătându-mă pe umeri, cum l-am văzut procedând cu Antonio, încalecă iarăşi şi porneşte într-un galop dezlănţuit.