Capitolul 1 Trinidad
Revăd, de parc-ar fi ieri, acea primă noapte de libertate în oraşul acela englezesc. Colindăm peste tot, beţi de lumină, cu inimile înfierbântate, simţind la fiecare pas sufletul acestei mulţimi fericite şi surâzătoare care-şi re-varsă încântarea. Un bar plin de marinari şi de acele femeiuşti ale tropicelor care-i aşteaptă ca să-i jumulească. Numai că fetele astea n-au nimic josnic, nimic care s-aducă a femei din anumite cartiere ale Parisului, portului Le Havre sau Marsiliei. E altceva, cu totul diferit. În locul acelor chipuri prea sulemenite, purtând semnele viciului, luminate de ochi febrili plini de viclenie, întâlneşti fete cu pielea de toate culorile, de la cele de culoarea ciocolatei cu lapte şi cu părul lins, la indiana sau la javaneza ai cărei părinţi s-au cunoscut pe plantaţiile de cacao sau de trestie de zahăr, sau la coolie, metise de indochinezi şi indieni, cu o scoică de aur în nas, llapana cu profil roman, cu faţa arămie luminată de doi ochi enormi negri, strălucitori, cu gene foarte lungi, bombându-şi pieptul adânc decoltat de parc-ar spune: „Priveşte ce sâni perfecţi am”; toate aceste gagicuţe, fiecare cu flori de diferite culori în păr, exteriorizează dragostea, aţâţă dorinţele, fără nimic murdar, mercantil; nu dau impresia unei îndeletniciri, ci că se amuză de-adevăratelea, şi înţelegi că pentru ele nu banul e principalul în viaţă.
Ca doi cărăbuşi care se izbesc de lămpi, Maturette şi cu mine umblam poticnindu-ne din bar în bar. Ajungând într-o piaţetă scăldată-n lumină, văd cât e ceasul la orologiul unei biserici sau unui templu. E două. Două noaptea! Iute, să ne întoarcem degrabă. Am abuzat de situaţie. Căpitanul Armatei Salvării şi-o fi făcut o părere cam ciudată despre noi. Să ne-ntoarcem repede. Opresc un taxi. care ne ia two dollars (doi dolari). Plătesc şi intrăm foarte ruşinaţi în hotel. În hol, o femeie ostaş în Armata Salvării, blondă, foarte tânără, între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, ne primeşte cu amabilitate. Nu pare nici mirată, nici şocată că ne întoarcem atât de târziu. După câteva cuvinte în engleză, pe care le bănuim prieteneşti şi cordiale, ne dă cheia camerei şi ne urează noapte bună. Ne culcăm. În valiză am găsit o pijama. Când să sting lumina, Maturette îmi spune:
— Oricum, am putea să-i mulţumim bunului Dumnezeu că ne-a dat atâtea lucruri într-un timp atât de scurt. Ce zici, Papi?
— Mulţumeşte-i din partea mea bunului tău Dumnezeu, e-un tip pe cinste. Cum bine ai spus, a fost grozav de generos cu noi. Noapte bună.
Şi sting lumina.
Învierea asta, întoarcerea asta din mormânt, ieşirea din cimitirul în care zăceam îngropat, tot şirul ăsta de emoţii şi baia din noaptea asta, care m-a readus la viaţă în mijlocul altor fiinţe, m-au tulburat într-atât că nu izbutesc s-adorm. În caleidoscopul care mi se perindă pe dinapoia pleoapelor, imaginile, întâmplările, tot amestecul ăsta de senzaţii, le percep fără ordine cronologică şi mi se-nfăţişează clar dar cu totul dezlânat: Curtea cu juri, închisoarea Conciergerie, după aia leproşii, pe urmă Saint-Martin-de-Ré, Tribouillard, Jésus, furtuna… Într-un dans fantasmagoric, s-ar spune că tot ce-am trăit de-un an de zile ţine morţiş să apară concomitent în galeria amintirilor. Degeaba încerc să izgonesc aceste imagini, nu reuşesc. Cel mai caraghios e faptul că sunt amestecate cu guiţatul porcilor, cu chirăitul hocco-ului, cu şuieratul vântului, cu zgomotul valurilor, totul învăluit în muzica viorilor monocorde din care cântau hinduşii cu câteva clipe mai înainte în diversele baruri prin care-am trecut.
Adorm, în sfârşit, în zorii zilei. Pe la ora zece, bătăi în uşă. E Master Bowen, zâmbitor.
— Bună ziua, prieteni. Încă în pat? V-aţi întors târziu. V-aţi distrat bine?
— Bună ziua. Da, ne-am întors târziu, vă rog să ne scuzaţi.
— Oh, n-aveţi de ce! E firesc după tot ce-aţi îndurat. Era şi cazul să profitaţi din plin de prima voastră noapte de oameni liberi. Am venit să vă însoţesc la postul de poliţie. Trebuie să vă prezentaţi la poliţie să declaraţi oficial că aţi intrat în ţară clandestin. După formalitatea asta, o să ne ducem să-l vedem pe prietenul vostru. Dimineaţă devreme i s-au făcut radiografiile. Rezultatul se dă mai târziu.
După un spălat rapid, coborâm în sala de la parter, unde ne aşteaptă Bowen, în tovărăşia căpitanului.
— Bună ziua, prieteni, ne spune căpitanul într-o franţuzească stricată.
— Bună ziua la toată lumea!
O gradată din Armata Salvării ne întreabă:
— V-a plăcut Port of Spain?
— Oh, da, doamnă! Ne-am simţit bine.
O ceşcuţă de cafea, şi pornim spre postul ele poliţie. Mergem pe jos, e la vreo două sute de metri. Toţi poliţiştii ne salută şi ne privesc fără vreo curiozitate deosebită. Intrăm într-un birou sobru şi impunător, după ce-am trecut prin faţa a două santinele de culoarea abanosului, în uniforme kaki. Un ofiţer de vreo cincizeci de ani, cu cămaşă şi cravată kaki, plin de insigne şi de medalii, se ridică în picioare. E în şort şi ne spune pe franţuzeşte:
— Bună ziua. Luaţi loc. Până să vă înregistrez declaraţia oficial, aş dori să stăm puţin de vorbă. Co vârstă, aveţi?
— Douăzeci şi şase de ani, şi nouăsprezece ani.
— Pentru ce-aţi fost condamnaţi?
— Pentru omucidere.
— Ce pedeapsă vi s-a dat?
— Muncă silnică pe viaţă.
— Înseamnă că nu-i vorba de omucidere, ci de asasinat.
— Nu, domnule, cu pentru omucidere.
— Eu pentru asasinat, spune Maturette. Aveam şaptesprezece ani.
— La şaptesprezece ani eşti conştient de ceea ce faci,' spune ofiţerul. În Anglia, dacă fapta ar fi fost dovedită; v-ar fi spânzurat. E-n regulă, nu-i cazul ca autorităţile engleze să-şi dea părerea despre justiţia franceză. Dar cu ce nu suntem de acord e cu trimiterea condamnaţilor în Guyana franceză. Ştim că-i o pedeapsă neomenoasă şi nedemnă de o ţară civilizată ca Franţa. Dar, din păcate, nu puteţi rămâne la Trinidad, nici în vreo altă insulă englezească. E cu neputinţă. De aceea vă rog să fiţi corecţi şi să nu încercaţi să vă amânaţi plecarea prin vreun subterfugiu, vreo boală sau alt pretext. Vă veţi putea odihni în libertate la Port of Spain timp de cincisprezece până la optsprezece zile. Se pare că aveţi un vas bun. O să pun să fie adus aici, în port. Dacă vor fi necesare unele reparaţii, le vor face tâmplarii Marinei Regale. O să căpătaţi la plecare toate alimentele necesare, precum şi o busolă şi o hartă maritimă. Nădăjduiesc că veţi fi primiţi în ţările Americii de Sud. Nu vă duceţi în Venezuela, căci v-ar aresta şi obliga să munciţi la drumuri până să vă predea autorităţilor franceze. Dacă un om a săvârşit o greşeală gravă, nu înseamnă că trebuie considerat ca definitiv pierdut. Sunteţi tineri şi sănătoşi, arătaţi a fi simpatici, nădăjduiesc aşadar că, după cele ce aţi avut de îndurat, n-o să vă socotiţi învinşi pe vecie. Chiar simplul fapt că v-aţi prezentat aici dovedeşte contrariul. Mă bucur că sunt unul din cei care o să v-ajute să deveniţi oameni de treabă şi cu simţul răspunderii. Vă urez noroc. Dacă aveţi vreo problemă, telefonaţi la numărul ăsta, o să vi se răspundă pe franţuzeşte.
Sună, vine un civil să ne ia. Într-o sală în care câţiva poliţişti şi civili bat la maşină, un civil dactilografiază declaraţia noastră.
— De ce-aţi venit la Trinidad?
— Ca să ne odihnim.
— De unde veniţi?
— Din Guyana franceză.
— Cu prilejul evadării aţi comis vreun delict, aţi provocat rănirea sau moartea cuiva?
— N-am rănit grav pe nimeni.
— De unde ştiţi?
— Am aflat înainte de plecare.
— Vârsta dumneavoastră, situaţia penală conform legilor franceze? (etc.) Domnilor, dispuneţi de cincisprezece până la optsprezece zile ca să vă odihniţi aci. În vremea asta sunteţi complet liberi să faceţi ce vreţi. Anunţaţi-ne dacă vă mutaţi. Sunt sergentul Willy. Asta-i cartea mea de vizită, cu două numere de telefon: primul, cel oficial de la poliţie, al doilea, numărul meu de acasă. Indiferent ce vi s-ar întâmpla, dacă aveţi nevoie de ajutorul meu, chemaţi-mă imediat. Ştim că încrederea pe care v-o acordăm e îndreptăţită. Sunt convins că vă veţi comporta aşa cum trebuie.
Peste câteva minute, Maşter Bowen ne însoţeşte la clinică. Clousiot e bucuros că ne vede. Nu-i povestim nimic despre noaptea petrecută în oraş. Îi spunem doar că suntem liberi să mergem unde poftim. E atât de mirat că ne întreabă:
— Fără escortă?
— Da, fără escortă.
— Ia te uită, ciudaţi mai sunt rosbifii ăştia!
Bowen, care ieşise în întâmpinarea doctorului, se întoarce cu el. Îl întreabă pe Clousiot:
— Cine ţi-a redus fractura înainte de-a fi legat piciorul în scândurele?
— Eu şi încă cineva care nu-i aici.
— Aţi procedat atât de bine că nu mai trebuie spart osul. Peroneul fracturat a fost potrivit corect. Trebuie doar pus în ghips, cu o scăriţă, ca să poţi umbla un pic. Preferi să rămâi aici sau să pleci cu camarazii dumitale?
— Să plec cu ei.
— Ei bine, mâine dimineaţă ai voie să te alături lor.
Nu mai ştiu cum să-i mulţumim. Maşter Bowen şi doctorul se retrag şi petrecem sfârşitul dimineţii şi o parte din după-amiază cu prietenul nostru. Suntem în culmea bucuriei a doua zi, când ne regăsim toţi trei în camera noastră de la hotel, cu fereastra deschisă şi cu ventilatoarele în funcţiune ca să împrospăteze aerul. Ne felicităm reciproc pentru felul cum arătăm şi pentru aspectul pe care ni-l dau noile veşminte. Văzând că încep să vorbească despre trecut, le spun:
— Gata cât mai repede cu trecutul, să privim spre prezent şi viitor. Încotro pornim? Columbia? Panama? Costa Rica? Ar trebui să-i cerem părerea lui Bowen despre ţările unde avem şanse să fim primiţi.
Îl sun pe Bowen la birou, nu e acolo. Ghem acasă la el, la San Fernando, şi-mi răspunde fiica. După câteva amabilităţi îmi spune:
— Domnule Henri, lângă hotel, în Fish Market, sunt autobuze care merg la San Fernando. Ce-ar fi să petreceţi după-amiaza la noi? Veniţi, vă aştept.
Şi iată-ne pe toţi trei în drum spre San Fernando. Clousiot e măreţ în costumul lui semimilitar, brun-roşcat.
Întoarcerea în casa asta care ne-a primit cu atâta bunătate ne emoţionează pe toţi trei. S-ar părea că cele două femei ne înţeleg emoţia, căci spun deodată:
— Iată-vă iarăşi la voi acasă, dragi prieteni. Aşezaţi-vă cum vă vine mai bine.
Şi-n loc să ne spună,.domnule”, ni se adresează mereu pe numele mic: „Henri, dă-mi te rog zahărul: André (pronumele lui Maturefte), să-ţi mai dau pudding?”
Doamnă şi domnişoară Bowen, nădăjduiesc că Dumnezeu vă va fi recompensat pentru marea bunătate pe care no-aţi arătat-o şi că sufletele voastre nobile, care ne-au dăruit atâtea bucurii delicate, n-au avut parte, în tot restul vieţii, decât de-o nespusă fericire.
Stăm de vorbă cu ele şi întindem o hartă pe masă. Distanţele sunt mari: o mie două sute de kilometri până la primul port columbian, Santa Maria; două mii o sută de kilometri până la Panama; două mii cinci sute până la Costa Rica. Soseşte Master Bowen:
— Am telefonat la toate consulatele, şi am o veste buna: puteţi face o escală de câteva zile la Curaçao, ca să vă odihniţi. În Columbia nu există vreo dispoziţie referitoare la evadaţi. După câte ştie consulul, în Columbia n-au pătruns niciodată evadaţi dinspre mare. Nici în Panama sau în vreo altă parte.
— Ştiu un loc unde aţi fi în siguranţă, zice Margaret, fiica lui Master Bowen. Dar e foarte departe, cel puţin trei mii de kilometri.
— Unde? întreabă taică-său.
— Hondurasul britanic. Guvernatorul mi-e naş.
Mă uit la prietenii mei şi le spun:
— Direcţia Hondurasul britanic.
E o posesiune britanică, mărginită la sud cu Republica Honduras, iar la nord cu Mexicul.
Ne petrecem după-amiaza, ajutaţi de Margaret şi de mama ei, cu trasarea rutei. Prima etapă: Trinidad – Curaçao, o mie de kilometri. A doua etapa: de la Curaçao la o insulă oarecare aflată în dramul nostru. A treia etapă Hondurasul britanic.
Cum nu se ştie ce se poate întâmpla pe mare, pe lângă alimentele pe care ni le va da poliţia, hotărâm să luăm, într-o ladă separată, nişte conserve de rezervă: carne legume, marmeladă, peşte etc. Margaret ne spune că supermagazinul „Salvattori” ne-ar dărui bucuros conservele astea.
— În caz de refuz, adaugă ea cu simplitate, vi le cumpărăm noi, mama şi cu mine.
— Nu, domnişoară.
— Nu ne contrazice, Henri.
— Dar nu se poate, avem bani şi ar fi urât să profităm de bunătatea voastră, când ne e foarte uşor să cumpărăm singuri alimentele astea.
Barca se află la Port of Spain, la apă, sub un adăpost al marinei de război. Ne despărţim făgăduind să mai facem o vizită înainte de marea plecare. În fiecare seară pornim la plimbare foarte punctual la ora unsprezece. Clousiot se aşază pe-o bancă din piaţa cea mai însufleţită, iar Maturette sau eu, cu rândul, îi ţinem tovărăşie pe când celălalt hoinăreşte prin oraş. Se împlinesc zece zile de când suntem aici. Clousiot umblă destul de uşor mulţumită scăriţei prinse sub ghips. Am învăţat să mergem în port cu tramvaiul. Ne ducem acolo deseori după-amiaza şi regulat seara. Suntem cunoscuţi şi adoptaţi în câteva baruri din port. Poliţiştii de gardă ne salută, toată lumea ştie cine suntem şi de unde venim, nimeni nu face vreodată o aluzie la ceva. Dar am băgat de seamă, că barurile unde suntem cunoscuţi ne marchează mai ieftin ce mâncăm sau bem decât marinarilor. Acelaşi lucru cu damezele. De obicei când se aşază la mesele marinarilor, ofiţerilor sau turiştilor, beau tot timpul şi se străduiesc să-i pună pe cheltuieli cât mai mari. În barurile unde se dansează, ele nu dansează niciodată cu cineva, dacă nu le-a oferit mai întâi câteva pahare de băutură. Dar cu noi se poartă cu totul altfel. Stau lungi răstimpuri la masa noastră şi trebuie să insişti ca să bea câte ceva. Dacă acceptă, n-o fac ca să-şi dea pe gât faimosul păhărel, ci iau o bere sau un whisky cu sifon. Toate astea ne fac multă plăcere, căci e un fel indirect de a ne spune că ne cunosc situaţia şi că sunt cu tot sufletul alături de noi.
Barca a fost revopsită şi i s-a adăugat un bordaj înalt de zece centimetri. Chila a fost întărită. Nici o nervură interioară n-a avut de suferit, vasul e intact. Catargul a fost înlocuit cu altul mai înalt, dar mai uşor decât primul; focul şi trinca, din saci de făină, cu o pânză faină, galben-brună. La Marină, un căpitan de vas mi-a dat o busolă cu roza vânturilor (ei îi zic compas) şi mi-a explicat cum pot afla aproximativ, cu ajutorul hărţii, unde mă aflu. Ca s-ajungem la Curaçao, ruta merge vest un sfert nord.
Căpitanul de vas mi-a prezentat un ofiţer de marină, comandant al vasului-şcoală Tarpon, care m-a întrebat dacă aş vrea să mă îmbarc a doua zi pe la opt dimineaţa şi să ies puţin din port. Nu înţeleg în ce scop, dar îi făgăduiesc. A doua zi sunt la Marină la ora stabilită cu Maturette. Un marinar urcă cu noi pe vas şi ies din port ajutat de-un vânt favorabil. După două ore, pe când executam manevrele obişnuite de intrare în port, se îndreptă spre noi un vas de război. Pe punte, aliniaţi, echipajul şi ofiţerii, toţi în uniforme albe. Trec pe lângă noi şi strigă: „Uraaa!”, ne dau ocol, ridicând şi coborând de două ori drapelul. E un salut oficial, a cărui semnificaţie n-o înţeleg. Ne întoarcem la Marină, unde nava de război a şi tras la debarcader. Noi amarăm la chei. Marinarul ne face semn să-l urmăm, urcăm la bord, unde comandantul navei ne primeşte în vârful pasarelei. O şuierătură modulată salută sosirea noastră şi, după ce suntem prezentaţi ofiţerilor, trecem prin faţa elevilor şi subofiţerilor aflaţi în poziţie de drepţi. Comandantul le adresează câteva cuvinte pe englezeşte, după care toţi rup rândurile. Un ofiţer tânăr îmi dă explicaţii: comandantul le-a spus elevilor din echipaj ce mult respect ni se cuvine din partea marinarilor pentru faptul c-am străbătut o cale atât de lungă cu ambarcaţia asta mică şi că o să străbatem una mai lungă şi mai periculoasă. Îi mulţumim ofiţerului pentru o cinste atât de mare. Ne dăruieşte trei impermeabile marinăreşti, care aveau să ne fie tare folositoare. Sunt nişte impermeabile negre cu fermoare mari, prevăzute cu glugă.
Cu două zile înainte de plecare, Master Bowen ne face o vizită şi ne roagă, din partea prefectului de poliţie, să luăm cu noi trei deportaţi care fuseseră arestaţi cu o săptămână în urmă. După versiunea lor, deportaţii ăştia au fost debarcaţi pe insulă şi tovarăşii lor au plecat mai departe spre Venezuela. Nu-mi place treaba, dar am fost trataţi cu prea multă nobleţe ca să refuzăm să-i luăm pe cei trei oameni la bord. Cer să-i văd înainte de-a da răspunsul. O maşină a poliţiei vine să mă ia. Intru să-i vorbesc prefectului, ofiţerul care ne-a interogat la sosire. Sergentul Willy serveşte de interpret.
— Cum o duceţi?
— Bine mulţumesc. Am vrea să ne faceţi un serviciu.
— Dacă e posibil, cu plăcere.
— Se află în închisoare trei francezi deportaţi. Au stat câteva săptămâni în insulă clandestin şi pretind că tovarăşii lor i-ar fi părăsit aici şi ar fi plecat mai departe. Părerea noastră e că şi-au scufundat vasul, dar susţin cu toţii că niciunul nu ştie să conducă o ambarcaţie. Socotim că-i un pretext, ca să capete un vas. Trebuie să plece de-aici: ar fi regretabil să mă văd în situaţia de a-i preda comisarului de pe primul vapor francez în trecere.
— Domnule prefect, o să fac tot posibilul, dar întâi aş vrea să stau de vorbă cu ei. Vă daţi seama că-i periculos să iei la bord trei necunoscuţi.
— Înţeleg. Willy, dă ordin să-i scoată pe cei trei francezi în curte.
Vreau să fiu singur cu ei, astfel că-l rog pe sergent să se îndepărteze.
— Sunteţi deportaţi?
— Nu, ocnaşi.
— De ce-aţi afirmat că sunteţi deportaţi?
— Ne-am gândit c-o să prefere pe cineva care a comis delicte uşoare decât unul grav. Ne-am dat seama c-am greşit. Dar tu cine eşti?
— Am fost în ultimul convoi, dar voi?
— Convoiul din 1929.
— Iar eu în ăl din '27, zice al treilea.
— Uite ce-i: prefectul mă roagă să vă iau la bord, şi-aşa suntem trei. Spune că dacă nu primesc, cum niciunul din voi nu ştie să conducă o navă, va fi silit să vă predea primului vapor francez în trecere. Ce părere aveţi?
— Din motive personale, nu mai vrem să călătorim pe mare. Eventual ne prefacem că plecăm cu voi, tu ne debarci în capătul insulei şi te cărăbăneşti mai departe.
— Nu pot să fac asta.
— De ce?
— Pentru că nu vreau să răspund c-o măgărie la amabilitatea dovedită faţă de noi.
— Neamule, cred c-ar trebui să dai întâietate unor ocnaşi, nu rosbifilor.
— De ce?
— Pentru că eşti ocnaş.
— Da, dar sunt atâtea soiuri de ocnaşi că s-ar putea ca între mine şi voi să fie o deosebire mai mare decât între mine şi rosbifi, depinde cum pliveşti lucrurile.
— Va să zică o să-i laşi să ne predea autorităţilor franceze?
— Nu, dar nici n-o să vă debarc înainte de Curaçao.
— N-am curaj s-o iau de la capăt, zice unul.
— Ştiţi ceva? uitaţi-vă mai întâi la vas. Poate c-aţi venit cu unul prăpădii.
— Bine, o să-ncercăm, spun ceilalţi doi.
— În regulă. O să cer prefectului să vă lase să vedeţi vasul.
Întovărăşiţi de sergentul Willy, ne ducem în port. Cei trei tipi par să mai fi prins ceva curaj după ce-au văzut vasul.
O NOUĂ PLECARE.
Două zile mai târziu plecăm, noi trei şi cei trei necunoscuţi. Nu ştiu cum au aflat, dar vreo duzină de fete din baruri asistă la plecare, ca şi familia Bowen şi căpitanul de la Armata Salvării. Cum una din ele mă sărută, Margaret îmi spune râzând:
— Henri, te-ai logodit aşa de iute? Nu eşti serios!
— La revedere tuturor. Nu, adio! Dar să ştiţi că ne-aţi rămas la inimă şi n-o să vă uităm niciodată.
Pornim ia patru după-amiază, traşi de-un remorcher. Am ieşit repede din port, nu fără să ne fi şters o lacrimă şi să fi privit până în ultima clipă grupul care a veni ne spună adio şi care flutură batiste mari albe. Nici Ni desprins bine cablul care ne leagă de remorcher şi toate pânzele sus, straşnic umflate de vânt, despicăm primele valuri din milioanele pe care le vom străbate până s-ajungem la destinaţie.
Sunt două cuţite la bord, unul la mine, altul la Maturette.
Securea e lângă Clousiot, ca şi maceta. Suntem siguri că niciunul din ceilalţi nu e înarmat. Am luat măsuri să nu doarmă niciodată în timpul călătoriei, în acelaşi timp, mai mult de unul din noi. Pe la asfinţitul soarelui, nava-şcoală vine să ne întovărăşească aproape o jumătate de oră. Salută şi pleacă.
— Cum te cheamă?
— Leblond.
— Ce convoi?
— Din '27.
— Pedeapsa?
— Douăzeci de ani.
— Dar tu?
— Kargueret. Convoiul din '29, cinşpe ani, sunt breton.
— Eşti breton şi nu ştii să conduci un vas?
— Nu.
— Pe mine mă cheamă Duflis, sunt din Angers. Vieţaş pentru o vorbă idioată spusă juraţilor. Fără asta încasam ăl mult zece ani. Convoiul din '29.
— Care vorbă?
— Uite, mi-am omorât muierea cu-n fier de călcat. Când cu procesul, un jurat m-a întrebat de ce-am lovit-o cu fierul de călcat. Nu ştiu cum mi-a venit, dar i-am răspuns c-am omorât-o cu fierul de călcat pentru că nu călca bine. Şi pentru fraza asta idioată, zicea avocatul, m-au potcovit aşa de rău.
— De unde aţi plecat?
— Dintr-un lagăr de muncă forestier, zis Cascade, la optzeci de kilometri de Saint-Laurent. N-a fost greu să plecăm, ne bucuram de multă libertate. Am pornit-o în cinci, simplu ca bună ziua.
— Cum cinci? Unde-s ceilalţi doi?
O tăcere stânjenită. Clousiot zice:
— Băiete, suntem între bărbaţi, şi dacă suntem laolaltă, trebuie să ştim. Vorbeşte.
— O să vă spun, zice bretonul. Am plecat de-adevăratelea cinci, dar ăi doi din Cannes care lipsesc ne spuseseră că sunt pescari de coastă. Nu dăduseră nici un ban pentru evadare şi ziceau că munca lor la bord face mai mult decât nişte parale. Numai că pe drum am băgat de seamă că niciunul nici altul n-avea habar de navigaţiei Era să ne înecăm de vreo douăzeci de ori. Am ţinut-o pe lângă coastă, am dat mai întâi de Guyana olandeză, după aia de cea engleză şi la urmă de Trinidad. Între Georgetown şi Trinidad l-am lichidat pe ăl care spunea c-ar putea fi căpitanul fugarilor. Individul merita să moară, căci pentru ca să plece pe damoaca îi trombonise pe toţi cu priceperea lui la de-ale marinei. Ălălalt a crezut c-o să-l omorâm şi pe el şi s-a aruncat singur în mare, pe vreme rea, părăsind cârma vasului. Ne-am descurcat cum am putut. Ambarcaţia a luat de câteva ori apă, ne-am izbit de o stâncă şi am scăpat ca prin minune. Pe cuvântul meu de bărbat că tot ce-am spus e adevărul gol-goluţ.
— Adevărat, spun ceilalţi doi. Aşa s-a întâmplat, şi toţi trei am fost de acord să-l lichidăm pe individ. Ce spui de treaba asta, Papillon.
— Nu sunt în măsură să fiu judecător.
— Dar, stăruie bretonul, tu ce-ai fi făcut în locul nostru?
— Rămâne de văzut, Ca să judeci drept un caz ca ăsta, trebuie să fi trăit clipa, altfel nu ştii de partea cui e adevărul.
Clousiot zice:
— Eu unul l-aş fi omorât, pentru că era o minciună care putea să coste viaţa tuturor.
— Bine, să nu mai vorbim de asta. Dar am impresia că v-a fost o frică de moarte, că frica nu v-a părăsit nici acum şi că vă aflaţi pe mare numai de nevoie, aşa-i?
— Oh, da! răspund ei în cor.
— Aici, să fim înţeleşi, fără panică, orice s-ar întâmpla. Sub nici un motiv, nimănui nu-i permis s-arate pe faţă că-i e frică. Cu i-e frică să tacă mâlc. Vasul e bun, a făcut dovada. Avem o încărcătură mai mare ca înainte, dar e mai înalt cu zece centimetri. Plusul e compensat din plin.
Fumăm, bem cafea. Ne-am ghiftuit bine înainte de plecare şi am hotărât să nu mai mâncăm decât a doua zi de dimineaţă.
Suntem în 9 decembrie 1933, acum patruzeci şi două de zile s-a pornit evadarea, în sala „blindată” a spitalului din Saint-Laurent. Asta o aflăm de la Clousiot, contabilul asociaţiei noastre. Am trei lucruri preţioase în plus decât la plecare: un ceas etanş de oţel cumpărat la Trinidad, o busolă adevărată în cutia ei dublă de suspensie, foarte precisă, cu roza vânturilor, şi nişte ochelari negri de celuloid. Clousiot şi Maturette au câte-o caschetă fiecare.
Trei zile se scurg fără buclucuri, afară doar de faptul în două rânduri am dat peste nişte cete de delfini, ne-au trecut sudorile de spaimă, căci un grup de opt au început să se joace cu vasul. Treceau pe dedesubt, mai întâi în lungime, reapărând exact în faţa vasului. Uneori îl atingeam pe câte unul. Dar ceea ce ne impresionează cel mai mult e următorul joc: trei delfini în formaţie de triunghi, unul în faţă şi doi paralel în spate, se năpustesc drept asupra noastră, spre partea din faţă, cu o viteză nebună. În clipa când ar trebui să ne lovească de-a binelea, se scufundă, reapărând la dreapta şi la stânga vasului. Cu toate că vântul e foarte puternic şi că plutim cu pânzele umflate, se deplasează mult mai repede ca noi. Jocul ăsta durează ore întregi, e înnebunitor. E destul să iacă cea mai mică greşeală cu socotelile lor ca să ne răstoarne. Cei trei noi n-au scos o vorbă, dar făcea să le vezi mutrele descompuse.
La miezul celei de-a patra nopţi se dezlănţuie o furtună înfiorătoare. A fost într-adevăr ceva înspăimântă-l or. Păcătoşenia era că valurile nu urmau aceeaşi direcţie. Adesea se izbeau între ele. Anumite valuri erau adânci, altele scurte, de nu mai înţelegeai nimic. Nu crâcnea unul, afară de Clousiot, care-mi striga din când în când: „Dă-i înainte, frăţioare! Îi vii de hac şi ăstuia, ca şi ălorlalte!” sau: „Păzea, vine unul din spate!” Lucra rar, când şi când talazurile soseau pieziş, vuind şi pline de spumă. În regulă, le apreciam viteza şi prevedeam foarte bine unghiul de atac. Şi, fără nici o logică, mă pomeneam deodată cu-un val în coada vasului, exact din sensul opus. În câteva rânduri valurile s-au prăvălit peste umerii mei şi, bineînţeles, o bună parte din apă pătrundea în vas. Cei cinci bărbaţi, cu crătiţi şi cutii în mână, scoteau apa fără răgaz. Cu toate astea, vasul nu s-a umplut niciodată mai mult decât pe sfert, aşa că n-am fost în pericol să ne ducem la fund. Bâlciul ăsta a durat o jumătate de noapte, aproape şapte ore. Din cauza ploii n-am zărit soarele decât pe la opt.
Furtuna odată potolită, soarele proaspăt al dimineţii, strălucind cu toată puterea, a fost salutat de toţi cu bucurie, inclusiv de mine. Înainte de toate, o cafea. O cafea cu lapte Nestlé în clocot, nişte pesmeţi marinăreşti, tari ca piatra, dar care, muiaţi în cafea, devin delicioşi. Lupta cu furtuna din timpul nopţii m-a sleit, nu mai pot, şi cu toate că vântul mai suflă tare, iar valurile sunt mari şi nedisciplinate, îl rog pe Maturette să-mi ţină puţin locul. Vreau să dorm. N-au trecut nici zece minute de când m-am culcat, că Maturette se lasă izbit de-a latul, şi vasul se umple pe trei sferturi. Totul pluteşte: cutii, lampa de gătit, pături… Ajung la cârmă cu apa până la brâu, şi am exact răgazul s-o apuc ca să evit un val spart care vine drept spre noi. Dintr-o mişcare a cârmei mă întorc cu spatele la val, care n-a mai putut să pătrundă în barcă şi ne-a împins foarte tare, la peste zece metri de locul izbiturii.
Toţi golesc vasul de apă. Oala cea mare, mânuită de Maturette, scoate cincisprezece litri o dată. Nimeni nu stă să recupereze ceva, n-au decât o idee fixă: să scoată, să scoată, cât mai iute apa asta care îngreunează vasul atât de mult şi-l împiedică să se apere bine de valuri. Trebuie să recunosc că cei trei s-au comportat bine, iar bretonul, văzându-şi cutia luată de apă, s-a hotărât singur, fără să şovăie, ca să uşureze barca, să desprindă butoiul cu apă, pe care l-a zvârlit fără mare greutate peste bord. În două ore totul era uscat, dar pierdusem păturile, primusul, lampa de gătit, sacii cu mangal, damigeana cu benzină şi butoiul cu apă, acesta cu bună ştiinţă.
E amiază când, vrând să-mi pun alt pantalon, observ că şi valijoara mea a fost luată de apă, precum şi două impermeabile din trei. În fundul vasului am găsit două sticle de rom. Tutunul s-a dus sau e ud, frunzele au dispărut, ca şi cutia lor din tablă albă etanşă. Spun:
— Fraţilor, mai întâi o duşcă de rom, o porţie barosană, şi după aia deschideţi lada de rezervă, să vedem pe ce ne putem bizui. Avem sucuri de fructe, e-n regulă. Vom fixa raţii pentru băut. Avem cutii cu biscuiţi dulci, goliţi una şi meşteriţi din ea o lampă de gătit. O să punem cutiile de conserve pe fundul vasului şi-o să facem foc cu scândurile lăzii. Eram îndreptăţiţi să ne temem, dar acum primejdia a trecut. Fiecare trebuie să se stăpânească şi să fie la înălţimea evenimentelor. Din clipa asta, nimeni n-are voie să zică: Mi-e sete; nimeni n-are voie să zică: Mi-e foame; şi nimeni n-are voie să zică: Am chef să fumez. De acord?
— Da, Papi, de acord.
Toţi s-au comportat bine şi Providenţa a slăbit vântul, îngăduindu-ne să pregătim o supă din carne conservată de vită. O gamelă plină cu supa asta în care muiem pesmeţii ostăşeşti ne bagă-n burtă o pernă bună şi caldă, de-ajuns ca să aşteptăm ziua de mâine. Am făcut un piculeţ de ceai verde pentru fiecare. În lada neatinsă am găsit un cartuş de ţigări. Sunt douăzeci şi patru de pacheţele de câte opt ţigări. Ceilalţi cinci hotărăsc că doar eu voi fuma, ca să pot sta treaz şi, ca să nu-şi facă loc invidia, Clousiot refuză să-mi dea câte-o ţigară gata aprinsă, dar îmi oferă foc. Graţie acestui spirit de înţelegere, n-are loc nici un fel de incident neplăcut.
Se fac şase zile de când am plecat şi încă n-am avut răgaz să dorm. Cum în seara asta e o mare ca untdelemnul, dorm, dorm buştean aproape cinci ore. Mă trezesc la zece seara. Aceeaşi mare liniştită. Ceilalţi au mâncat fără mine şi găsesc un fel de polenta foarte bine făcută din mălai, la cutie desigur, pe care-o mănânc cu câţiva cârnaţi afumaţi. Un deliciu. Ceaiul e aproape rece, nu face nimic. Aprind o ţigară şi aştept ca vântul să binevoiască a se porni.
Noaptea e minunată, cerul plin de stele. Steaua Polară scânteiază din plin şi doar Crucea Sudului o întrece în luminozitate. Se zăresc clar Carul Mare şi Carul Mic. Nici un nor, şi o lună plină înălţată binişor pe bolta înstelată. Bretonul dârdâie. Şi-a pierdut haina şi e-n cămaşă. Îi împrumut impermeabilul. Începem cea de-a şaptea zi.
— Fraţilor, nu putem fi prea departe de Curaçao. Îmi face impresia că am luat-o puţin prea la nord, de-aci înainte o ţin direct spre vest, n-am voie să nu dau peste Antilele olandeze. Ar fi grav acum, când nu mai avem apă dulce şi am pierdut toate alimentele în afară de rezervă.
— Avem încredere în tine, Papillon, spune bretonul.
— Da, avem încredere în tine, repetă în cor ceilalţi. Fă cum vrei.
— Mulţumesc.
Cred că-i bine ce-am hotărât. Vântul se lasă aşteptat toată noaptea şi abia pe la patru dimineaţa plecăm mai departe cu ajutorul unei brize faine. Briza asta, care se va intensifica în timpul dimineţii, bate treizeci şi şase de ore destul de tare ca vasul să înainteze straşnic şi cu nişte valuri atât de mici că nici nu le simţim.
