Capitolul 2 Curaçao

Pescăruşii. Mai întâi ţipetele lor, căci e noapte, apoi ei înşişi, rotindu-se în jurul vasului. Unul se lasă pe catarg „ îşi ia zborul, se întoarce. Manejul ăsta durează peste trei ore, până în zorii luminaţi de-un soare strălucitor. Nimic la orizont care să ne indice uscatul. De unde naiba s-or fi ivit aceşti pescăruşi şi aceşti goelanzi? Cât e ziua de lungă scormonim cu ochii în zadar. Nici cel mai mic semn că uscatul ar fi pe aproape. Luna plină se înalţă în clipa când soarele asfinţeşte, şi luna asta tropicală e atât de strălucitoare încât reverberaţia ei mă supără. Nu mai am ochelarii negri, au fost luaţi de faimosul val, o dată cu toate caschetele. Pe la opt seara zărim la orizont, foarte-foarte departe în lumina asta lunară, o linie neagră.

— Precis că-i pământul! spun cel dintâi.

— Da, aşa-i.

Pe scurt, toţi sunt de acord că se vede o linie întunecată care trebuie să fie uscatul. Tot restul nopţii rămân cu faţa pironită spre umbra asta care se precizează încet-încet. Sosim. Cu un vânt puternic fără nori şi valuri înalte, dar lungi şi disciplinate, ne îndreptăm spre ea cu toată viteza. Masa asta neagră nu-i cu mult peste nivelul mării şi nimic nu indică dacă ţărmul e format din faleze, din stânci, sau dacă e o plajă. Luna, pe punctul de a trece de cealaltă parte a acestui uscat, face o umbră care mă împiedică să văd ceva, exceptând, la nivelul apei, un lanţ luminos, mai întâi continuu, apoi fragmentat. Mă apropii, mă apropii, apoi, cam la un kilometru, arunc ancora. Vântul e puternic, vasul se roteşte pe loc şi ţine piept valului care-l loveşte de fiecare dată din spate. Ne cam zgâlţâie, e foarte incomod. Bineînţeles că pânzele sunt coborî te şi înfăşurate. Am fi putut să aşteptăm până se luminează în poziţia asta neplăcută dar sigură, din păcate însă, de-odată se desprinde ancora. Ca să conduci un vas, trebuia să se deplaseze, altfel nu-i chip să-l manevrezi. Montăm focul şi trinca, dar, ciudat lucru, ancora nu prinde pe dată. Camarazii mei trag frânghia la bord, dar, fără ancoră, s-a pierdut. În ciuda strădaniilor mele, valurile ne apropie atât de primejdios de stâncile acestui ţărm, că hotărăsc să ridic vela şi să pornesc tare spre pământ, de bunăvoie. Mă dovedesc atât de grozav cu manevra asta, că ne trezim înţepeniţi între două stânci, cu încheieturile vasului sfărâmate. Nimeni nu strigă „salvaţi-vă”, dar când se apropie valul următor, ne azvârlim cu toţii pe el şi ajungem la mal de-a dura, burduşiţi, dar în viaţă. Doar pe Clousiot, cu ghipsul lui, l-au caftit mai rău valurile. Are braţul, chipul şi mâinile însângerate, pline de zgârieturi. Noi ceilalţi, câteva lovituri la genunchi, la mâini şi la glezne. Mie îmi sângerează o ureche, julită cam tare de-o stâncă. Oricum, suntem cu toţii în viaţă, la adăpost de valuri, pe uscat. Când se luminează de zi, recuperăm impermeabilul şi mă întorc pe vas, care începe să se desfacă. Reuşesc să smulg compasul prins în cuie pe banca din spate. Mici ţipenie de om, nici acolo, nici prin preajmă. Privim spre locul cu luminile alea faimoase, e un şir de lămpi sortite să indice pescarilor, aşa cum aveam să aflăm mai târziu, că locul e primejdios. Pornim pe jos spre interiorul uscatului. Nu sunt decât cactuşi, nişte cactuşi uriaşi, şi măgari. Ajungem la un puţ, foarte obosiţi pentru că, ţar. când cu schimbul, câte doi trebuie să-l care pe Clousiot, alcătuind cu braţele un soi de scaun. În jurul puţului, schelete de măgari şi de capre. Puţul e secat, aripile morii care-l făceau cândva să funcţioneze se rotesc în gol fără să scoată apă. Nici un suflet de om, numai măgari şi capre.

Înaintăm până în dreptul unei căsuţe ale cărei uşi deschise ne invită să intrăm. Strigăm: „Hei! hei!” – Nimeni. Pe şemineu, un sac de pânză legat cu-un şnur, îl iau şi, când să-l deschid, se rupe şnurul. E plin de florini, monedă olandeză. Ne aflăm aşadar pe teritoriul olandez: Bonaire, Curaçao sau Aruba. Punem sacul la, loc fără să luăm nimic, găsim nişte apă, din care bea fiecare pe rând cu un polonic. Nimeni în casă. nimeni împrejur. Plecăm şi înaintăm încet, din pricina lui Clousiot, când un Ford hodorogit ne barează trecerea.

— Sunteţi francezi?

— Da.

— Urcaţi-vă în maşină.

Îl instalăm pe Clousiot pe genunchii a trei camarazi care stau în spate. Eu mă aşez lângă şofer, Maturette lângă mine.

— Aţi naufragiat?

— Da.

— S-a înecat cineva?

— Nu.

— De unde veniţi?

— Trinidad.

— Dar mai înainte?

— Din Guyana franceză.

— Ocnaşi sau deportaţi?

— Ocnaşi.

— Sunt doctorul Naal, proprietarul acestei fâşii de pământ, o peninsulă lipită de Curaçao. Peninsula asta e poreclită Insula Măgarilor. Măgarii şi caprele trăiesc aici mâncând cactuşi plini de ghimpi lungi. Ghimpii ăştia au fost botezaţi de popor „duduile din Curaçao.”

Spun:

— Nu-i prea măgulitor pentru adevăratele dudui din Curaçao.

Tipul, înalt şi gras, râde zgomotos. Fordul înaintează gâfâind şi, cu un şuierat de astmatic, se opreşte singur. Spun, arătând nişte turme de măgari:

— Dacă maşina a obosit, are cine să ne tragă.

— Am un fel de hamuri în portbagaj, dar totul e să poţi pune mâna pe doi din ei şi să-i înhami. Nu-i uşor.

Grăsanul saltă capota şi constată imediat că un hop zdravăn a desprins o sârmă care merge la bujii. Până să se urce la loc în maşină, priveşte împrejur, pare îngrijorat. Plecăm mai departe şi, după ce-o luăm pe nişte drumuri pline de şleauri, ajungem la o barieră albă care închide trecerea. E aici o căsuţă albă. Vorbeşte în olandeză cu un negru cu pielea foarte deschisă şi curat îmbrăcat, care-n fiecare clipă spune: „Ya master, ya master”. După care ne zice:

— I-am poruncit să vă ţină tovărăşie şi să vă dea de băut, dacă vă e sete, până mă întorc. Vă rog să coborâţi.

Coborâm şi ne aşezăm pe iarbă, la umbră. Fordul paradit o ia din loc. N-a făcut bine cincizeci de metri, că negrul ne spune în papiamento, jargon Olandez din Antile, alcătuit din cuvinte englezeşti, olandeze, franţuzeşti şi spaniole, că stăpânul lui, doctorul Naal, a plecat s-aducă poliţia, căci îi e tare frică de noi, că i-a zis să fie cu ochii-n patru pentru că suntem nişte hoţi evadaţi. Iar amărâtul ăsta de mulatru nu mai ştie ce să facă pentru a ne fi pe plac. Ne pregăteşte o cafea foarte slabă, dar care, pe căldura asta, ne prinde bine. Aşteptăm mai mult de o oră, când se arată un camion tip dubă celulară, cu şase poliţişti în uniforme semănând cu cele nemţeşti, şi-o maşină decapotabilă cu şofer în uniformă de poliţist şi trei domni, ultimul fiind doctorul Naal.

Coboară din maşină, iar unul dintre ei, cel mai scund, cu o mutră de preot, proaspăt ras, ne spune:

— Sunt şeful siguranţei din insula Curaçao. Ca urmare a răspunderii pe care o port, sunt obligat să vă arestez. Aţi comis vreun delict de când aţi sosit pe insulă, şi care anume? Şi care din voi?

— Domnule, suntem nişte ocnaşi evadaţi. Venim din Trinidad şi n-au trecut decât câteva ore de când ni s-a sfărâmat vasul de stâncile ţărmului. Sunt căpitanul acestui mic grup şi pot să afirm că niciunul din noi n-a comis nici cel mai mic delict.

Comisarul se întoarce spre bondocul doctor Naal şi îi vorbeşte în olandeză. În timp ce discută amândoi, soseşte un omuleţ pe bicicletă. Vorbeşte iute şi zgomotos, atât doctorului Naal, cât şi comisarului.

— Domnule Naal, de ce i-aţi spus acestui om că suntem hoţi?

— Pentru că omul pe care-l vedeţi aci m-a înştiinţat, înainte de-a vă întâlni, că, pitit în dosul unui cactus, v-a văzut intrând şi ieşind din casa lui. Omul ăsta e un salariat de-al meu care vede de o parte din măgari.

— Şi pentru c-am intrat în casă înseamnă că suntem hoţi? E stupid ce spuneţi, domnule, n-am luat decât nişte apă, socotiţi că asta e furt?

— Dar punga cu florini?

— Punga am deschis-o, e drept, şi chiar i-am rupt şnurul deschizând-o. N-am făcut altceva decât să mă uit ce fel de monede sunt, ca să ştiu în ce ţară mă aflu. Am pus cu toată grija banii şi punga exact unde erau, pe placa unui şemineu.

Comisarul se uită în ochii mei şi, întorcându-se brusc omul cu bicicleta, i se adresează cu multă asprime. Doctorul Naal face un gest şi vrea să spună ceva. Foarte sever şi în stil nemţesc, comisarul îl împiedică să intervină. Comisarul suie omuleţul lângă şoferul maşinii sale, urcă şi el întovărăşit de doi poliţişti şi pleacă. Naal şi cetăţeanul celălalt, sosit cu el, intră în casă împreună cu noi.

— Vă sunt dator o explicaţie, ne spune el: omul acestei a zis că punga a dispărut. Până să vă percheziţioneze, comisarul l-a interogat pe tipul ăsta, bănuind că minte. Dacă sunteţi nevinovaţi, sunt dezolat de incident, dar nu-i, vina mea.

După mai puţin de-un sfert de oră maşina se întoarce şi comisarul îmi zice:

— Aţi spus adevărul, omul ăsta e un mincinos ordinar. Va fi pedepsit pentru că voia să vă facă un mare rău.

În timpul, ăsta, cetăţeanul e îmbarcat în dubă, se urcă şi ceilalţi cinci şi, când să mă sui şi eu, comisarul mă opreşte şi-mi spune:

— Ia loc în maşina mea, lângă şofer.

O luăm înaintea camionului şi-l pierdem foarte repede din vedere. Mergem pe şosele bine asfaltate, apoi intrăm într-un oraş cu case în stil olandez. Totul sclipeşte de curăţenie şi majoritatea oamenilor merg pe bicicletă. Sute de persoane circulă astfel pe două roţi dintr-o parte în alta a oraşului. Pătrundem în postul de poliţie. Dintr-un birou mare, unde se găsesc câţiva ofiţeri de poliţie, toţi în alb, fiecare c-o trusă pentru scris, trecem într-o altă încăpere cu aer condiţionat. Aici e răcoare. Un bărbat înalt şi solid, blond, de vreo patruzeci de ani, şade într-un fotoliu. Se ridică şi vorbeşte în olandeză. După ce se termină schimbul de cuvinte, comisarul spune pe franţuzeşte:

— Vă prezint pe comandantul-şef al poliţiei din Curaçao. Domnule comandant, omul acesta e un francez, şeful grupului de şase indivizi pe care i-am arestat.

— Bine, domnule comisar. Bun venit la Curaçao în calitate de naufragiaţi. Care e numele dumitale?

— Henri.

— E-n regulă, Henri, ai păţit ceva tare neplăcut în chestia cu punga, dar incidentul ăsta te favorizează totodată, căci dovedeşte fără urmă de îndoială că eşti om cinstit. O să capeţi o sală luminoasă şi o cuşetă, ca să te odihneşti. Cazul dumitale va fi supus guvernatorului, care va da ordinele corespunzătoare. Comisarul şi eu însumi vom interveni în favoarea dumitale.

Îmi întinde mâna şi ieşim. În curte, doctorul Naal îmi cere scuze şi-mi promite să intervină pentru noi. Două ore mai târziu, suntem închişi cu toţii într-o sală foarte mare, dreptunghiulară, cu vreo duzină de paturi şi, la mijloc, o masă lungă de lemn cu bănci. Cu dolarii din Trinidad, îl rugăm pe-un poliţist, prin fereastra zăbrelită, să ne cumpere tutun, foiţă şi chibrituri. Nu ne ia banii şi nu-nţelegem ce zice.

— Negrul ăsta de abanos, spune Clousiot, are o mutră de încuiat, N-o să vedem nici un tutun.

Mă duc să bat la uşă, care în aceeaşi clipă se deschide. Un nichipercea, gen coolie, cu un costum gri tip deţinut şi-un număr pe piept ca să nu fie confundat, ne spune:

— Bani ţigări.

— Nu. Tutun, chibrituri şi foiţă.

Se întoarce după câteva minute cu toate şi cu o oală mare aburită cu ciocolată sau cacao. Bea fiecare câte-un castron mare din cele aduse de deţinut.

După-amiază sunt chemat şi dus iarăşi la biroul comandantului de poliţie.

— Guvernatorul mi-a dat ordin să vă las liberi în curtea închisorii. Spune camarazilor dumitale să nu încerce să evadeze, urmările ar fi grave pentru toţi. Dumneata, în calitate de căpitan, poţi pleca în oraş două ore în fiecare dimineaţă, de la zece la douăsprezece, şi în fiecare după-amiază de la trei la cinci. Ai bani?

— Da. Englezeşti şi franţuzeşti.

— Un poliţist în civil te va însoţi unde doreşti în timpul acestor plimbări.

— Ce se va întâmpla cu noi?

— Vom încerca, cred, să vă îmbarcăm unul câte unul pe nişte petroliere ale diferitelor naţiuni. Curaçao are una din cele mai mari rafinării din lume, prelucrează petrolul din Venezuela, aşa că-n fiecare zi intră şi ies între douăzeci şi douăzeci şi cinci de petroliere din toate ţările. Ar fi soluţia visată pentru voi, căci aţi sosi în ţările respective fără nici o problemă.

— Cam în ce ţări? Panama, Costa Rica, Guatemala, Nicaragua, Mexic, Canada, Cuba, Statele Unite şi ţări cu legislaţie engleză?

— Imposibil, nici în Europa nu-i cu putinţă. Fiţi calmi, aveţi încredere, lăsaţi-ne să găsim mijlocul de-a vă ajuta să porniţi pe calea cea bună a unei vieţi noi.

— Mulţumesc, domnule comandant.

Relatez toate acestea cu cea mai mare exactitate camarazilor mei. Clousiot, cel mai afurisit dintre noi, mă întreabă:

— Ce impresie ai, Papillon?

— Nu ştiu încă, mi-e teamă că ne tromboneşte ca să fim cuminţi, să nu evadăm.

— Mă tem c-ai dreptate, zice el.

Bretonul crede în minunatul plan de care mi s-a vorbit. Tipul cu fierul de călcat jubilează zicând:

— Nu tu barcă, nu tu aventură, asta-i ceva sigur. Fiecare soseşte într-o ţară oarecare, c-un petrolier barosan şi-ajunge oficial în bârlogul lui.

Leroux e de aceeaşi părere.

— Dar tu, Maturette?

Ţâncul ăsta de nouăsprezece ani, micuţul fraier transformat întâmplător în ocnaş, puştiul cu trăsături mai delicate decât o femeie rosteşte cu glasul său blând:

— Credeţi că poliţaii ăştia cu capete pătrate o să ticluiască pentru fiecare din noi acte de identitate dubioase sau false? Mira-m-aş. În cel mai bun caz, o să-nchidă ochii ca să ne-mbarcăm clandestin unui câte unul pe un petrolier gata de plecare, asta-i tot. Dar şi atunci, ar face-o ca să se descotorosească de noi fără să-i doară capul. Asta-i părerea mea. Nu cred în basmul ăsta.

Ies foarte rar, un pic dimineaţa, să fac unele cumpărături. E-o săptămână de când suntem aici, şi nimic nou. Începe să ne calce pe nervi. Într-o după-amiază zărim trei preoţi înconjuraţi de poliţişti care vizitează celulele şi sălile una după alta. Se opresc îndelung la celula cea mai apropiată de noi, unde se află un negru acuzat de viol. Bănuind c-o să vină şi la noi, ne întoarcem cu toţii în ala şi ne aşezăm, fiecare pe patul lui. Într-adevăr, intră toţi trei, însoţiţi de doctorul Naal de comandantul poliţiei şi de un gradat îmbrăcat în alb, care trebuie să fie ofiţer de marină.

— Monseniore, iată-i pe francezi, spune pe franţuzeşte comandantul poliţiei. Au avut o comportare exemplară.

— Vă felicit, copiii mei. Să ne aşezăm pe bănci în jurul mesei ăsteia, o să putem vorbi mai bine.

Se aşează cu toţii, inclusiv însoţitorii episcopului. E adus un taburet care se afla în faţa uşii, în curte, şi e aşezat în capul mesei. În felul ăsta episcopul îi vede bine pe toţi.

— Aproape toţi francezii sunt catolici, care din voi nu e?

Nimeni nu ridică mâna. Gândesc că preotul de la Conciergerie aproape că m-a botezat şi că trebuie să mă consider şi eu catolic.

— Prieteni, de neam sunt francez, mă numesc Irénée de Bruyne. Strămoşii mei erau protestanţi hughenoţi refugiaţi în Olanda pe vremea când Caterina de Medicis îi fugărea ca să-i omoare. Sunt aşadar de sânge francez, episcop la Curaçao, oraş unde există mai mulţi protestanţi decât catolici, dar unde catolicii sunt deosebit de credincioşi şi practicanţi. Care vă e situaţia?

— Aşteptăm să fim îmbarcaţi unul după altul pe nişte petroliere.

— Câţi au plecat în felul ăsta?

— Deocamdată niciunul.

— Hm! ce spuneţi de asta, domnule comandant? Vă rog să-mi răspundeţi în limba franceză, o vorbiţi foarte bine.

— Monseniore, guvernatorul a vrut cu-adevărat să-i ajute pe oamenii ăştia folosind această formulă, dar trebuie s-o spun cu toată sinceritatea că nici un căpitan de vas n-a acceptat încă să ia vreunul, în special pentru că n-au paşaport.

— Cu asta trebuie început. Guvernatorul n-ar putea să dea fiecăruia un paşaport excepţional?

— Nu ştiu. Nu mi-a vorbit niciodată despre aşa ceva.

— Poimâine voi rosti o slujbă pentru voi. Vreţi să veniţi mâine după-masă să vă spovediţi? Vă voi spovedi personal spre a vă ajuta ca bunul Dumnezeu să vă ierte păcatele. Aţi putea să mi-i trimiteţi la catedrală la ora trei?

— Da.

— Aş dori să vină cu un taxi său cu o maşină particulară.

— Îi voi însoţi eu însumi, monseniore, zice doctorul Naal.

— Mulţumesc, fiule. Copiii mei, nu vă făgăduiesc nimic. Decât un singur lucru, şi adevărat: din clipa asta mă voi strădui să vă fiu cât mai util cu putinţă.

Văzând că Naal îi sărută inelul, şi bretonul după el, atingem uşor cu buzele inelul episcopal şi-l însoţim până la maşina lui parcată în curte.

A doua zi, toţi se spovedesc episcopului. Am rămas ultimul.

— Hai, fiule, începe cu păcatul cel mai greu.

— Părinte, în primul rând nu sunt botezat, dar un preot de la o închisoare din Franţa mi-a zis că, botezaţi sau nu, toţi suntem fiii lui Dumnezeu.

— Avea dreptate. Bine. O să ieşim din confesional şi ai să-mi spui totul.

Îi povestesc cu de-amănuntul viaţa mea. Vreme îndelungată, cu răbdare, foarte atent, mă ascultă fără să mă. Întrerupă. Îmi ia mâinile în mâinile sale şi mă priveşte adeseori în ochi, iar uneori, la împrejurările greu de mărturisit, lasă ochii-n jos ca să m-ajute în spovedanie. Blând, foarte blând, păstrându-mi mai departe mâinile în mâinile sale, îmi vorbeşte atât de suav că e aproape o şoaptă:

— Vezi tu, fiule, de n-ai fi avut de urcat această Golgotă, niciodată n-ai fi putut să te înalţi atât de sus şi să te apropii atât de tare de adevărul lui Dumnezeu. Am să-ţi spun mai mult: oamenii, sistemele, angrenajele acestei înfiorătoare maşini care te-au strivit, creaturile fundamental rele care te-au torturat în diferite chipuri şi ţi-au provocat neajunsuri, ţi-au făcut cel mai mare serviciu cu putinţă. Au trezit în tine o nouă făptură, mai presus de prima, iar azi, dacă ai simţul onoarei, al bunătăţii, al milei, şi energia necesară ca să învingi toate obstacolele şi să devii o fiinţă superioară, le-o datorezi lor. Acele gânduri de răzbunare, de a-l pedepsi pe fiecare după răul pe care ţi l-a făcut, nu pot rodi într-un om ca tine. Tu trebuie să fii un salvator al oamenilor, iar nu să trăieşti pentru a face rău, chiar de-ai avea convingerea că ar fi îndreptăţit. Dumnezeu a fost mărinimos cu tine spunându-ţi: „Ajută-te şi te voi ajuta”. Şi a făcut-o pe deplin, îngăduindu-ţi chiar să salvezi şi pe alţii. Îndeosebi, nu crede că toate acele păcate pe care, le-ai făptuit ar fi atât de grave. Există o sumedenie de oameni cu o înaltă poziţie socială care s-au făcut vinovaţi de fapte mult mai grave ca ale tale. Numai că ei n-au avut prilejul, în pedeapsa aplicată de justiţia oamenilor, să se înalţe precum ai făcut tu.

— Mulţumesc, părinte. Mi-aţi făcut un bine uriaş, pentru toată viaţa. N-am să-l uit niciodată.

Îi sărut mâinile…

— Vei pleca mai departe, fiule, şi vei avea de înfruntat noi primejdii. Aş vrea să te botez înainte de plecare. Ce părere ai?

— Părinte, pentru moment lasă-mă aşa cum sunt. Tatăl meu m-a crescut în afara religiei. E un om cu suflet de aur. Când s-a prăpădit mama, a ştiut să găsească, pentru a mă iubi şi mai mult, gesturi, vorbe, atenţii de mamă. Cred că, dacă m-aş boteza, aş comite un fel de trădare faţă de el. Dă-mi răgazul să fiu pe deplin liber, cu o identitate precisă, cu o viaţă normală, pentru ca, atunci când îi voi scrie, să-l întreb dacă pot, fără a-l mâhni, să renunţ ia filosofia lui şi să mă botez.

— Te înţeleg, fiule. Te binecuvântez şi-l rog pe Cel de sus să te apere.

— În această predică, monseniorul Irénée de Bruyne s-a zugrăvit singur, din cap până-n picioare, îmi spuse doctorul Naal.

— Fără îndoială, domnule doctor. Şi acum, ce-aveţi de gând să faceţi?

— Îl voi ruga pe guvernator să dea ordin Vămii să-mi acorde prioritate la prima vânzare a navelor confiscate de la contrabandişti. O să veniţi cu mine ca să vă daţi părerea şi să-l alegeţi pe cel care vă convine. În rest, cu alimentele şi îmbrăcămintea, o să fie uşor.

De când cu predica episcopului primim regulat vi ivite, seara mai ales, pe la şase. Sunt oameni care vor să ne cunoască. Iau loc pe băncile mesei, fiecare aduce câte-un pachet pe care-l pune pe pat şi-l lasă acolo fără să spună: „V-am adus ceva”. Pe la orele două după-amiază, vin regulat nişte călugăriţe însoţite de stareţă, care vorbeşte franceza foarte bine. Coşul lor e întotdeauna plin de bunătăţi preparate de ele. Maica stareţă e încă tânără, sub patruzeci de ani. Nu i se vede părul, vârât într-o bonetă albă, dar are ochi albaştri şi sprâncene blonde. Se trage dintr-o familie olandeză de vază (după câte spune doctorul Naal) şi a scris în Olanda pentru a se găsi un alt mijloc decât cel de a ne reexpedia pe mare. Petrecem împreună momente foarte plăcute şi în câteva rânduri m-a pus să istorisesc evadarea noastră. Uneori mă roagă s-o povestesc direct călugăriţelor care o întovărăşesc şi care vorbesc franţuzeşte. Şi dacă uit sau sar peste un amănunt, mă cheamă blând la ordine:

— Henri, nu te grăbi. Ai sărit întâmplarea cu hocco-ul… De ce uiţi azi furnicile? E foarte importantă chestia cu furnicile, pentru că mulţumită lor a dat de voi Bretonul cu mască!

Le povestesc pe toate pentru că sunt clipe atât de plăcute, atât de desăvârşit opuse tuturor celor trăite, de parcă o lumină cerească ar pogorî în chip ireal asupra acestui drum al putreziciunii pe cale de dispariţie.

Am văzut nava, un vas straşnic, de opt metri lungime, cu o chilă pe cinste, un catarg foarte înalt şi vele uriaşe. Cu-adevărat construit pentru curse de contrabandă E complet echipat, dar plin de sigiliile de ceară ale Vămii. Un domn porneşte licitaţia cu şase mii de florini, circa o mie de dolari. Pe scurt, ne e adjudecat pentru şase mii de florini, după câteva cuvinte şoptite acelui domn de doctorul Naal.

În cinci zile suntem gata. Proaspăt vopsit, ticsit de merinde frumos rânduite în cală, vasul acesta pe jumătate prevăzut cu punţi e un dar regesc. Şase valize, una de fiecare, cu haine noi, pantofi, tot felul de veşminte, sunt băgate într-o pânză impermeabilă, apoi aşezate în ruful vasului.