Capitolul 2A doua recluziune

Legat de polonez, pornesc spre Insule. N-am făcut mulţi, pureci în carcerele din Saint-Laurent! Am sosit într-o luni, tribunalul militar ne-a judecat joi, iar vineri dimineaţă ne-au reîmbarcat spre Insule.

Suntem şaisprezece care ne îndreptăm spre Insule, dintre care doisprezece recluzionari. Călătoria are loc pe-e mare foarte agitată, puntea e deseori măturată de valuri, care mai de care mai înalte. Sunt atât de disperat că mă trezesc dorind ca prăpăditul ăsta de vas să se scufunde. Nu vorbesc cu nimeni, închis în mine, cu vântul ăsta umed care-mi biciuieşte chipul. Nu mă feresc, dimpotrivă. Am lăsat vântul să-mi ia pălăria, n-o să-mi trebuiască în cei opt ani de recluziune. Cu faţa-n vânt, respir până mă înăbuş aerul ăsta care mă plesneşte peste obraz. După ce-am dorit naufragiul, îmi revin: „Pe Bébert Celier l-au halit rechinii: tu ai treizeci de ani, şi opt de făcut. Dar rezişti oare opt ani de zile între zidurile «mâncătoarei de oameni»?”

După experienţa mea, n-aş crede că se poate. Probabil că patru sau cinci ani sunt culmea rezistenţei. Dacă nu-l «onoram pe Celier, luam doar trei ani, poate chiar doi, căci asta a agravat totul, inclusiv evadarea. N-ar fi trebuit să omor jigodia aia. Ca om, faţă de mine însumi, nu-mi revine datoria de a-mi face dreptate, ci în primul rând, mai presus de orice, de a trăi, de-a trăi ca să evadez. Cum de-am putut să fac o asemenea greşeală? Fără să mai spun că n-a lipsit mult ca gunoiul ăsta să mă omoare pe mine. Să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc, asta ar fi trebuit şi trebuie să-mi fie singura credinţă.

Printre paznicii care însoţesc convoiul se află un gardian pe care l-am cunoscut la Recluziune. Nu ştiu cum îl cheamă, dar am un chef nebun să lămuresc o chestie.

— Şefule, aş vrea să te întreb ceva.

Mirat, se apropie şi-mi spune:

— Ce anume?

— Ştii oameni care au fost în stare să facă opt ani de recluziune?

Se gândeşte şi-mi răspunde:

— Nu, dar am cunoscut câţiva care au făcut cinci ani şi, mi-amintesc chiar foarte bine, unul care a ieşit destul de zdravăn şi echilibrat după şase ani. Eram la Recluziune când l-au eliberat.

— Mulţumesc.

— N-ai de ce, zise caraliul. Parcă opt ani ai luat, nu?

— Da, şefule.

— Nu răzbeşti decât dacă în tot timpul ăsta nu te-alegi cu nici o pedeapsă.

Şi se depărtează.

E o frază foarte importantă. Aşa-i, nu pot să ies viu decât dacă nu încasez nici o pedeapsă. Vezi că pedepsele se bazează pe suprimarea în parte sau în întregime a hranei pe-o anumită perioadă, aşa că pe urmă, chiar trecut iarăşi la raţia normală nu-i chip să te mai refaci. Câteva pedepse ceva mai aspre te împiedică să rezişti până la capăt, te cureţi mai repede. Deci: n-am voie să primesc nuci de cocos sau ţigări, nici măcar să scriu sau să capăt bileţele.

Cât ţine călătoria rumeg fără încetare hotărârea asta. Nimic, nici o legătură cu ăi de-afară sau dinăuntru. Îmi vine o idee: singurul mod de-a fi ajutat fără riscuri în privinţa mâncării e ca cineva de-afară să-i ungă pe ăi de împart ciorba, ca să-mi aleagă una din cele mai mari şi mai bune bucăţi de carne la prânz. E uşor, pentru că unul pune zeama, iar altul, care vine după el cu o tavă, pune în gamelă o bucată de carne. Trebuie să râcâie bine oala pe fund şi să umple polonicul cu cât mai multe legume. Ideea asta-mi dă ceva curaj. Dacă şusta e bine aranjată, pot chiar să-mi astâmpăr foamea şi să fie aproape suficient de hrănitor. În rest, să visez şi s-o pornesc în zbor cât mai des oi putea, gândind la ceva plăcut ca să nu-mi pierd minţile.

Am ajuns la Insule. E trei după-amiază. N-am debarcat bine că şi zăresc rochia galben-deschis a Juliettei, lângă soţul ei. Comandantul se apropie repede de mine, înainte de-a apuca să ne alinieze, şi mă-ntreabă;

— Cât?

— Opt ani.

Se întoarce spre soţia lui şi-i spune ceva. Emoţionată, desigur, se aşază pe-o piatră. Pare abătută. Soţul o ia de braţ; se ridică şi, după ce mă priveşte lung cu ochii ei imenşi, pleacă amândoi fără să se mai uite înapoi.

— Papillon, întreabă Dega, cât?

— Opt ani de recluziune.

Nu spune nimic şi n-are curaj să mă privească. Se apropie Galgani şi, până să deschidă gura, îi spun:

— Să nu-mi trimiţi nimic, şi să nu-mi scrii. Cu o condamnare aşa de lungă nu pot să-mi permit riscul unei pedepse.

— Înţeleg.

Adaug repede, în şoaptă:

— Aranjează să fiu cât mai bine servit la prânz şi seara. Dacă aranjezi şusta asta, s-ar putea să ne revedem într-o bună zi. Adio.

Mă îndrept de bunăvoie spre prima dintre bărcile ce ne vor duce la Saint-Joseph. Se uită cu toţii la mine ca la un sicriu care coboară în groapă. Nimeni nu scoate o vorbă. În timpul scurtei călătorii, îi repet lui Chapar cele spuse lui Galgani. Îmi răspunde:

— Cred c-o să meargă. Curaj, Papi.

Apoi mă întreabă:

— Cum e cu Matthieu Carbonieri?

— Iartă-mă că l-am uitat. Preşedintele tribunalului militar a cerut în privinţa lui informaţii suplimentare înainte de-a hotărî, o fi semn bun sau rău?

— Cred că bun.

Mă aflu în primul rând din micul şir de doisprezece oameni care urcă pe costişă spre Recluziune. Urc repede grăbindu-mă, ciudată treabă, să mă văd singur în celula mea. Forţez aşa de tare pasul, că-l aud pe caraliu spunându-mi:

— Las-o mai încet, Papillon. S-ar zice că eşti nerăbdător să te-ntorci în casa din care ai plecat de-aşa puţin timp.

Sosim.

— Dezbrăcarea la piele! Vi-l prezint pe comandantul Recluziunii.

— Îmi pare rău că te-ai întors, Papillon, zice el. Apoi: Recluzionari, aici etc. Discursul lui obişnuit: Clădirea A, Celula 127. E cea mai bună, Papillon, eşti în dreptul uşii coridorului, aşa că primeşti mai multă lumină şi ai tot timpul aer curat. Sper c-o să ai o purtare bună. Opt ani e mult, dar cine ştie, poate că, având o comportare excelentă, o să beneficiezi de-o mică graţiere, de un an sau doi. Ţi-o doresc, pentru că eşti un om curajos.

Iată-mă la 127. Într-adevăr, se află chiar în faţa unei uşi mari zăbrelite care dă pe coridor. Deşi e aproape şase, se vede încă destul de bine. Nu simt nici gustul, nici mirosul ăla de putregai ca-n prima mea celulă. Asta mă îmbărbătează un pic: „Amice Papillon, iată patru pereţi care trebuie să te privească trăind vreme de opt ani. Lasă-te de numărat lunile şi orele, n-are fost. Dacă vrei o măsurătoare mai ca lumea, socoteşte cu răstimpuri de câte şase luni. De şaisprezece ori şase luni, şi iată-te iar liber.

Oricum, ai un avantaj. Dacă mierleşti aici ziua, o să ai măcar plăcerea să mori pe lumină. E-o chestie. Cred că nu-i prea nostim să dai ortul popii pe întuneric. Dacă boleşti, ai un doctor care ţi se uită-n gât. Nu-i cazul să te amărăşti c-ai vrut să-ţi reiei viaţa evadând şi, zău aşa, nici pentru că l-ai curăţat pe Celier. Închipuie-ţi cât te-ai fi cătrănit ştiind că s-a uşchit, în vreme ce tu zaci aici. Timpul o să aibă şi el un cuvânt de spus. Poate vine o amnistie, un război, un cutremur, un taifun care să distrugă fortăreaţa asta. De ce nu? Poate că un tip de treabă se înapoiază în Franţa, îi impresionează pe francezi, iar aceştia obligă Administraţia penitenciară să suprime modul ăsta de-a ghilotina oameni fără ghilotină. Poate că vreun doctor scârbit istoriseşte toată tărăşenia unui ziarist, unui preot, mai ştiu cui? Oricum, pe Celier l-au mistuit de mult rechinii. Eu unul mă aflu aici şi, dacă sunt demn de mine, trebuie să ies viu din mormântul ăsta.”

Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur; un, doi, trei, patru, cinci, iar stânga-mprejur, încep să umblu, regăsind pe dată poziţia capului, a braţelor, şi lungimea exactă a pasului pentru ca pendulul să funcţioneze la mare fix. Decid să nu umblu decât două ore dimineaţa: două după-masa, până mă lămuresc dacă pot conta pe-o alimentaţie privilegiată cantitativ. Cu nervii ăştia din primele zile, să nu-mi irosesc zadarnic energia.

Da, e jalnic să te îneci la mal. Ce-i drept, era abia prima parte a evadării; mai trebuia să străbatem, ajutaţi de noroc, mai bine de o sută cincizeci de kilometri cu pluta aia şubredă. Şi-n funcţie de locul unde am fi acostat pe continent, altă evadare. Dacă ţinea figura cu lăsarea la apă, pânza celor trei saci de făină ar fi împins pluta cu peste zece kilometri pe oră. În mai puţin de cincisprezece, poate douăzeci ore, am fi ajuns la uscat. Bineînţeles, dacă ar fi plouat peste zi, căci numai pe ploaie puteam risca să ridicăm pânza. Pe cât mi-aduc aminte, o zi după ce m-au băgat la carceră a plouat. Chiar sigur nu sunt încerc să văd unde-am făcut vreo greşeală. Nu găsesc decât două. Tâmplarul a vrut să facă o plută prea bună, prea sigură, încât, ca să fixeze nucile de cocoş, a trebuit să meşterească un cofraj care însemna aproape două plute una într-alta. Deci prea multe piese de făcut şi prea mult timp ca să le facă pe şest.

A doua, mai gravă: trebuia să-l curăţ pe Celier de cum am prins să-l bănuiesc mai serios, în aceeaşi noapte. Dacă o făceam, cine ştie unde aş fost acum! Chiar zdrobind pluta la ţărmul continentului sau prins în clipa lăsării la apă, nu luam decât trei ani în ioc de opt, şi-aş fi avut satisfacţia c-am pornit la treabă. Unde m-aş afla acum, dacă mergea treaba şnur, în Insule sau pe continent? Cine ştie? Poate la Trinidad, sporovăind cu Bowen, sau la Curaçao, ocrotit de episcopul Irénée de Bruyne. Iar de-acolo n-am fi pornit-o mai departe decât ştiind precis că ne primeşte cutare sau cutare naţie. Dacă nu, m-aş fi întors lesne singur, cu un vas mic, direct la Guajira, la tribul meu.

Am dormit foarte târziu, reuşind să mă cufund într-un somn normal. Noaptea asta dintâi nu m-a prea dărâmat. Să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc. De cum voi simţi că e pe cale să mă cuprindă deznădejdea, trebuie să repet de trei ori vorbele astea de îmbărbătare: „Câtă vreme trăieşti, nădăjduieşte!”

S-a dus o săptămână. De ieri se vede o schimbare cu porţiile mele. O bucată straşnică de rasol la prânz, seara o gamelă de linte curată, aproape fără zeamă. Spun ca un copil: „Lintea are fier, e foarte sănătoasă”.

Dacă ţine figura, o să pot umbla zece-până la douăsprezece ore pe zi, aşa că seara, tare obosit, o să fiu în stare să călătoresc printre stele. Nu, n-o iau razna, mă aflu pe pământ, cu picioarele bine înfipte în pământ, mă gândesc la toate chestiile cu ocnaşi de care am aflat în Insule. Fiecare cu istorioara lui, înainte şi după. Mă gândesc deopotrivă la legendele care circulă în Insule. Una, pe care am de gând s-o controlez, dacă într-o bună zi m-oi trezi iar în Insulă, e a clopotului.

Precum ziceam, ocnaşii nu sunt îngropaţi, ci zvârliţi în mare între Saint-Joseph şi Royale, într-un loc unde mişună rechinii. Mortul e înfăşurat în saci de făină, cu un pietroi legat c-o funie de picioare. O ladă dreptunghiulară, mereu aceeaşi e plasată orizontal în partea din faţa vasului. Ajunşi la locul cu pricina, cei şase ocnaşi de la vâsle îşi ridică ramele orizontal, la înălţimea bordajului. Unul apleacă lada, iar altul deschide un fel de chepeng, aşa că hoitul alunecă în apă. E lucru sigur, nu încape nici o îndoială, că rechinii rup imediat funia. Nici un mort n-a avut vreodată răgazul să se afunde prea mult. Se ridică la suprafaţă şi rechinii încep să se bată pe felul ăsta de mâncare, pentru ei grozavă. După spusele celor care au fost de faţă, e foarte impresionant să vezi cum e mâncat un om, în afară de faptul că, atunci când sunt foarte mulţi, rechinii reuşesc să ridice giulgiul cu conţinutul lui deasupra apei şi, smulgând sacii de făină, rup totodată hălci mari din cadavru.

Treaba se petrece exact cum am spus, dar mai e o chestie pe care n-am putut s-o controlez. Ocnaşii susţin până la unul că rechinii sunt atraşi acolo de dangătul clopotului care răsună la capelă când a murit careva. Se spune că, dacă te afli la capătul digului din Insula Royale la şase seara, în unele zile nu vezi nici un rechin. Când sună clopotul bisericuţei, în doi timpi şi trei mişcări, locul mişună de rechinii care aşteaptă mortul, căci nu există altă explicaţie a grabei cu care sosesc în locul acela, fix la ora respectivă. Nădăjduiesc că nu le voi servi drept masa zilei, în asemenea condiţii, rechinilor din apele Insulei Royale Dacă mă înfulecă de viu la o evadare, mă rog, măcar voi fi luptat pentru libertate. Dar mort, după ce-am bolit într-o celulă, asta nu, n-are voie să se întâmple.

Mănânc pe săturate, datorită şustei aranjate de prietenii mei, aşa că sunt sănătos tun. Umblu fără întrerupere de la şapte dimineaţa până la şase după-masă. Drept care, gamela de seară, umplută cu legume uscate, fasole, linte, mazăre sau orez cu grăsime, se goleşte repede. Zilnic mănânc tot, fără să mă silesc. Mersul îmi face bine, oboseala pe care mi-o provoacă mi-e prielnică şi reuşesc să mă dedublez în timp ce umblu. Ieri, de pildă, am petrecut toată ziua pe pajiştile unui colţişor din Ardèche, numit Favras. Mergeam acolo adeseori, după moartea mamei, să stau câteva săptămâni la mătuşă-mea, sora ei, învăţătoare în locşorul ăla pierdut. Ei bine, ieri s-ar fi zis că mă aflam în pădurea de castani, culegând ciuperci, şi-mi auzeam micul prieten, cioban la oi, poruncind câte ceva câinelui ciobănesc, iar ăsta făcea totul la mare fix, aducând înapoi câte-o oaie rătăcită sau pedepsind o capră prea iute de picior. Mai mult, simţeam în gură până şi prospeţimea izvorului cu apă feruginoasă, savuram gâdilătura băşicuţelor de acid care-mi veneau pe nas. Trăirea asta, aşa de reală, a unor clipe petrecute cu peste cincisprezece ani în urmă, însuşirea de-a le retrăi cu-adevărat atât de intens, nu se capătă decât în celulă, departe de orice zgomot, în liniştea cea mai deplină.

Văd până şi culoarea galbenă a rochiei pe care-o poartă tuşa Outine. Aud foşnetul vântului în castani, zgomotul sec pe care-l fac castanele căzând direct pe pământ, ori înăbuşit când pică pe-un strat de frunze. Un mistreţ uriaş s-a iţit din tufele înalte de grozamă şi a băgat atâta spaimă în mine că am luat-o la goană, pierzând, de buimac ce eram, o bună parte din ciupercile culese. Da, mi-am petrecut (în timp ce umblam) toată ziua la Favras, cu tuşa şi cu micuţul meu prieten, Julien ciobanul. Aceste amintiri retrăite, atât de plăcute, atât de clare, de precise, nimeni nu mă poate împiedica să mă cufund în ele, să-mi sorb din ele tihna necesară sufletului meu rănit.

În ochii societăţii mă găsesc într-una din numeroasele carcere ale „mâncătoarei de oameni”. În fapt, i-am furat o zi întreagă, am petrecut-o la Favras pe pajişti, printre castani, am băut chiar apă minerală de la izvorul zis al Piersicului.

Iată c-au trecut primele şase luni. Îmi făgăduisem să socotesc cu răstimpuri de câte şase luni, mi-am ţinut deci promisiunea. Abia în dimineaţa asta am scăzut la cincisprezece cele şaisprezece. Au rămas doar de cincisprezece ori şase luni.

Ia să văd cum stau. Nici un necaz personal în aste şase luni. Mereu aceeaşi mâncare, dar totodată mereu raţii foarte mulţumitoare şi de pe urma cărora sănătatea mea n-are de suferit. În jurul meu, numeroase sinucideri şi mulţi nebuni furioşi, bine că-i ia de-aici destul de repede. Mi-e greu pe suflet să aud ţipete, plânsele sau gemete ore şi zile-n şir. Am găsit o şmecherie destul de valabilă, dar dăunătoare pentru urechi. Tai frânturi dintr-o bucată de săpun şi-mi înfund amândouă urechile ca să nu mai aud ţipetele alea înfiorătoare. Din păcate, din cauza săpunului, mă dor urechile, şi după o zi sau două încep să-mi curgă.

Pentru prima oară de când sânt la ocnă m-am înjosit să cer ceva unui caraliu. E gardianul care împarte supa şi e din Montélimar, aproape de locul meu de baştină. L-am cunoscut pe Insula Royale şi l-am rugat să-mi aducă un boţ de ceară ca să pot răbda ţipetele nebunilor înainte de-ai lua de-aici. A doua zi mi-a adus un boţ de ceară cât o nucă. Nu-ţi vine să crezi cât te uşurează să nu-i mai auzi pe nenorociţii ăştia.

Am ajuns să mă descurc bine cu cârcăiecii ăia mari. În şase luni m-au muşcat doar o dată. M-am învăţat să rezist când mă trezeşte din somn vreunul care se plimbă pe mine, despuiat cum sunt. Te obişnuieşti cu toate, e chestie de autocontrol, pentru că picioarele şi antenele astea te gâdilă îngrozitor. Dar dacă nu-l apuci cum trebuie, te pişcă. E mai bine să aştepţi să coboare şi pe urmă, aşa să-l cauţi şi să-l striveşti. Pe banca mea de ciment se află mereu două-trei bucăţele din pâinea de peste zi. Mirosul pâinii îl atrage fără doar şi poate, şi n-are cum să nu vină încoace. Atunci îl omor.

Trebuie să scap de-o idee care mă obsedează. De ce nu l-am lichidat pe Bébert Celier chiar din ziua când am început să bănuim că ne vinde? Drept care discut cu mine însumi la nesfârşit: când ai dreptul să ucizi? Pe urmă închei; scopul scuză mijloacele. Scopul meu era să-mi iasă bine treaba cu evadarea, am avut bafta să scot la capăt construirea unei plute pe cinste, s-o feresc la precizie. Cărăbăneala nu mai era decât o chestie de zile. Din clipa-n care am aflat de pericolul pe care-l reprezenta Célier, când ajunsesem la penultima piesă, care, ca prin minune, sosise cu bine, trebuia să-l execut fără să şovăi. Dar dacă m-aş fi înşelat, dacă aparenţele erau mincinoase? Aş fi omorât un nevinovat. Groaznic. E nelogic însă ca tu să-ţi faci o problemă de conştiinţă, tu, un vieţaş, mai rău, un condamnat la opt ani de recluziune în cadrul unei pedepse pe viaţă.

Oare ce-ţi închipui că eşti, otreapă zvârlită, tratat ca o scârnăvie a societăţii? Aş vrea să ştiu dacă coi doisprezece juraţi împuţiţi care te-au condamnat s-au întrebat măcar o singură dată dacă, de-adevăratelea, cu mâna pe conştiinţă, au făcut bine dându-ţi o pedeapsă atât de grea. Şi dacă procurorul, în privinţa căruia încă n-am hotărât cu ce o să-i smulg limba, s-a întrebat şi el dacă n-a tras prea tare în rechizitoriul său. Cu siguranţă că nici avocaţii mei nu-şi mai amintesc de mine. Probabil că vorbesc la modul general despre „cazul acela nefericit al lui Papillon” de la Curtea cu juri, din 1932: „Ştiţi, colegi, în ziua aia nu prea eram în formă, şi, colac peste pupăză, procurorul Pradel vorbea ca în zilele sale de glorie. A câştigat magistral procesul acesta în favoarea acuzării. E cu-adevărat un adversar de mare clasă.”

Aud toate astea, de parcă m-aş afla lângă „maestrul” Raymond Hubert, într-o conversaţie între avocaţi, sau la o reuniune mondenă, ori mai curând într-unul din coridoarele tribunalului.

Precis că numai unul poate să aibă o atitudine de magistrat cinstit şi corect, preşedintele Bévin. Acestui bărbat imparţial i-e foarte la îndemână să discute între colegi sau într-un salon despre riscul ca un om să fie judecat de nişte juraţi. Cu siguranţă că spune, folosind cuvinte alese, nici vorbă, că cele douăsprezece momâi din juriu nu dovedesc pregătire pentru o asemenea răspundere, că sunt prea impresionate de farmecul acuzatorului sau al apărătorului, în funcţie de cel care se dovedeşte mai tare în această întrecere oratorică; că achită prea uşor sau condamnă fără să ştie prea bine despre ce-i vorba, după atmosfera bună sau proastă pe care se pricepe s-o creeze partea cea mai puternică.

Preşedintele şi familia mea de asemeni, da, dar s-ar putea ca familia mea să fie niţeluş supărată pe mine din cauza necazurilor pe care mai mult ca sigur că i le-am provocat. Unul singur, tatăl meu, bietul meu tată, nu s-o fi plâns de crucea pe care fiul său i-a aruncat-o pe umeri, precis că-i aşa. Târăşte cu el acea cruce grea, fără să-şi acuze feciorul, fără să-i reproşeze ceva, şi asta cu toate că, în calitate de institutor, poartă respect legilor şi chiar îi învaţă şi pe alţii să le înţeleagă şi să le accepte. Sunt convins că inima lui strigă: „Netrebnicilor, mi-aţi omorât copilul, ba mai rău, l-aţi osândit la o moarte înceată, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani!” De-ar şti unde se află băiatul lui, ce se face cu el, ar fi în stare să devină anarhist.

În noaptea asta „mâncătoarea de oameni” şi-a meritat numele mai mult ca oricând. Mi-am dat seama că doi se spânzuraseră şi unul se asfixiase îndesându-şi nişte cârpe în gură şi-n nas. Celula 127 se afla lângă locul unde caraliii schimbă garda şi prind câteodată frânturi din ce-şi spun. În dimineaţa asta, de pildă, n-au vorbit destul de încet ca să n-aud ce ziceau despre cele petrecute peste noapte.

Au trecut alte şase luni. Fac un bilanţ al situaţiei şi sap în lemn un „14” de toată frumuseţea. Am un cui de care mă slujesc doar o dată la şase luni. Da, încerc să fac un bilanţ, sănătatea continuă să fie bună şi am un moral foarte ridicat.

Graţie călătoriilor mele printre stele nu se prea întâmplă să am crize lungi de disperare. Le birui destul de lepede şi ticluiesc o întreagă călătorie, reală sau plăsmuită, care-mi goneşte gândurile negre. Moartea lui Celier mi-e de mare ajutor ca să înving clipele astea grele. Îmi spun: Eu trăiesc, trăiesc, sunt viu şi trebuie să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc, pentru ca într-o zi să retrăiesc liber. El, care m-a împiedicat s-o şterg, e mort, nu va fi nicicând liber cum voi fi eu într-o bună zi, asta-i sigur, precis. Oricum, dacă ies la treizeci şi opt de ani, nu se cheamă că sunt bătrân, şi următoarea evadare o să meargă straşnic, sunt convins.

Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur; un, doi, trei, patru, cinci, iar stânga-mprejur. De câteva zile picioarele mele sunt negre şi din gingii musteşte sânge. Să cer oare să fiu trecut pe lista bolnavilor? Apăs cu degetul mare în partea de jos a gambei şi semnul rămâne întipărit. S-ar spune că sunt plin cu apă. De-o săptămână nu mai pot să umblu zece sau douăsprezece ore pe zi, mă simt foarte obosit, cu numai şase ore de mers în două reprize. Când mă spăl pe dinţi, nu mai pot să-i frec cu prosopul aspru dat cu săpun fără să mă doară şi să sângereze mult. Până şi-un dinte mi-a căzut ieri de la sine, un incisiv de sus.

Seria asta nouă de şase luni se încheie cu o adevărată revoluţie. Chiar aşa, ieri ne-au pus pe toţi să scoatem capul pe uşă şi a trecut un doctor care răsfrângea fiecăruia buzele. Iar azi-dimineaţă, după exact optsprezece luni de când mă aflu în celula asta, s-a deschis uşa şi mi s-a spus:

— Ieşi, stai lipit de perete şi aşteaptă.

Eram primul de lângă uşă, au ieşit vreo şaptezeci de tipi. „Stânga-mprejur.” Mă trezesc ultimul dintr-un şir care se îndreaptă spre cealaltă extremitate a clădirii” şi ieşim în curte.

E ora nouă. Un doctor tânăr în cămaşă kaki cu mâneci scurte stă aşezat în aer liber, la o măsuţă de lemn. Lângă el doi infirmieri ocnaşi şi un infirmier paznic. Nu cunosc pe niciunul, nici pe doctor. Zece caralii, cu revolverul în mână, fac acoperirea ceremoniei. Comandantul şi paznicii-şefi, în picioare, privesc fără să scoată o vorbă.

— Dezbrăcarea la piele, strigă gardianul-şef. Ţoalele sub braţ. Primul, cum te cheamă?

— X…

— Deschide gura, desfă picioarele. Scoateţi-i ăştia trei dinţi. Întâi alcool iodat, pe urmă albastru de metilen; sirop de Cochlearia de două ori pe zi înainte de masă.

Sunt ultimul la rând.

— Cum te cheamă?

— Charrière.

— Ia te uită, eşti singurul care are un corp prezentabil. Ai sosit de curând?

— Nu.

— De cât timp eşti aci?

— Azi se fac optsprezece luni.

— De ce nu eşti slab ca ceilalţi?

— Nu ştiu.

— Bine, îţi spun eu. Pentru că mănânci mai bine decât ei, afară de cazul că te masturbezi mai puţin. Gura, picioarele. Două lămâi pe zi: una dimineaţa, una seara. Suge lămâile şi dă-ţi cu zeamă pe gingii, ai scorbut.

Îmi curăţă gingiile cu alcool iodat, apoi le badijonează cu albastru de metilen, mi se dă o lămâie. Stânga-mprejur, sunt ultimul din şir şi mă întorc în celula mea.

Cele întâmplate reprezintă o adevărată revoluţie, scoaterea bolnavilor în curte, la lumina soarelui, prezentarea lor medicului, la un pas de el. Niciodată nu s-a pomenit aşa ceva la Recluziune. Ce i-o fi apucat? S-o fi găsit în sfârşit un medic să refuze a fi complicele mut al acestui regulament? Pe doftoraşul ăsta, cu care mai târziu aveam să mă împrietenesc, îl cheamă Germain Guibert. A murit în Indochina. Soţia lui mi-a comunicat vestea într-o, scrisoare Pe care mi-a trimis-o la Maracaibo, în Venezuela, mulţi ani după asta.

La fiecare zece zile, vizită medicală afară, la soare. Mereu aceeaşi reţetă: alcool iodat, albastru de metilen, două lămâi. Starea mea nu se agravează, dar nici nu-mi merge mai bine. De două ori am cerut sirop de Cochlearia, şi de două ori nu mi l-a dat doctorul, asta începe să mă enerveze, întrucât tot nu pot să umblu mai mult de şase ore pe zi, iar partea de jos a picioarelor mi-e încă umflată şi neagră.

Într-o zi, aşteptându-mi rândul, observ că pomişorul rahitic sub care mă feresc un pic de soare e un lămâi lipsit de fructe. Rup o frunză şi-o mestec, apoi, maşinal, smulg vârfuleţul unei crengi, cu câteva frunze, fără vreo idee preconcepută. Când mă cheamă doctorul, îmi bag crenguţa-n şezut şi-i spun:

— Doctore, nu ştiu dac-o fi din cauza lămâilor dumitale, dar uite ce-mi creşte-n dos. Şi mă-ntorc, cu crenguţa şi frunzele ei în şezut.

Caraliii se pornesc mai întâi pe râs, apoi gardianul-şef spune:

— O să iei o pedeapsă, Papillon, pentru că eşti obraznic cu domnul doctor.

— Ba deloc, spune doctorul. Omul ăsta nu trebuie pedepsit, de vreme ce nu-l reclam. Nu mai vrei lămâi? Asta ai vrut să spui?

— Da, doctore, mi-e lehamite de lămâi, nu mă vindec. Vreau să încerc siropul de Cochlearia.

— Nu ţi-am dat deoarece am foarte puţin şi-l păstrez pentru cei grav bolnavi. O să-ţi dau totuşi o lingură pe zi, dar şi lămâi.

— Doctore, am văzut nişte indieni mâncând alge de mare, şi-am zărit tocmai din astea pe Insula Royale. Trebuie să se găsească şi la Saint-Joseph.

— Mi-ai dat o idee grozavă. O să căpătaţi zilnic o anumită algă pe care, e drept, am văzut-o cu însumi pe malul mării. Indienii o mănâncă fiartă sau crudă?

— Crudă.

— E-n regulă, mulţumesc. Mai ales, domnule comandant, vă rog ca acest om să nu fie pedepsit, contez pe dumneavoastră.

— Am înţeles, domnule căpitan.

S-a întâmplat o minune. Să ieşi câte două ore la soare, din opt în opt zile, fie spre a-ţi aştepta rândul la vizita medicală, fie pentru ca ceilalţi să poată trece, să vezi chipuri, să şopteşti câteva vorbe; cui i-ar fi dat prin cap că s-ar putea întâmpla un asemenea miracol? Pentru toţi e o schimbare formidabilă. Morţii se ridică şi umblă la soare, îngropaţii ăştia de vii pot rosti în sfârşit câteva cuvinte. E o butelie de oxigen care insuflă viaţă fiecăruia dintre noi.

Clac, clac, o infinitate de clac deschid toate porţile celulelor într-o dimineaţă de joi, la ora nouă. Fiecare trebuie să stea în picioare în pragul celulei sale.

— Recluzionari strigă cineva, vine guvernatorul în inspecţie, Însoţit de cinci ofiţeri ai coloniei, cu siguranţă toţi medici, un bărbat înalt, elegant, cu părul cărunt argintiu, trece încet de-a lungul coridorului prin faţa fiecărei celule. Aud cum i se aduc la cunoştinţă pedepsele grave şi ce le-a motivat. Înainte să ajungă în dreptul meu, e pus să se scoale un om care n-a avut puterea să aştepte atâta vreme în picioare. E Graville, unul dintre antropofagi. Un militar spune:

— Păi ăsta-i un cadavru ambulant! Guvernatorul răspunde:

— Toţi sunt într-o stare jalnică.

Comisia ajunge la mine. Comandantul zice:

— Ăstuia i s-a dat cea mai grea pedeapsă din Recluziune.

— Cum te cheamă? spune guvernatorul.

— Charrière.

— Ce pedeapsă?

— Opt ani pentru furt din bunurile statului, omor, etc. trei şi cinci ani, fără contopire de pedeapsă.

— Cât ai făcut?

— Optsprezece luni.

— Purtarea?

— Bună, spune comandantul.

— Sănătatea?

— Merge, spune doctorul.

— Ai ceva de spus?

— Că regimul acesta e neomenos şi nu prea demn de-un popor ca acela al Franţei.

— Prin ce?

— Tăcere absolută, nici un fel de plimbare şi, până acum câteva zile, nici un fel de îngrijire.

— Poartă-te bine şi poate că vei beneficia de-o graţiere, dacă voi mai fi guvernator.

— Mulţumesc.

Bin ziua aceea, din ordinul guvernatorului şi al medicului-şef, veniţi din Martinica şi din Cayenne, facem zilnic o plimbare de o oră, cu baie în mare, într-un soi de piscină în care blocuri mari de piatra îi apară de rechini pe cei ce se scaldă.

În fiecare dimineaţă, la nouă, coborâm din Recluziune în grupuri de câte o sută, goi puşcă, la scăldat. Soţiile şi copiii supraveghetorilor trebuie să rămână acasă la ei, pentru ca noi să putem coborî în pielea goală.

Treaba asta merge de o lună. Chipurile oamenilor sunt complet schimbate. Ora aia de stat la soare, scăldatul în apa sărată, faptul de a sta de vorbă, zilnic câte-o oră, a transformat radical turma asta de recluzionari, bolnavi sufleteşte şi trupeşte.

Într-o zi, urcând drumul pe când reveneam de la scăldat, mă aflu printre ultimii, când se aud ţipetele disperate ale unei femei şi două focuri de revolver. Disting:

— Ajutor! Mi se îneacă fetiţa!

Ţipetele vin dinspre chei, care e o simplă pantă cimentată ce pătrunde în mare şi unde acostează bărcile. Alte ţipete:

— Rechinii!

Iar două focuri de revolver. Cum toţi s-au întors să privească spre locul de unde se aud strigătele de ajutor şi împuşcăturile, fără să mai ezit, dau brânci unui paznic şi pornesc în goană, gol puşcă, spre chei. Ajuns aci, văd doua femei care ţipă ca nişte apucate, trei paznici şi câţiva arabi.

— Săriţi în apă! ţipă femeia. Nu-i departe! Nu ştiu să înot, altfel m-aş duce. Laşilor!

— Rechinii! spune un caraliu, şi trage din nou în ei.

O fetiţă, îmbrăcată într-o rochiţă albastră cu alb, pluteşte pe apă, purtată încet de-un curent slab. Se îndreaptă direct spre confluenţa curenţilor, unde se află cimitirul ocnaşilor, dar e încă foarte departe. Caraliii trag fără întrerupere şi precis că au nimerit câţiva rechini, întrucât lângă fetiţă se văd nişte vârtejuri. Strig:

— Nu mai trageţi!

Mă arunc în apă fără să mai stau pe gânduri. Ajutat de curent, mă îndrept foarte repede spre fetiţă, care continuă să plutească datorită rochiţei, şi bat din picioare cu toată forţa ca să ţin rechinii la distanţă.

Tocmai când nu mai am de străbătut până la ea decât treizeci sau patruzeci de metri, soseşte o barcă plecată din Insula Royale şi al cărei echipaj a văzut de departe cele întâmplate. Ajunge la fetiţă înaintea mea, o apucă şi-o scapă de primejdie. Plâng de ciudă, fără să mă mai gândesc măcar la rechini, când, la rândul meu, sunt ridicat la bord. Mi-am riscat viaţa de pomană.

Cel puţin aşa credeam, dar o lună mai târziu, ca un soi de recompensă, doctorul Germain Guibert a obţinut o suspendare a condamnării mele la recluziune, pe motive de sănătate.