Capitolul 1O plută într-un mormânt

În cinci luni am reuşit să cunosc cele mai mici unghere ale Insulelor. Pentru moment socotesc că grădina de lângă cimitir, unde trebăluia prietenul meu Carbonieri – nu mai lucrează acolo – e locul cel mai sigur pentru pregătirea unei plute. Drept care îl rog pe Carbonieri să-şi reia lucrul acolo fără vreun ajutor de grădinar. Acceptă. Mulţumită lui Dega, capătă iar slujba asta.

Azi-dimineaţă, trecând prin faţa locuinţei noului comandant cu roşioare înşirate doldora pe sârmă, îl aud pe ocnaşul „băiat de casă” spunând unei femei tinere:

— El e, doamnă comandant, cel care-i aducea în fiecare zi peşte doamnei Barrot.

Iar tânăra şi frumoasa brunetă, tip de algeriană, cu pielea bronzată, îl întreabă:

— Va să zică el e Papillon? Şi, adresându-mi-se, îmi spune:

— Am mâncat la doamna Barrot nişte langustine delicioase pescuite de dumneata. Pofteşte înăuntru să bei un pahar de vin şi să guşti nişte brânză de capră primită recent din Franţa.

— Nu, mulţumesc, doamnă.

— De ce? în casa doamnei Barrot intrai, de ce la mine nu?

— Pentru că soţul ei îmi permitea să întru la el în casă.

— Papillon, soţul meu comandă în lagăr, acasă comand eu. Intră fără teamă.

Simt că această frumoasa brunetă atât de voluntară poate fi sau utilă sau periculoasă. Intru.

La masa din sufragerie mă serveşte, pe-o farfurie, cu şuncă afumată şi brânză. Fără fasoane, se aşează în faţa mea, îmi oferă vin, apoi cafea şi un rom delicios de Jamaica.

— Papillon, îmi spune ea, cu toată harababura legată de plecarea lor şi de sosirea noastră, doamna Barrot a avut răgazul să-mi vorbească de dumneata. Ştiu că era singura femeie din Insule căreia îi aduceai peşte. Sper că-mi vei face aceeaşi favoare.

— Da, numai că dânsa era bolnavă, în timp ce dumneavoastră sunteţi sănătoasă, după cum văd.

— Nu obişnuiesc să mint, Papillon. Da, sunt sănătoasă, dar am trăit într-un port la mare şi ador peştele. Sunt din Oran. Un singur lucru mă supără, am aflat de asemenea că nu-ţi vinzi peştele. Asta nu-mi place.

Pe scurt, am stabilit că-i voi aduce peşte.

Tocmai aprinsesem o ţigară; după ce-i dădusem trei kile şi mai bine de roşioară şi şase langustine, când iată că soseşte comandantul.

Dă cu ochii de mine şi spune:

— Juliette, ţi-am spus că în afară de „băiatul de casă” n-are voie să intre la noi nici un deportat.

Mă scol în picioare, dar o aud spunând:

— Stai jos. Deportatul ăsta e cel pe care mi l-a recomandat doamna Barrot înainte de plecare, aşa că n-ai ce să-mi reproşezi. N-o să intre nimeni aici în afară de el. Pe de altă parte, o să-mi aducă peşte de câte ori o să am nevoie.

— E-n regulă, zice comandantul. Cum te numeşti? Dau să mă ridic ca să-i răspund, dar Juliette îmi pune mâna pe umăr, obligându-mă să mă reaşez:

— Aici, spune ea, e casa mea. Comandantul nu mai e comandant, o soţul meu, domnul Prouillet.

— Mulţumesc, doamnă. Mă numesc Papillon.

— Ah! Am auzit vorbindu-se de dumneata şi de evadarea dumitale de-acu trei ani şi ceva de la spitalul din Saint-Laurent-du-Maroni. De altfel, unul din supraveghetorii pe care i-ai culcat la pământ cu prilejul acestei evadări nu e altul decât nepotul meu şi al protectoarei dumitale.

În clipa aceea, Juliette izbucneşte într-un râs plin de prospeţime şi tinereţe, spunând:

— Va să zică dumneata eşti acela care l-a pocnit pe Gaston? Asta nu va schimba cu nimic relaţiile dintre noi.

Comandantul, tot în picioare, îmi spune:

— E de necrezut câte crime şi asasinate se comit anual în insule. Mult mai multe decât pe continent. Cum explici Papillon?

— Domnule comandant, întrucât oamenii de aici nu pot să evadeze, devin arţăgoşi. Trăiesc cot la cot ani de zile şi-i firesc să se ivească duşmănii şi prietenii pe viaţă şi pe moarte. Pe de altă parte, nici cinci la sută din ucigaşi nu sunt descoperiţi, aşa că asasinul sau criminalul e aproape sigur că scapă nepedepsit.

— Explicaţia dumitale e logică. De când pescuieşti, şi cu ce te îndeletniceşti ca să ai dreptul la pescuit?

— Sunt vidanjor. La şase dimineaţa mi-am terminat treaba, ceea ce-mi îngăduie să pescuiesc.

— Tot restul zilei? întreabă Juliette.

— Nu, la amiază trebuie să mă întorc în lagăr şi pot să ies din nou de la trei până la şase. E foarte neplăcut, deoarece, în funcţie de flux şi reflux, uneori nu mai pot să pescuiesc.

— O să-i dai un permis special, nu-i aşa, puişor? zice Juliette întorcându-sc spre soţul ei. De la şase dimineaţa la şase seara, să poată pescui în voie.

— S-a făcut, zise el.

Părăsesc casa, felicitându-mă că m-am purtat astfel, căci cele trei ore, de la amiază la trei, sunt preţioase. E ora siestei şi aproape toţi supraveghetorii dorm la orele astea, aşa că paza e foarte slabă.

Practic, Juliette ne-a acaparat – şi pe mine, şi peştele pe care-l prind. Merge până acolo că-l trimite pe tânărul „băiat de casă” să vadă unde pescuiesc, ca să vină să-mi ia peştele. Uneori apare şi-mi spune: „M-a trimis comandanta să iau tot ce-ai pescuit, că are invitaţi la masă şi a facă bouillabaisse” sau cutare alt fel ele mâncare. Pe scurt, dispune cum vrea de peştele meu, ba-mi cere chiar să caut să pescuiesc un anumit soi de peşte, sau să mă bag la fund ca să prind langustine. Treaba asta îmi dă de multe ori peste cap meniul gurbiului dar, pe de altă parte, sunt protejat ca nimeni altul. Are însă şi atenţii:

— Papillon, mareea e la ora unu?

— Da, doamna.

— Vino să mănânci la mine, să nu mai fii nevoit să te întorci în lagăr.

Şi mănânc la ea, nu în bucătărie, ci întotdeauna în sufragerie. Luând loc pe un scaun în faţa mea, mă serveşte şi-mi toarnă să beau. Nu-i la fel de discretă ca doamna Barrot. Deseori îmi pune întrebări meşteşugite despre trecutul meu. Ocolesc de fiecare dată subiectul care o interesează cel mai mult, viaţa pe care-am dus-o în Montmartre, povestindu-i în schimb tinereţea şi copilăria mea. În timpul ăsta, comandantul doarme în camera lui.

Într-o dimineaţă, după ce-am prins foarte devreme o mulţime de peşte şi aproape şaizeci de langustine, trec pe la ea la ora zece. O găsesc stând pe scaun, într-un capot alb, iar o tânără, în spatele ei, îi aranjează buclele. Dau bună ziua, după care-i ofer o duzină de langustine.

— Nu, zice ea, dă-mi-le pe toate. Câte ai?

— Şaizeci.

— Perfect, lasă-le aici, te rog. Câţi peşti îţi trebuie pentru tine şi prietenii tăi?

— Opt.

— Opreşte-ţi atunci opt şi dă restul băiatului să-i pună la rece.

Nu mai ştiu ce să spun. Niciodată nu m-a tutuit, mai ales faţă de-o altă femeie, care precis că o să trăncănească. Dau să plec, foarte stânjenit, când o aud că-mi spune:

— Stai liniştit, ia loc şi bea un lichior de anason. Ţi-o fi cald.

Femeia asta autoritară mă descumpăneşte într-un asemenea hal că m-aşez. Sorb încet din lichior, aprinzându-mi o ţigară şi uitându-mă la tânăra care o piaptănă pe comandantă şi care din când în când mi-aruncă câte-o privire. Comandanta, care are o oglindă-n mână, bagă de seamă şi-i zice:

— E chipeş gagicu' meu, aşa-i, Simone? Toate sunteţi geloase pe mine, adevărat?

Şi se pun amândouă pe râs. Eu nu mai ştiu în ce gaură să mă bag. Spun cu naivitate:

— Noroc că gagicu' dumneavoastră, cum îl numiţi, nu-i periculos şi. În situaţia în care se află, nu poate să aibă vreo slăbiciune pentru cineva.

— N-o să-mi spui că n-ai o slăbiciune pentru mine, zice algeriana. Nimeni n-a putut să îmblânzească un leu ca tine, iar eu, uite, eu fac ce vreau. Trebuie să fie o explicaţie, nu-i aşa, Simone?

— Nu cunosc explicaţia, zice Simone, însă-i sigur că dumneata, Papillon, eşti neîmblânzit cu toată lumea în afară de comandantă. Până acolo că săptămâna trecută cărai peste cincisprezece kilograme de peşte, mi-a povestit nevasta supraveghetorului-şef, şi n-ai vrut să-i vinzi doi peştişori prăpădiţi la care poftea grozav, pentru că nu se găsea carne la măcelărie.

— Ah! Asta încă n-o aflasem, Simone!

— Ştii ce i-a răspuns doamnei Kargueret mai deunăzi? continuă Simone. Îl vede trecând cu nişte languste şi cu o murenă cât toate zilele: „Vinde-mi murena asta sau măcar jumătate, Papillon. Cred că ştii că noi, bretonii, ne pricepem s-o gătim grozav.” „Nu numai bretonii o apreciază, doamnă. O mulţime de oameni, inclusiv cei din Ardèche, ştiu încă din timpul romanilor că-i o mâncare delicioasă”. Şi-a plecat mai departe fără să-i vândă nimic.

Râdeau amândouă să se prăpădească. Mă întorc în lagăr furios şi seara povestesc în gurbi toată tărăşenia.

— Nu-i deloc a bună, zice Carbonieri. Dameza asta a pus ochii pe tine. Du-te pe acolo cât mai rar şi numai când ştii că e şi comandantul.

Toată lumea e de aceeaşi părere. Sunt hotărât să procedez întocmai.

Am descoperit un tâmplar din Valence. E aproape judeţ cu mine. A omorât un pădurar. E un cartofor pătimaş, veşnic dator: ziua se străduieşte să facă obiecte artizanale, iar noaptea pierde tot ce-a câştigat. Adeseori trebuie să meşterească un obiect oarecare ca să plătească unui creditor. În asemenea cazuri se profită de situaţie şi i se dau o sută cincizeci sau două sute de franci pe-un sipeţel din lemn de trandafir care merită trei sute de franci. M-am hotărât să-l atac.

Într-o zi, ia spălătorie, îi spun:

— Vreau să-ţi vorbesc în noaptea asta, te aştept la closet. Am să te înştiinţez.

Ne-am întâlnit noaptea, singuri, ca să vorbim liniştiţi. Îi spun:

— Bourset, ştii că suntem judeţi?

— Nu! Cum adică?

— Nu eşti din Valence?

— Ba da.

— Eu sunt din Ardèche, aşa că suntem judeţi.

— Şi ce-i cu asta?

— E că nu vreau să fii exploatat când ai nevoie de bani şi să ţi se plătească jumătate din cât face obiectul pe care l-ai meşterit. Adu-mi-l mie, am să-ţi dau cât merită. Asta-i tot.

— Mulţumesc, zice Bourset.

Nu scap nici un prilej ca să-l ajut. Mereu are discuţii cu cei cărora le datorează bani. Toate au mers cum au mers până când i-a rămas dator lui Vicioli, bandit corsican din munţi, unul din bunii mei camarazi. Ştirea o capăt de la Bourset. Pe cât înţeleg, Vicioli îl presează să-i plătească datoria de şapte sute de franci, şi că a terminat aproape un secreter mic, dar nu poate să spună când o să fie gata, pentru că-l lucrează în ascuns. Într-adevăr, nu-i voie de făcut mobile mai mari, din pricina cantităţii de lemn pe care-o necesită. Îi răspund c-o să încerc să-l ajut. Iar în înţelegere cu Vicioli pun la cale o mică farsă.

Urmează ca el să-l înghesuie pe Bourset şi chiar să-l ameninţe grav. Eu am să mă înfăţişez în chip de salvator. Chiar aşa s-a şi întâmplat. De când cu problema asta, aranjată chipurile de mine, Bourset îmi acordă o încredere oarbă. E pentru prima oară în viaţa lui de ocnaş că poate să respire uşurat. Acum pot risca să-i vorbesc.

Îi spun într-o seară:

— Ai de la mine două mii de franci dacă faci ce-ţi cer: o plută din piese detaşate, pentru două persoane.

— Ascultă, Papillon, n-aş face asta pentru nimeni, dar pentru tine sunt gata să risc doi ani de recluziune. Dar e o hibă: nu pot să scot demne mărişoare din atelier.

— Am eu pe cineva.

— Pe cine?

— Cumnaţii cu căruciorul, Naric şi Quenier. Cum ai de gând să procedezi?

— Trebuie desenat mai întâi un plan la scară, apoi meşterite piesele, una câte una, cu nuturi, ca să se-mbuce perfect. Greul e să găsesc lemn care pluteşte bine, pentru că-n Insule e numai lemn tare, care nu-i bun de aşa ceva.

— Când îmi dat răspunsul?

— În trei zile.

— Vrei să pleci cu mine?

— Nu.

— De ce?

— Mi-e frică de rechini şi c-o să mă înec.

— Făgăduieşti c-o să m-ajuţi pân' la capăt?

— Jur pe copiii mei. Doar c-o să cam dureze.

— Fii atent: am să-ţi pregătesc chiar de pe-acum o acoperire la caz că se întâmplă ceva. O să copiez planul plutei cu mâna mea pe-o foaie de caiet. Am să scriu dedesubt. „Bourset, dacă ţii la viaţă, meştereşte pluta pe care am desenat-o aici”. Mai târziu, am să-ţi dau în scris cele ce vreau în legătură cu executarea fiecărei piese. De cum termini o bucată, o depozitezi unde am să-ţi spun. O să dispară de-acolo, dar să nu încerci să afli cine şi când a luat-o (ideea asta pare să-l liniştească). În felul ăsta scapi de cazne dacă eşti prins şi nu rişti decât o pedeapsă uşoară de vreo şase luni.

— Dar dacă te agaţă pe tine?

— O să fie invers, o să recunosc că eu am scris ce-am vrut de la tine. Desigur că va trebui să păstrezi bileţelele respective. Ne-am înţeles?

— Da.

— Ţi-e frică?

— Nu, mi-a trecut, şi sunt bucuros să te-ajut.

N-am spus încă nimănui nimic. Aştept mai întâi răspunsul lui Bourset. Abia după o lungă şi nesfârşită săptămână am reuşit să stau de vorbă cu el. Între patru ochi, la bibliotecă. Suntem singuri. E duminică dimineaţa. Sub spălător, în curte, jocul de cărţi e-n toi. Vreo optzeci de jucători şi tot pe atâţia chibiţi.

De la bun început îmi umple sufletul de bucurie:

— Cel mai greu era să fac rost de nişte lemn uşor şi uscat, în cantitate îndestulătoare. I-am dat de cap meşterind un soi de coviltir de lemn umplut cu nuci de cocos uscate, cu învelişul lor de fibre, bineînţeles. Fibrele astea sunt tot ce poate fi mai uşor, şi nu lasă apa să pătrundă. Când o fi pluta gata, faci cum ştii să găseşti destule nuci de cocos ca să le vâri înăuntru. Va să zică, mâine fac prima piesă. O să-mi ia cam trei zile. Începând de joi, poate s-o ia unul din cumnaţi, de cum se crapă de ziuă. Nu m-apuc de altă piesă până n-o văd pe cea dinainte plecată din atelier. Uite planul pe care l-am desenat, copiază-l şi dă-mi scrisoarea pe care mi-ai făgăduit-o. Le-ai vorbit ălor doi cu căruciorul?

— Nu, încă nu, aşteptam răspunsul tău.

— Ei bine, uite c-am zis da.

— Mulţumesc, Bourset, nu ştiu cum să-mi arăt recunoştinţa. Te rog să primeşti cinci sute de franci.

Se uită ţintă-n ochii mei şi-mi zice:

— Nu, ţine-ţi banii. Dacă ajungi pe continent, ai să ai nevoie de ei ca să te cărăbăneşti mai departe. Începând de azi nu mai joc cărţi până nu te văd plecat. Cu ce-o să mai ciubucăresc, scot eu bani de ţigări şi de-o friptură.

— De ce nu vrei să-i iei?

— Pentru că n-aş face asta nici pentru zece mii de franci. E prea riscant, în ciuda măsurilor tale de prevedere. Dar pe degeaba pot s-o fac. Şi tu m-ai ajutat, eşti singurul care mi-ai întins o mână frăţească. Chiar dacă mi-e frică, sunt bucuros să te-ajut să-ţi recapeţi libertatea.

În timp ce copiez planul pe-o foaie de caiet, mă cuprinde ruşinea în faţa unei mărinimii atât de naive. Nici prin cap nu-i trecuse că gesturile mele fuseseră calculate şi interesate. Ca să mă mai ridic puţin în ochii mei, mă văd silit să-mi spun că trebuie să evadez cu orice preţ, chiar cu preţul unor situaţii grele şi nu întotdeauna demne de laudă. Peste noapte am stat de vorbă cu Naric, zis Moacă Bună, care o să-l pună după aia în temă pe cumnatu-său. Îmi spune fără şovăială:

— Te poţi bizui pe noi în ce priveşte scoaterea pieselor din atelier. Numai să nu fii grăbit, că n-o să le putem extrage decât o dată cu nişte chestii mai importante, pentru vreo bina din Insulă. În tot cazul, îţi făgăduiesc că n-o să lăsăm să ne scape vreo ocazie.

E-n regulă. Rămâne să mai vorbesc cu Matthieu Carbonieri, deoarece cu el vreau să evadez. E de acord sută la sută.

— Matthieu, am găsit cine să-mi facă pluta, am găsit cine să-mi scoată piesele din atelier. Rămâne să găseşti în grădina ta un loc unde să îngropăm pluta.

— Nu, într-o grădină de zarzavat e periculos, pentru că noaptea vin caraliii să fure zarzavaturi. Dacă bagă de seamă că sună a gol pe unde calcă, am sfeclit-o. O să pregătesc o ascunzătoare într-un parapet. Scot un pietroi şi fac un soi de văgăună. În felul ăsta, cum soseşte o piesă, doar ridic pietroiul şi-l pun la loc după ce-am băgat bucata de lemn la fereală.

— Să-ţi aducă piesele direct în grădină?

— Nu, ar fi prea mare primejdia. Cumnaţii cu căruciorul n-au ce să caute la mine-n grădină, ar fi mai bine s-aranjeze în aşa fel ca să lase piesa mereu în alt loc, nu prea departe de grădina mea.

— În regulă.

S-ar părea că totul e pus la punct. A mai rămas chestia cu nucile de cocos. Văd eu cum fac rost de câte-mi trebuie fără să bată la ochi.

Simt de-a binelea că prind viaţă. Mai trebuie să stau de vorbă cu Galgani şi cu Grandet. N-am dreptul să tac, căci s-ar putea să fie acuzaţi de complicitate. Ar fi cazul să mă despart de ei oficial, ca să mă descurc singur. Când le spun că pregătesc o evadare şi că trebuie să mă despart de ei, sar amândoi cu gura pe mine şi refuză categoric:

— Uşcheşte-te cât mai repede. Vedem noi cum ne descurcăm. Până una-alta, rămâi cu noi, am trecut şi prin chestii mai grele.

E-o lună şi mai bine de când am pornit să pregătesc evadarea. Am şi primit şapte piese, dintre care două mari. M-am dus să văd parapetul unde a aranjat Matthieu ascunzătoarea. Nu se observă c-ar fi mişcat pietroiul din loc, a avut grijă să vâre nişte muşchi de jur împrejur. E perfectă, dar cred că scobitura e prea mică, n-o să încapă totul. În sfârşit, deocamdată e loc destul.

Faptul că-mi pregătesc evadarea îmi ridică formidabil moralul. Mănânc mai mult ca oricând şi datorită pescuitului sunt în mare formă. Afară de asta, în fiecare dimineaţă, la stânci, fac peste două ore de gimnastică. Îmi exersez în special picioarele, căci braţele sunt bine puse la punct cu pescuitul. Am inventat o şmecherie pentru picioare: înaintez în mare mai mult decât ar cere pescuitul, pentru ca valurile să mă izbească în coapse. Când mă lovesc, îmi încordez muşchii ca să-mi păstrez echilibrul. Rezultatele sunt excelente.

Juliette, comandanta, continuă să se poarte foarte drăguţ cu mine, dar a băgat da seamă că nu mai intru-n casă decât dacă e şi soţul ei. Mi-a spus-o de la obraz şi, ca să mă liniştească, mi-a explicat că-n ziua când se coafa a glumit. Cu toate astea, fata care-i slujeşte drept coafeză mă pândeşte adeseori când mă întorc de la pescuit, adresându-mi mereu câteva cuvinte amabile despre sănătatea şi moralul meu. Totul decurge aşadar cum nu se poate mai bine. Bourset nu pierde nici o ocazie ca să mai lucreze vreo piesă. Se-împlinesc două luni şi jumătate de când am început treaba.

Ascunzătoarea s-a umplut, aşa cum prevăzusem, Nu mai lipsesc decât două piese, cele mai lungi: una de doi metri şi alta de-un metru cincizeci. Astea n-o să încapă în scobitură.

Privind spre cimitir, zăresc un mormânt proaspăt, al soţiei unui supraveghetor, decedată săptămâna trecută. Zace acolo un buchet prăpădii de flori ofilite. Paznicul cimitirului e-un fost ocnaş pe jumătate orb, poreclit Papa. Stă cât e ziua de lungă la umbra unui cocotier în partea opusă a cimitirului şi, de-acolo de unde e, nu poate să vadă mormântul nici dacă se apropie de el careva. Întrevăd astfel posibilitatea de-a folosi mormântul ăsta ca să montez pluta şi să vâr în soiul ăla de cofraj pe care l-a făcut tâmplarul cât mai multe nuci de cocos. O să fie nevoie cam de treizeci-treizeci şi patru, mai puţin decât fusese prevăzut. Am peste cincizeci de bucăţi, împrăştiate prin diferite locuri. Numai în curtea Juliettei se află vreo duzină. „Băiatul de casă” crede că le-am depozitat acolo ca să extrag uleiul din ele.

Când aflu că soţul răposatei a plecat pe continent, hotărăsc să scot o parte din pământul mormântului, până la sicriu.

Pe zidul lui, Matthieu Carbonieri stă de şase. Pe cap şi-a pus o batistă albă Înnodată la cele patru capete. Lângă el, o batistă roşie, înnodată şi ea la capete. Câtă vreme nu-i nici un pericol, o ţinem cap pe cea albă. Cum se iveşte careva, oricine-ar fi, o pune pe-aia roşie.

Treaba asta, foarte riscantă, nu-mi ia decât-o după-amiază şi o noapte. N-a trebuit să scot pământul până la sicriu, deoarece am fost nevoit să lărgesc groapa cât lăţimea plutei, un metru douăzeci plus un pic de joc. Orele mi s-au părut nesfârşitei iar batista roşie a apărut de câteva ori. În sfârşit, azi-dimineaţă am isprăvit. Groapa e acoperită cu frunze împletite de cocotier, alcătuind un soi de podea destul de rezistentă. Deasupra-i pământ şi o mică bordură. Nu se vede aproape nimic. Sunt la capătul răbdărilor.

Se fac trei luni de când tot pregătesc evadarea asta. Toate bucăţile de lemn au fost scoase de la fereală, legate şi numerotate. Ele odihnesc pe sicriul răposatei, bine ascunse de pământul care acoperă rogojinile. În gaura din zid am băgat trei saci de făină şi o frânghie de-doi metri pentru velă, o sticlă plină cu chibrituri şi cartonaşe cu fosfor, o duzină de cutii de lapte, şi gata.

Bourset e din ce în ce mai agitat. De parc-ar pleca el în locul meu. Lui Naric îi pare rău că n-a spus da de la început. Am fi calculat o plută pentru trei persoane în loc de două.

E anotimpul ploilor, toarnă zilnic, asta mi-e de folos pentru drumurile la cimitir, unde-am terminat aproape cu montarea plutei. Lipsesc cele două rame ale saşiului. Ara adus nucile de cocos tot mai aproape de grădina prietenului meu. Pot fi luate lesne şi fără vreo primejdie din grajdul bivolilor, care stă deschis. Prietenii nu mă întreabă niciodată cum mai stau. Îi aud doar din când în când:

— E-n regula?

— Da, merge bine.

— Durează cam mult, nu crezi?

— Nu se poate mai repede, altfel e prea riscant.

Asta-i tot. În timp ce căram de la Juliette nucile de cocos depozitate, ea a văzut mişcarea şi mi-a băgat frica-n oase.

— Ia spune, Papillon, mai faci uleiul ăla de cocos? De ce nu-l prepari aici, în curte? Ai cu ce să le despici şi ţi-aş fi împrumutat o oală mare în care să bagi miezul.

— Mai bine fac asta în lagăr.

— Mă mir, în lagăr n-o să-ţi prea vină la îndemână. Apoi, după o clipă de gândire, o aud:

— Vrei să-ţi spun ceva? Nu cred că te-apuci sa faci ulei de cocos.

Am îngheţat. Juliette continuă:

— Mai întâi, la ce ţi-ar folosi, găseşti la mine ulei de măsline cât pofteşti. Nucile astea sunt pentru altceva, nu-i aşa?

Mă trec toate sudorile, m-aşteptam din prima clipă să vorbească de evadare. Mi s-a tăiat respiraţia. Îi spun:

— Doamnă, e un secret, dar vă văd atât de intrigată şi de curioasă, c-o să-mi stricaţi surpriza pe care v-o pregăteam. Am să vă spun doar atât, c-am ales nucile astea mari ca să le golesc şi să lucrez ceva foarte nostim pentru dumneavoastră. Asta-i adevărul.

Am câştigat, căci îmi răspunde:

— Papillon, nu te deranja pentru mine, şi-n primul rând îţi interzic să-ţi cheltuieşti banii ca să-mi dăruieşti ceva deosebit. Îţi mulţumesc sincer, dar te rog să renunţi.

— Bine, am să văd.

Uf! Pe dată o rog să-mi ofere un lichior, lucru ce n-am făcut nicicând. Din fericire, nu-şi dă seama cât sunt de tulburat. Dumnezeu ţine cu mine.

Plouă zilnic, mai ales după-amiaza şi noaptea. Mi-e teamă ca apa, infiltrându-se în stratul subţire de pământ, să nu-mi dea la iveală rogojinile cu nuci de cocos. Matthieu înlocuieşte în permanenţă pământul luat de apă. Dedesubt trebuie să fie o lăcăraie. Cu ajutorul lui Matthieu, trag rogojinile: apa acoperă aproape tot sicriul. E cam de rău. În apropiere se află cavoul a doi copii morţi demult. Într-o zi desprindem lespedea, pătrund înăuntru şi încep să găuresc cimentul cu un drug cu vârf ascuţit, cât mai jos cu putinţă înspre mormântul cu plută. De cum sparg cimentul, n-apuc bine să vâr drugul în pământ, că ţâşneşte un şuvoi zdravăn de apă. Apa se scurge din celălalt mormânt şi intră în cavou. Ies afară când mi-ajunge apa la genunchi. Pun lespedea la loc şi o chituiesc cu chit alb, pe care mi-l procurase Naric. În felul ăsta, apa din mormântul-ascunzătoare a scăzut la jumătate. Seara, Carbonieri îmi spune:

— Mare bătaie de cap cu evadarea asta!

— Nu mai e mult, Matthieu.

— Să sperăm.

E drept, parcă stăm pe jeratic.

Dimineaţa am coborât până la chei. L-am rugat pe Chapar să-mi cumpere două kilograme de peşte, o să mă duc să-l iau la amiază. De acord. Urc din nou spre grădina lui Carbonieri. Când mă apropii, văd trei căşti albe. De ce-or fi trei caralii în grădină? S-au pornit pe-o percheziţie? Ar fi de mirare. Nicicând n-am văzut deodată trei caralii la Carbonieri. Aştept mai mult de-o oră, dar nu mai pot să rabd. Mă hotărăsc să văd despre ce-i vorba. Pornesc direct pe drumul care duce la grădină. Caraliii aşteaptă să mă apropii. Sunt tot nedumerit, am ajuns la vreo douăzeci de metri de ei, când iată că Matthieu îşi pune batista albă pe cap. Respir în sfârşit uşurat, şi am vreme să-mi revin până ajung în dreptul lor.

— Bună ziua, domnilor supraveghetori. Bună ziua, Matthieu. Am venit să iau papaia pe care mi-ai făgăduit-o.

— Îmi pare rău, Papillon, dar a fost şterpelită azi-dimineaţă când m-am dus să iau prăjinile pentru fasolea agăţătoare. Dar în patru-cinci zile se coc altele, au şi început să se îngălbenească. Aşadar, domnilor supraveghetori, nu vreţi câteva salate, roşii şi ridichi pentru soţiile dumneavoastră?

— Îţi îngrijeşti bine grădina, Carbonieri, felicitările mele, zice unul din ei.

Indivizii acceptă roşiile, salatele şi ridichile, şi-o întind. Plec ostentativ înaintea lor, cu două salate.

Trec prin cimitir. Mormântul e pe jumătate dezvelit de ploaia care a cărat pământul. Rogojinile se zăresc de la zece paşi. O să se cheme cu-adevărat că Dumnezeu a ţinut cu noi, dacă nu ne-a descoperit nimeni. În fiecare noapte vântul suflă din răsputeri, măturând platoul insulei şi şuierând turbat; deseori e însoţit de ploaie. Să sperăm c-o să dureze. E-o vreme ideală ca să pleci, dar nu ca să te îndrepţi spre mormânt.

Cea mai mare bucată de lemn, cea de doi metri, a sosit cu bine la domiciliu, lângă celelalte ale plutei. Am şi montat-o; a intrat la fix, fără efort, în nuturi. Bourset a sosit degrabă în lagăr să afle dacă am primit bucata asta, de-o însemnătate excepţională, dar care ne încurcă a dracului. E-n culmea fericirii aflând că totul a mers bine. S-ar zice că nu era sigur c-o s-o căpătăm. Îl întreb:

— Ai vreo bănuială? Crezi c-o mai fi aflat careva? Ai trăncănit?Răspunde.

— Nu, categoric nu!

— Şi totuşi parcă eşti îngrijorat. Vorbeşte.

— M-au impresionat neplăcut privirile iscoditoare ale unui anume Bébert Celier. Am impresia că l-a văzut pe Naric luând bucata de lemn de sub masa lui de tâmplar, băgând-o într-un butoi cu var şi plecând apoi cu ea. L-a urmărit pe Naric din ochi până la uşa atelierului. Cei doi cumnaţi se duceau să văruiască o clădire. Asta mă băgase-n sperieţi.

Îi spun lui Grandet:

— Bébert Celier ăsta e din baraca noastră, nu poate să fie un turnător.

Îmi răspunde:

— E-un fost militar, a lucrat la terasamente. Pricepi ce-i eu el: batalion disciplinar, un soldăţoi căpăţânos care-a trecut prin toate închisorile militare din Maroc şi din Algeria, bătăuş, cuţitar temut, pederast mort după băieţi şi cartofor. N-a fost niciodată civil. În concluzie: un netrebnic, extrem de periculos. Ocna e viaţa lui. Dacă ai bănuieli serioase, ia-i-o înainte, lichidează-l la noapte, nu mai apucă să te denunţe, dacă asta are de gând.

— Nu înseamnă că-i turnător.

— Aşa-i, zice Galgani, dar nici nu înseamnă că-i om de treabă. Ştii bine că, ocnaşii de soiul lui nu văd evadările cu ochi buni. Prea le strică tabieturile. În alte privinţe nu ciupesc, dar dacă-i vorba de-o evadare, mai ştii?

Mă sfătuiesc cu Matthieu Carbonieri. E de părere să-l lichidăm la noapte, şi chiar el să-l omoare. Fac greşeala să-l împiedic. Nu mă împac cu gândul de-a asasina sau de-a lăsa să fie ucis careva pe baza unor simple impresii. Dacă cele relatate de Bourset sunt o născocire? Poate că de frică face din ţânţar armăsar. Îl întreb pe Naric:

— Moacă Bună, ai băgat ceva de seamă în privinţa lui Bébert Celier?

— Eu, nu. Am pus butoiul pe umăr, ca temnicerul de la poartă să nu poată vedea ce-i înăuntru. După cum stabilisem, urma să mă proţăpesc în faţa temnicerului, fără să dau butoiul jos, aşteptând să vină cumnatu-meu. Asta ca arabul să priceapă că nu-s grăbit să ies şi să-l fac s-aibă încredere, să nu mai scotocească prin butoi. După aia însă, zicea cumnatu-meu, i s-a părut că-l vede pe Bébert Celier că se gineşte la noi.

— Care-i părerea ta?

— Cred că din pricina bucăţii ăsteia, de-o mare însemnătate, şi care o vezi dintr-o ochire că-i pentru o plută, cumnatu-meu se emoţionase şi-l apucase frica. Mai curând i s-o fi părut c-a observat ceva.

— Aşa socotesc şi eu. S-o lăsăm baltă. În privinţa ultimei bucăţi, până o scoateţi, vedeţi pe unde se învârteşte Bébert Colier. Feriţi-vă de el ca de-un caraliu.

Mi-am petrecut toată noaptea jucând nebuneşte după sistemul „Marseillaise”. Am câştigat şapte mii de franci. Cu cât jucam mai aiurea, cu-atât câştigam mai mult. La patru şi jumătate plec, chipurile, la corvoadă. Îl las pe martinichez să lucreze în locul meu. Ploaia a încetat şi-i încă beznă până ajung la cimitir. Potrivesc pământul cu picioarele, căci n-am putut găsi lopata, dar merge destul de bine şi cu ghetele. La şapte, când cobor la pescuit, e-un soare de toată frumuseţea. Mă îndrept spre vârful sudic ăl Insulei Royale, unde mă bate gândul să las pluta la apă. Marca e adâncă şi aspră. Nu-mi dau bine seama, dar am impresia că n-o să fie uşor să ne desprindem de insulă fără să ne izbească vreun val de stânci. Mă apuc de pescuit şi prind degrabă o mulţime de roşioare. N-a trecut mult, mă trezesc cu mai bine de cinici kilograme de peşte. Las undiţa şi-l spăl cu apă de mare. Sânt foarte îngrijorat, obosit de jocul îndrăcit de azi-noapte. Lungit la umbră, simt cum îmi recapăt puterile, zicându-mi că încordarea în care trăiesc de peste trei luni se apropie de sfârşit şi, gândindu-mă la cazul Celier, ajung din nou la concluzia că n-am dreptul să-l asasinez.

Mă duc să dau ochii cu Matthieu. De pe zidul grădinii sale se vede bine mormântul. Aleea e plină de pământ. O să-l măture Carbonieri la amiază. Trec pe Ia Juliette, îi dau jumătate din peşte. O aud că-mi spune:

— Papillon, te-am visat urât azi-noapte, erai plin de sânge şi pe urmă te-au pus în lanţuri. Să nu faci vreo prostie, aş suferi prea rău dacă ţi s-ar întâmpla ceva. Atât de mult m-a impresionat visul că nu mi-a mai ars nici să mă spăl, nici să mă pieptăn. M-am uitat cu binoclul să văd pe unde pescuieşti şi nu te-am zărit. Unde ai prins peştele ăsta?

— Din cealaltă parte a insulei. De-aia nu m-aţi văzut.

— De ce te duci să pescuieşti aşa de departe, unde nu pot să te văd cu binoclul? Dacă te ia vreun val? N-o să te vadă nimeni să-ţi dea o mână de ajutor şi să scapi de rechini.

— Oh! De ce exageraţi?

— Crezi că exagerez? Îţi interzic să pescuieşti în partea aia a Insulei, şi dacă nu mă asculţi, pun să-ţi ia permisul de pescuit.

— Vă rog, doamnă, fiţi înţelegătoare. Ca să vă fac pe voie, o să-i spun băiatului care vă slujeşte unde mă duc să pescuiesc.

— Bine. Dar pari obosit.

— Da, doamnă, mă duc în lagăr să mă odihnesc.

— Bine, dar te-aştept la patru la cafea. Vii?

— Ba, doamnă. Negreşit.

Asta mai lipsea la nervii mei, visul Juliettei! De parcă n-aş fi avut şi-aşa destule probleme, mai era nevoie şi de vise.

Bourset simte cu-adevărat că-i urmărit. Sunt cincisprezece zile de când aşteptăm ultima bucată, de-un metru cincizeci. Naric şi Quenier spun că n-au mirosit nimic ciudat, cu toate astea Bourset se încăpăţânează să nu facă scândura. Dacă n-ar fi avut cinci nuturi care trebuie să se îmbuce la milimetru, Matthieu ar fi meşterit-o în grădină. În ea intră de fapt celelalte cinci rosturi ale plutei. Naric şi Quenier, îndeletnicindu-se cu repararea capelei, scot şi introduc lesne în atelier tot felul de materiale. Ba mai mult, se slujesc uneori de un căruţ tras de-un bivolaş. Trebuie să profităm de împrejurarea asta.

Îmboldit de noi, Bourset se lasă greu, dar face bucata respectivă a plutei. Într-o zi declară că acum e sigur: după ce pleacă, umblă cineva la piesă şi pe urmă o pune la loc. A mai rămas de tăiat un nut la capăt. Hotărâm că după asta o să ascundă bucata de lemn sub masa lui de tâmplărie. O să pună un fir de păr deasupra, să afle dacă umblă cineva pe-acolo. Meştereşte nutul şi, la ora şase, pleacă ultimul din atelier, după ce-a constatat că n-a mai rămas nimeni în afara caraliului. Bucata e la locul ei, cu firul de păr. La amiază mă aflu în lagăr, aşteptând sosirea lucrătorilor de la atelier, optzeci de inşi. Naric şi Quenier au sosit, dar nu şi Bourset. Se apropie de mine un neamţ şi-mi întinde o scrisorică bine lipită. N-a fost deschisă. Citesc: „Firul de păr a dispărut, aşa că s-a umblat la piesă. L-am rugat pe caraliu să mă lase să lucrez cât durează pauza de după-masă, să termin un sipeţel din lemn de trandafir. A fost de acord. O să scot piesa şi o s-o pun în locul uneltelor lui Naric. Înştiinţează-i. La trei ar trebui s-o scoată imediat. Poate că i-o luăm înainte individului care a ochit piesa.”

Naric şi Quenier sunt de acord. O să se aşeze în fruntea lucrătorilor care merg la atelier. Până s-apuce să intre cu toţii, doi tipi în faţa uşii o să se mardească un pic. Rugăm să ne facă serviciul ăsta doi judeţi de-ai lui Carbonieri, doi corsicani din Montmartre: Massani şi Santini. Nu întreabă de ce, şi asta-i foarte bine. Naric şi Quenier o să profite de treaba asta ca s-o şteargă în viteză cu nişte materiale, grăbiţi chipurile să meargă la lucru şi nevrând să caşte gura la încăierare. Suntem cu toţii de acord că mai avem o şansă. Dacă ţine figura, n-am voie să mă clintesc o lună sau două, precis că unul sau mai mulţi au mirosit că se lucrează la o plută. N-au decât să afle cine, şi unde-i pitită.

În sfârşit, se face două jumătate, oamenii se pregătesc, între apel şi plecarea la lucru trec treizeci de minute. Pleacă. Bébert Celier e cam pe la mijlocul coloanei, alcătuită din douăzeci de rânduri a câte patru.

Naric şi Quenier sunt în rândul întâi, Massini şi Santini în al doisprezecelea, Bébert Celier în al zecelea. Cred că-i bine aşa, căci în clipa când Naric o să înşface nişte lemne, nişte dulapi şi piesa, încă n-o să fie toţi înăuntru. Bébert o să se afle cam pe la poarta atelierului sau chiar ceva mai în faţă. Când o să se pornească încăierarea, având în vedere c-o să zbiere ca nişte apucaţi, o să întoarcă toţi capul, automat, inclusiv Bébert, să vadă despre ce-i vorba. S-a făcut de patru, totul a mers strună, piesă e sub o grămadă de materiale în biserică. N-au putut s-o scoată din capelă, dar acolo e la mare fix.

Mă duc s-o văd pe Juliette, nu-i acasă. La înapoiere trec prin piaţa unde se află Administraţia. La umbră, în picioare, îi văd pe Massini şi pe Jean Santini, care aşteaptă să fie băgaţi la carceră. Treaba era ştiută. Trec pe lângă ei şi-i întreb:

— Cât?

— Opt zile, răspunde Santini. Un caraliu corsican zice:

— Te-apucă jalea să vezi doi judeţi care se mardesc! Mă întorc în lagăr. E ora şase, Bourset revine radios:

— Parc-aş fi avut cancer, şi pe urmă vine doctorul şi zice că s-a înşelat, că n-am nimic.

Carbonieri şi prietenii mei zburdă de fericire şi mă pentru felul cum am aranjat treaba. Naric şi Quenier sunt şi ei bucuroşi. Merge ca pe roate. Dorm toată noaptea deşi cartoforii au venit decuseară să mă poftească la joc. Mă prefac că mă doare rău capul. Adevărul e că sunt mort de somn, dar mulţumit şi fericit că mă aflu în pragul izbânzii. Ce-a fost mai greu a trecut.

Azi-dimineaţă Matthieu a pus piesa provizoriu în gaura din zid. Într-adevăr, paznicul cimitirului mătură aleile dinspre mormântul-ascunziş. N-ar fi prudent să ne apropiem acum. Zilnic mă duc în zori, în viteză, cu o lopată de lemn, să aranjez pământul de pe mormânt. Curăţ cu o mătură aleea, apoi, la fel de repede, mă întorc la vidanjare, lăsând într-un colţ mătura şi lopata. Se fac tocmai patru luni de când se pregăteşte evadarea şi nouă zile de când am primit, în sfârşit, ultima, bucată. Plouă mereu, zilnic, uneori şi toată noaptea. Toate simţurile îmi sunt în stare de alarmă pentru cele două clipe hotărâtoare: mai întâi scoaterea faimoasei piese din grădina lui Matthieu şi montarea ei la plută, cu fiecare rost bine fixat, în lăcaşul lui. Treaba asta se poate face doar ziua. Şi pe urmă, plecarea. N-o să meargă imediat, pentru că, o dată cu pluta scoasă, vor trebui fixate nucile de cocos şi alimentele.

Ieri i-am povestit totul lui Jean Castelli, şi unde-am ajuns. E bucuros să mă ştie aproape de ţintă.

— Luna e-n primul pătrar, îmi spune el.

— Ştiu, se cheamă că n-o să mă stânjenească la miezul nopţii. Refluxul e la zece, timpul prielnic pentru lăsarea la apă ar fi între unu şi două noaptea.

Am hotărât împreună cu Carbonieri să grăbim mişcarea. Mâine dimineaţă la nouă se montează piesa. Iar noaptea, evadarea.

A doua zi dimineaţa, coordonând cum trebuie ce-aveam de făcut, trec din grădină în cimitir şi sar zidul cu o lopată. Pe când înlătur pământul de pe rogojini, Matthieu scoate pietroiul şi vine să-mi aducă piesa. Ridicăm împreună rogojinile şi le dăm deoparte. Pluta se iveşte frumuşel, la locul ei, în perfectă stare. Mânjită de pământul lipit de ea, dar în regulă. O scoatem afară, căci pentru a plasai piesa e nevoie de spaţiu pe margini. Potrivim cele cinci nuturi bine înţepenit fiecare în lăcaşul său. Ca să intre, trebuie să ciocănim cu o piatră. În clipa când, în sfârşit, am isprăvit şi ne pregătim s-o punem iar la fereală, apare un paznic cu arma-n mână.

— La prima mişcare vă curăţ!

Dăm drumul plutei şi ridicăm mâinile. Îl ştiu pe caraliu, e supraveghetorul-şef al atelierului.

— Nu faceţi dobitocia să vă împotriviţi, v-am găbjit. Înghiţiţi-o, măcar scăpaţi cu viaţă, c-atârnă doar de-un fir, şi tare aş avea chef să vă ciuruiesc. Hai, daţi-i drumul, tot cu mâinile sus! Valea, spre comandament!

Trecând pe poarta cimitirului, dăm ochii cu un temnicer arab. Caraliul îi spune:

— Mohamed, mersi că m-ai servit. Treci pe la mine mâine dimineaţă, să capeţi ce ţi-am făgăduit.

— Mulţumesc, zice guzganul, viu negreşit, dom'le şef, dar şi Bébert Celier trebuie să-mi dea pincă, nu-i aşa?

— Înţelege-te cu el, zice caraliul. Atunci zic:

— Al de ne-a ciripit e Bébert Celier, aşa-i. domnule şef?

— N-am zis-o eu.

— Totuna-i, e bine de ştiut.

În timp ce ne ocheşte mai departe cu puşca, caraliul spune:

— Mohamed, percheziţionează-i.

Arabul îmi ia şişul prins de cordon şi pe-al lui Matthieu. Ii spun:

— Mohamed, mare hoţ mai eşti. Cum de ne-ai ginit?

— Mă căţăram zilnic într-un cocotier, să văd unde aţi ferit pluta.

— Cine ţi-a şoptit să faci asta?

— Întâi Bébert Celier, după aia supraveghetorul Bruet.

— Valea, zice caraliul, prea multă trăncăneală. Puteţi lăsa mâinile jos, şi mai iute mişcarea.

Cel patru sute de metri până la comandament mi-au părut cel mai lung drum făcut vreodată. Eram la pământ. Atât amar de luptă ca până la urmă să ne prindă. Doamne, tare nemilostiv eşti cu mine! Sosirea noastră la comandament a stârnit o întreagă dandana, căci pe drum întâlnisem paznici ce se alăturaseră celui care continua să ne ţină în bătaia carabinei. Când am ajuns eram urmaţi de vreo şapte-opt paznici.

Comandantul, înştiinţat de arabul care alergase înainte, e-n pragul uşii Administraţiei, împreună cu Dega şi cinci gardieni-şefi.

— Ce s-a întâmplat, domnule Bruet? întrebă comandantul.

— S-a întâmplat că pe ăştia doi i-am prins în flagrant delict, pe când piteau o plută care s-ar zice că-i gata.

— Ce-ai de spus, Papillon?

— Nimic, am să vorbesc la instrucţie.

— Bagă-i la carceră.

Mă bagă într-o carceră a cărei fereastră astupată dă spre intrarea la comandament. În carceră e întuneric, dar aud glasuri pe strada comandamentului.

Treaba merge repede. La ora trei ne scot şi ne pun fiarele.

În sală, un fel de tribunal: comandantul, comandantul adjunct, gardianul-şef. Un caraliu face pe grefierul. Aşezat deoparte, la o măsuţă, Dega, cu un creion în mână, notează probabil declaraţiile din zbor.

— Charrière şi Carbonieri, ascultaţi raportul făcut de domnul Bruet contra voastră: „Eu, Bruet Auguste, gardian-şef, directorul atelierului de pe Insulele Salvării, acuz doi ocnaşi, pe Charrière şi pe Carbonieri, de furt, deturnare de bunuri ale statului. Îl acuz pe tâmplarul Bourset de complicitate. Cred, de asemeni, că-i pot învinui de complicitate şi pe Naric şi Quenier. Adaug că pe Charrière şi Carbonieri i-am prins în flagrant delict, profanând mormântul doamnei Privat, pe care-l foloseau ca să-şi ascundă pluta.”

— Ce-ai de spus? întreabă comandantul.

— Mai întâi, Carbonieri n-are nici un amestec în treaba asta. Pluta e calculată să ducă un singur om, pe mine.

— L-am silit să mă ajute la scosul rogojinilor de pe mormânt, treabă pe care n-o puteam face de unul singur. Deci, Carbonieri nu-i vinovat de deturnare şi furt din bunurile statului, nici de complicitate la evadare, de vreme ce evadarea n-a avut loc. Bourset e-un amărât care a lucrat sub ameninţarea cu moartea. Cât despre Naric şi Quenier, pe ăştia aproape nici nu-i cunosc. Afirm că n-au nici un amestec în povestea asta.

— Nu prea seamănă cu ce spune informatorul meu, zice caraliul.

— Bébert Celier ăsta, care v-a informat, s-ar putea să-i convină treaba ca să se răzbune pe careva, compromiţându-l printr-o mărturie falsă. Cine poate să aibă încredere într-un turnător?

— Pe scurt, zice comandantul, eşti acuzat oficial de furt şi deturnare de bunuri ale statului, de profanare de morminte şi de încercare de evadare. Iscăleşte actul.

— Nu iscălesc, dacă nu se trece şi declaraţia mea despre Carbonieri, Bourset şi cei doi cumnaţi, Naric şi Quenier.

— De acord. Întocmiţi documentul.

Iscălesc. Imposibil să spun limpede ce simt de când cu înfrângerea din ultima clipă. Parcă sunt nebun în carcera asta, abia mănânc, nu umblu, în schimb fumez, fumez neîncetat, o ţigară după alta. Noroc că Dega îmi face rost din belşug de tutun. Zilnic avem o oră de plimbare dimineaţa, la „solar”, în curtea celulelor disciplinare.

Azi-dimineaţă comandantul a venit să stea de vorbă cu mine. Lucru ciudat, deşi lui i-ar fi dăunat cel mai mult reuşita evadării, tocmai el e cel mai puţin înfuriat pe mine.

Îmi spune zâmbind că, după părerea nevesti-si, era normal ca un bărbat să încerce să evadeze, doar dacă nu-i o lepădătură. Mă trage de limbă foarte isteţ, încearcă să mă facă să recunosc complicitatea lui Carbonieri. Am impresia că l-am convins şi-i explic că i-ar fi fost practic imposibil lui Carbonieri să-mi refuze un ajutor de câteva clipe pentru scoaterea rogojinilor.

Bourset i-a arătat biletul de ameninţare şi planul făcute de mine. În ceea ce-l priveşte, comandantul e pe deplin convins că aşa s-au petrecut lucrurile. Îl întreb la cât crede că se poate ridica pedeapsa pentru furt de bunuri, îmi răspunde:

— N-o să depăşească optsprezece luni.

Pe scurt, ies iarăşi, încet-încet, din văgăuna în care m-am vârât. Am primit un bileţel de la Chatal infirmierul. Mă face atent că Bébert Celier se află la spital, într-o rezervă, aşteptând să fie externat cu un diagnostic rar: abces la ficat. Probabil o combinaţie între administraţie şi doctor, să-l ferească de represalii.

Nici un fel de percheziţie, nici la carceră, nici corporală. Profit de asta ca să-mi fac rost de-un şiş. Spun lui Naric şi Quenier să ceară o confruntare între supraveghetorul atelierului, Bébert Celier, tâmplar şi mine, solicitând comandantului ca, după această confruntare, să ia hotărârea pe care-o va crede de cuviinţă în privinţa lor: arest preventiv, pedeapsă disciplinară sau punerea imediată în libertate.

La plimbarea de azi, Naric îmi spune:

— Comandantul a acceptat. Confruntarea va avea loc mâine la zece. La, audierea asta o să asiste un paznic-şef care se va ocupa de instrucţie.

Toată noaptea mă dăscălesc ca să-mi iasă din cap gândul de a-l omorî pe Bébert Celier. Nu merge. Nu, prea ar fi nedrept să-i dea drumul din lagăr pentru serviciul făcut, iar apoi, de pe continent, să evadeze drept recompensă c-a împiedicat o evadare. Da, dar pot să mă aleg cu o condamnare la moarte, pentru premeditare. Mă doare-n cot. Asta mi-e concluzia, atât sunt de disperat. Patru luni de nădejdi, de bucurie, de frică să nu mă prindă, de isteţimi, pentru ca tocmai când să izbutesc, s-ă închei atât de jalnic din pricina unui turnător. Fie ce-o fi, mâine încerc să-l omor pe Celier!

Singurul mijloc de a nu fi condamnat la moarte e să-l fac să scoată cuţitul. Deci trebuie neapărat să vadă că ţin şişul deschis. Precis că-l va scoate atunci pe-al lui. Ar trebui să fac asta puţin înainte sau imediat după confruntare. Nu pot să-l omor în timpul confruntării, căci risc ca un caraliu să tragă în mine. Mă bizui însă pe obişnuita lor neglijenţă.

Lupt toată noaptea împotriva acestei idei. N-o pot învinge. E clar, în viaţă întâlneşti lucruri de neiertat. Ştiu; nu se cuvine să-ţi faci singur dreptate, dar asta e pentru oameni dintr-o altă clasă socială. Crede oare cineva că poţi să nu te gândeşti la aspra pedepsire a unui individ atât de mârşav? Nu i-am făcut nici un rău acestui soldăţel spurcat, nici măcar nu mă cunoaşte. Înseamnă că m-a condamnat la x ani de recluziune fără a avea să-mi reproşeze ceva. A încercat să mă îngroape pentru ca el să-şi reînceapă viaţa. Nu, nu, în ruptul capului! Nu pot să-l las să profite de josnicia sa. Imposibil. Mă simt distrus. Iar dacă tot sunt distrus, măcar să fie şi el, şi chiar mai rău. Dar dacă te condamnă la moarte? E o tâmpenie să mori pentru o asemenea scârnăvie. Până la urmă izbutesc să-mi promit un singur lucru: nu-l omor dacă nu scoate şişul.

N-am închis ochii toată noaptea, am fumat un pachet de tutun. Când se aduce cafeaua, la şase dimineaţa, mai am două ţigări. Sunt atât de încordat încât, deşi e interzis, de faţă cu caraliul, îi spun celui care împarte cafeaua:

— Poţi să-mi dai câteva ţigări sau un pic de tutun, cu învoirea şefului? Domnule Antartaglia, mă simt sfârşit,

— Bine, dă-i dacă ai. Eu nu fumez. Te compătimesc sincer, Papillon. Sunt corsican, îmi plac bărbaţii adevăraţi, mi-e silă de ticăloşi.

La zece fără un sfert mă aflu-n curte, aşteptând să intru în sală. Naric, Quenier, Bourset, Carbonieri sunt şi ei acolo. Caraliul care ne supraveghează e Antartaglia. Stă de vorbă cu Carbonieri în corsicană. Din ce-i spune pricep că-i de rău cu el şi că riscă trei ani de recluziune. În clipa aia se deschide uşa şi apar în curte arabul din cocotier, paznicul arab de la poarta atelierului şi Bébert Celier. Când dă cu ochii de mine, face o mişcare înapoi, dar gardianul care-i însoţeşte îi spune:

— Dă-i înainte şi stai deoparte, aici la dreapta. Antartaglia, nu-i lăsa să vorbească între ei.

Iată-ne la mai puţin de doi metri unul de altul; Antartaglia zice:

— E interzisă discuţia între cele două grupuri.

Carbonieri continuă să vorbească în corsicană cu judeţul său, care supraveghează cele două grupuri. Caraliul îşi potriveşte şiretul pantofului, îi fac semn lui Matthieu să vină un pic mai în faţă. Pricepe imediat, se uită spre Bébert Celier şi scuipă în direcţia lui. Când se ridică paznicul, Carbonieri îi vorbeşte pe nerăsuflate şi-i acaparează atenţia, aşa că fac un pas fără să bage de seamă. Las şişul să-mi alunece în palmă. Numai Colier poate să-l vadă şi, neaşteptat de iute, având şişul gata deschis în pantalon, îmi crestează zdravăn muşchiul braţului drept. Dar sunt stângaci şi, dintr-o mişcare, îi înfig şişul în piept până-n plasele. Un urlet de fiară: „A-a-ah!” Cade ca un pietroi. Cu revolverul în mână, Antartaglia îmi spune:

— Înapoi, băiete, înapoi. Nu-l lovi la pământ, altfel sunt: obligat să trag în tine, şi n-aş vrea.

Carbonieri se apropie de Celier şi cu piciorul îi împinge capul. Spune două vorbe în corsicană. Înţeleg ce zice: E mort. Paznicul repetă:

— Dă-mi şişul, băiete. I-l dau, îşi vâră revolverul în toc, se duce la uşa de fier şi bate. O deschide un caraliu şi-i spune:

— Trimite brancardierii să ia un mort.

— Cine-a murit? întrebă caraliul.

— Bébert Celier.

— Ah! Credeam că Papillon.

Ne bagă iar în celulă. Confruntarea e suspendată, înainte de-a ajunge la coridor, Carbonieri îmi spune:

— Dragă Papi, de data asta te-ai ras.

— Da, numai că eu trăiesc, iar el a crăpat.

Caraliul se întoarce singur, deschide foarte încet uşa şi-mi spune, încă tulburat:

— Bate-n uşă, zi că eşti rănit. El a atacat întâi, l-am văzut.

Caraliii ăştia corsicani sunt grozavi: sau foarte răi, sau foarte buni. Bat în uşă şi strig:

— Sunt rănit, vreau să fiu dus la spital să mă panseze. Caraliul se întoarce cu gardianul-şef al sectorului disciplinar.

— Ce te-a apucat? Ce-i gălăgia asta?

— Sunt rănit, domnule şef.

— Ah! Eşti rănit? Credeam că nu te-a atins, când te-a atacat.

— Mi-a tăiat muşchiul braţului drept.

— Deschide, spune celălalt caraliu.

Se deschide uşa, ies. Într-adevăr, muşchiul e secţionat.

— Pune-i cătuşele şi du-l la spital. Nu-l laşi acolo pentru nimic în lume. Îl aduci înapoi de cum a primit primul ajutor.

Când ieşim, peste zece caralii stau lângă comandant. Supraveghetorul atelierului strigă.

— Asasinule!

Până apuc să răspund, comandantul îi zice:

— Gura, supraveghetor Bruet, Papillon a fost atacat.

— N-aş crede, zice Bruet.

— Am văzut cu ochii mei, sunt martor, spune Antartaglia. Şi află, domnule Bruet, că un corsican nu minte.

La spital, Chatal cheamă doctorul. Mă coase fără să mă adoarmă şi nici nu-mi amorţeşte locul, apoi pune opt agrafe, fără să-mi spună o vorbă. Îndur fără să crâcnesc. La sfârşit zice:

— N-am putut să-ţi fac o anestezie locală, nu mai am injecţii din alea. Apoi adaugă: Nu-i bine ce-ai făcut.

— Oh, parcă n-aţi şti! Oricum, cu un abces la ficat n-avea mult de trăit.

Nu se aştepta la răspunsul ăsta, şi rămâne cu gura căscată.

Instrucţia continuă. Responsabilitatea lui Bourset a căzut complet. Se admite că a fost terorizat, şi le dau o mână de ajutor s-o creadă. La fel cu Naric şi Quenier, din lipsă de dovezi. Rămân eu şi Carbonieri. În ce-l priveşte, cade acuzaţia de furt şi deturnare din bunurile statului. Rămâne complicitatea la tentativă de evadare. Nu poate să ia mai mult de şase luni. Cu mine treaba-i mai serioasă. Într-adevăr, cu toate mărturiile depuse în favoarea mea, însărcinatul cu instrucţia nu vrea să admită legitima apărare. Dega, care-a văzut tot dosarul, îmi spune că, oricât s-ar înverşuna instructorul, e imposibil să mă condamne la moarte, întrucât am fost rănit. Chestia pe care trage tare acuzarea ca să mă înfunde e declaraţia celor doi arabi că eu am scos întâi şişul.

Instrucţia e gata. Aştept să fiu dus la Saint-Laurent, în faţa tribunalului militar. Nu fac decât să fumez, aproape că nu mai umblu deloc. Mi s-a acordat o a doua plimbare de o oră după-masă. Comandantul sau gardienii, în afara celui de la atelier şi a instructorului, nu s-au uitat niciodată chiorâş la mine. Niciunul nu-mi vorbeşte cu duşmănie şi mă lasă să-mi fac rost de cât tutun vreau.

Urmează să plec vineri, azi e marţi, Miercuri dimineaţa, la ora zece, sunt în curte de vreo două ore când mă strigă comandantul şi-mi spune:

— Hai cu mine.

Ies cu el neescortat. Întreb unde mergem, o ia pe drumul spre casă. Îmi spune:

— Soţia mea vrea să te vadă înainte de plecare, N-am vrut să fie impresionată aducându-te un paznic înarmat. Sper că te vei purta bine.

— Da, domnule comandant.

— Juliette, ţi-am adus protejatul, aşa cum ţi-am făgăduit. Ştii că trebuie să-l duc înapoi înainte de amiază. Poţi sta de vorbă cu el aproape o oră.

Şi se retrage discret.

Juliette se apropie de mine şi-mi pune mâna pe umăr privindu-mă ţintă în ochi. Ochii ei negri strălucesc cu atât mai mult cu cât sunt înecaţi în lacrimile pe care din fericire şi le reţine.

— Eşti nebun, omule. Dacă mi-ai fi zis că vrei să pleci, cred c-aş fi putut să-ţi uşurez treaba. L-am rugat pe soţul meu să te-ajute cât poate, dar mi-a zis că, din păcate, nu depinde de el. Te-am chemat în primul rând să văd cum arăţi. Te felicit pentru curajul tău, te prezinţi mai bine decât credeam. Şi apoi, ca să-ţi spun că vreau să-ţi plătesc peştele pe care mi l-ai dat cu atâta generozitate luni de zile. Poftim, uite o mie de franci, e tot ce pot să-ţi dau. Regret că nu pot să fac mai mult.

— Ascultaţi, doamnă, n-am nevoie de bani. Vă rog să înţelegeţi că nu pot să primesc, mi s-ar părea că murdăresc prietenia noastră. (Şi dau deoparte cele două hârtii de cinci sute de franci, oferite cu atâta generozitate.) Nu insistaţi, vă rog.

— Cum doreşti, zice ea. Vrei un pic de anason? E slab.

Şi vreme de-un ceas şi mai bine această admirabilă femeie nu-mi spune decât vorbe de mângâiere. După părerea ei, mai mult ca sigur că o să fiu achitat pentru uciderea acelui ticălos, iar pentru rest poate c-o să iau între optsprezece luni şi doi ani.

Când dau să plec, îmi strânge îndelung mâna şi-mi spune:

— La revedere, noroc. Şi izbucneşte în lacrimi.

Comandantul mă duce înapoi la sectorul celular. Pe drum îi spun:

— Domnule comandant, soţia dumneavoastră e cea mai nobilă femeie din lume.

— Ştiu, Papillon, viaţa de-aici nu-i pentru ea, prea e crudă. Dar ce să fac? În sfârşit, peste patru ani ies la pensie.

— Domnule comandant, profit de faptul că suntem singuri spre a vă mulţumi c-aţi pus să fiu tratat omeneşte, deşi aţi fi avut supărări mari dacă izbândeam.

— Da, puteai să-mi dai rău de furcă. Şi totuşi, vrei să-ţi spun ceva? Meritai să reuşeşti.

Iar la poarta sectorului disciplinar, adaugă:

— Adio, Papillon, Să te-ajute Dumnezeu, că va fi nevoie.

— Adio, domnule comandant.

Da! voi avea nevoie să m-ajute Dumnezeu, căci tribunalul militar, prezidat de un maior de jandarmi cu patru trese, a fost neînduplecat. Trei ani pentru furt şi deturnare de bunuri ale statului, profanare de mormânt şi tentativă de evadare, plus cinci ani, fără contopire de pedepse, pentru uciderea lui Celier. Total, opt ani de recluziune. Dacă n-aş fi fost rănit, precis mă condamnau la moarte.

Tribunalul ăsta, atât de aspru cu mine, a fost mai înţelegător eu un polonez, Dandosky, care omorâse doi oameni. N-a luat decât cinci-ani, deşi nici vorbă că exista premeditare.

Dandosky era un brutar care nu pregătea decât plămada. Lucra doar de la trei la patru dimineaţa. Brutăria era pe chei, în faţa mării, aşa că tot timpul liber şi-l petrecea pescuind. Liniştit, vorbind prost franţuzeşte, nu era în relaţii cu nimeni. Vieţaşul ăsta îşi dăruia întreaga afecţiune unei superbe pisici negre cu ochi verzi care stătea cu el. Dormeau împreună, îl urma la lucru ca un câine, să-i ţină tovărăşie. Într-un cuvânt, între lighioană şi el se înfiripase marea iubire. Pisica îl însoţea la pescuit, dar dacă era prea cald, şi neexistând nici un colţişor umbros, se întorcea singură la brutărie şi se culca în hamacul prietenului ei. La amiază, când se auzea clopotul, pleca în întâmpinarea polonezului şi sărea după peştişorul pe care acesta i-l plimba pe la nas până reuşea să-l prindă.

Brutarii trăiesc laolaltă într-o sală alăturată brutăriei, într-o zi, doi ocnaşi, pe nume Corrazi şi Angelo, îl invită pe Dandosky la o porţie de iepure pregătită de Corrazi, aşa cum făcea măcar o dată pe săptămână. Dandosky se aşază şi mănâncă cu ei, oferindu-le o sticlă de vin spre a fi băută la masă. Seara, pisica nu se întoarce. Zadarnic o caută polonezul pretutindeni. Trece o săptămână, nici urmă de pisică. Abătut că şi-a pierdut tovarăşul, Dandosky nu mai are chef de nimic. Era trist la culme c-a dispărut fără urmă singura fiinţă pe care o iubea şi care-i dovedea la rându-i dragoste. Aflând cât e de îndurerat, nevasta unui paznic îi aduce o pisicuţă. Dandosky o goneşte şi, ciudos, întreabă femeia cum de-şi închipuie c-ar putea iubi altă pisică: ar însemna, spune el, să jignească grav amintirea dragei sale pisici, dispărute.

Într-o zi, Corrazi dă într-un ucenic brutar, distribuitor şi el. Acesta nu dormea cu brutarii, dar era din acelaşi lagăr. Ranchiunos, ucenicul porneşte după Dandosky, îl găseşte şi-i spune:

— Dacă vrei să ştii, iepurele la care te-aia invitat Corrazi şi Angelo era pisica ta.

— Dovedeşte! face polonezul, apucându-l de beregată.

— L-am văzut pe Corrazi îngropând pielea pisicii tale sub manghierul din spatele clădirii vâslaşilor, niţel înapoi.

Ca scos din minţi, polonezul merge să se convingă şi găseşte într-adevăr pielea. O ia aşa cum e, pe jumătate putrezită, cu capul în descompunere. Se duce s-o spele cu apă de mare, o întinde la soare să se usuce, apoi o înveleşte într-o pânză curată şi o îngroapă într-un loc uscat, foarte adânc, să n-o mănânce furnicile. Chiar el mi-a povestit.

În timpul nopţii, la lumina unei lămpi cu gaz, aşezaţi pe o bancă foarte groasă din sala brutarilor, Corrazi şi Angelo, cot la cot, joacă belotă în patru. Dandosky e un individ de vreo patruzeci de ani, de statură mijlocie, voinic, lat în spate, foarte puternic. Şi-a pregătit o bâtă din lemn tare ca fierul, de altfel grea de parcă ar fi din acest metal şi, venind din spatele lor, fără să scoată o vorbă, atinge pe fiecare zdravăn la mir. Ţestele li se desfac ca două rodii, iar creierii se scurg pe jos. Turbat de furie, nu-i ajunge că i-a omorât, ci le terciuieşte creierii de peretele sălii. Peste tot doar împroşcături de sânge şi creier.

Dacă pe mine nu m-a înţeles maiorul de jandarmi, preşedintele tribunalului militar, cu Dandosky în schimb, vinovat de două asasinate cu premeditare, s-a întâmplat din fericire altfel, aşa că nu s-a ales decât cu cinci ani.