Capitolul 1Evadarea din spital

Astă-seară l-am luat din scurt pe Dega şi-apoi pe Fernandez. Dega zice că proiectul meu nu-i miroase a bine, că de va fi nevoie o să plătească din gros ca să scape de internare. De-aia mă roagă să-i scriu lui Sierra că i s-a propus aşa ceva, să ne spună dacă-i cu putinţă. Chatal se duce cu biletul şi aduce răspunsul în aceeaşi zi: „Nu dai nimănui vreun ban ca să scapi de internare, e o măsură luată în Franţa şi nici măcar directorul penitenciarului nu poate să te ajute. Dacă nu mai răbdaţi spitalul, încercaţi să ieşiţi exact la o zi după ce va fi plecat vasul Mana care face drumul spre Insule.”

Se stă opt zile în sectoarele celulare până se pleacă spre Insule, şi poate c-o să fie mai uşor de evadat de-acolo decât din sala unde picasem în spital. În acelaşi bilet Sierra îmi spune că, dacă vreau, o să-mi trimită un ocnaş eliberat cu care-să vorbesc ca să-mi pregătească barca în spatele spitalului. E un toulonez numit Jésus, cel care a aranjat evadarea doctorului Bougrat cu doi ani în urmă. Ca să dau ochii cu el, trebuie să-mi fac o radioscopie într-un pavilion special cu instalaţiile respective. Pavilionul se află în incinta spitalului, dar cei eliberaţi pot să intre cu o recomandare falsificată pentru raze în ziua respectivă. Mă sfătuieşte să-mi scot tubul înainte de a mă duce la radioscopie, căci doctorul ar putea să-l vadă, dacă se uită mai jos de plămâni. Îi scriu câteva rânduri lui Sierra, spunându-i să-l trimită pe Jésus la raze şi s-aranjeze treaba cu Chatal, să capăt şi eu o recomandare, în aceeaşi seară, Sierra mă anunţă că-i în regulă pentru poimâine la nouă.

A doua zi, Dega îşi cere ieşirea din spital, ca şi Fernandez. Mana a plecat în zori. Speră să evadeze din celulele lagărului, le urez noroc, dar nu-mi schimb planul.

Am dat ochii cu Jésus. E un bătrân ocnaş eliberat, uscat ca un ţâr, cu faţa oacheşă, brăzdată de două cicatrice îngrozitoare. Cât timp te priveşte, un ochi îi lăcrimează mereu. Mutră scârboasă, privire scârboasă. Nu-mi inspiră câtuşi de puţin încredere, viitorul îmi va da dreptate.

Vorbim repede:

— Cu două mii cinci sute de franci pot să-ţi pregătesc o barcă pentru patru, ăl mult cinci oameni. Un butoiaş cu apă, alimente, cafea şi tutun; trei vâsle (lopeţi indienii pătrate), saci goi de făină, un ac şi aţă să-ţi croieşti singur pânzele; o busolă, un topor, un cuţit, cinci litri de tafia (rom de Guyana). În trei zile se-ncheie ultimul pătrar al lunii. Dacă eşti de acord, în a patra zi te-aştept noapte de noapte în barcă, de la unşpe la trei, vreme de opt zile. Când intră luna în primul pătrar, am isprăvit cu aşteptatul. Barca o să fie exact în faţa cotului pe care-l face zidul spitalului în partea de jos. Ia-te după zid; cât n-ai dat de vas, nu-l vezi nici de la doi metri.

N-am încredere, totuşi spun da.

— Unde-s biştarii? zice Jésus.

— Ţi-i trimit prin Sierra.

Ne despărţim fără să batem laba. Cam vax afacerea.

La ora trei, Chatal porneşte spre lagăr să-i ducă Iui Sierra paralele, două mii cinci sute de franci. Îmi spuneam: „E riscant, dar pot să pun lovelele la bătaie datorită lui Galgani. Măcar de n-ar da ăşti două mii cinci sute de marafeţi pe băutură!”

Clousiot e încântat, se bizuie pe el, pe mine şi pe proiectul nostru. Un singur gând nu-i dă pace: arabul cu cheile se întoarce-n sală nu chiar noapte de noapte, totuşi destul de des şi, ce-i mai important, de obicei devreme. Altă problemă: pe cine să-l luăm al treilea? M-am gândit la un corsican din tagma de la Nisa pe nume Biaggi. E-n ocnă din 1929, băgat în sala asta cu pază straşnică pentru c-a făcut cuiva de petrecanie, în prevenţie pentru omorul ăla. Clousiot şi eu mine ne sfătuim dacă-i cazul să-i spunem, şi când. În timp ce şopteam între noi, se apropie un tânăr de optsprezece ani, frumos ca o fată. Îl cheamă Maturette şi a fost condamnat la moarte, apoi graţiat, ţinând seama de vârsta fragedă – şaptesprezece ani – pentru c-a asasinat un şofer de taxi. Erau doi, unul de şaisprezece, altul de şaptesprezece, iar la Curtea cu juri, în loc să se-acuze reciproc, fiecare din copiii ăştia zicea că el l-a omorât pe şofer. Numai că-n şofer s-a găsit un singur glonţ. Purtarea asta a lor la proces a făcut ca cei doi puşti să fie îndrăgiţi de toţi ocnaşii.

Aşadar, Maturette, efeminat cât cuprinde, se apropie de noi şi, cu glas muieratic, ne cere un foc. Capătă, şi-i mai dăruiesc patru ţigări şi o cutie de chibrituri. Îmi mulţumeşte cu un zâmbet seducător, aşteptăm să se îndepărteze. Clousiot îmi zice deodată:

— Papi, suntem salvaţi. Mârţoaga aia de arab o să intre de câte ori o să vrem şi la ora care o să ne convină, treaba-i aranjată.

— Cum asta?

— Foarte simplu: vorbim cu Maturette să-l agate. Arabii, ştii şi tu, sunt morţi după băieţaşi. Potrivim noi lucrurile aşa ca să vină să-l caute noaptea. Treaba lui să facă tot felul de fasoane, să-i spună că-i e teamă să nu-l ginească cineva, aşa ca arabul să intre-n sală la ora când ne convine.

— Las' pe mine, Mă-ndrept spre Maturette, mă primeşte c-un surâs ademenitor. Crede că m-a dat gata de cum mi-a zâmbit. Îi spun pe dată: „N-ai ghicit, hai la closet.” Se duce la closet şi acolo-i zic:

— Dacă scapi un cuvânt din ce-o să-ţi spun, te-ai ras. Uite ce-i: vrei să faci aşa, aşa şi aşa pentru nişte bani? Cât? Ca să ne serveşti sau vrei să pleci cu noi?

— Vreau să plec cu voi, e bine?

— S-a făcut. Batem laba.

Se duce la culcare, iar eu, după ce schimb câteva cuvinte cu Clousiot, mă culc la rândul meu. Seara, la opt, Maturette stă la fereastră. Nu l-a chemat pe arab, ăsta vine singur, încep să discute. În şoaptă. Laj zece Maturette se culcă. Noi ne-am culcat de la nouă, dar fără s-adormim. Arabul intră în sală, îi dă ocol de două ori, vede c-a murit unul. Bate la uşă şi după puţin timp intră doi brancardieri care iau mortul. Mortul ăsta o să ne fie de folos, căci va justifica patrulările arabului la indiferent ce oră din noapte. A doua zi, sfătuit de noi, Maturette îi fixează o întâlnire la unsprezece seara. Arabul cu cheile soseşte la ora respectivă, trece pe la patul lui Maturette, îl trage de picioare să-l trezească, apoi iese. Maturette îl urmează.

La 27 noiembrie 1933 două din picioarele patului sunt gata să fie scoase ca să slujească drept ciomege; la ora patru după-amiază aştept o scrisorică de la Sierra. Chatal, infirmierul, soseşte fără bilet. Îmi spune atât: „Francois Sierra mi-a zis_ să-ţi spun că Jésus te aşteaptă la locul fixat. Noroc.” La opt seara Maturette ii spune arabului:

— Vino după miezul nopţii, atunci o să putem sta mai mult împreună.

Arabul zice c-o să vină după miezul nopţii. Exact atunci suntem şi noi gata. Arabul intră pe la douăsprezece şi un sfert, se duce drept la patul lui Maturette, îl trage de picioare şi-o porneşte. Maturette se duce cu el. Smulg piciorul patului meu, face un pic de zgomot în cădere. Clousiot procedează la fel fără să se audă nimic. Am să mă postez după uşa camerei unde s-au dus, Clousiot se va îndrepta într-acolo ca să atragă atenţia. După o aşteptare de douăzeci de minute, treaba se petrece forate repede. Arabul iese şi, mirat că-l vede pe Clousiot, zice: Ce stai proţăpit acolo, în mijlocul sălii, la ora asta? Du-te şi te culcă.

În clipa aia îl pocnesc în moalele capului şi cade fără vreun zgomot. Îmi pun degrabă hainele lui, îi încalţ pantofii, îl târâm sub un pat şi, până să-l îndesăm acolo, îl mai pocnesc o dată în ceafă. E aranjat.

Niciunul din cei optzeci de oameni aflaţi în sală n-a mişcat. Mă îndrept repede spre uşă, urmat ele Clousiot şi de Maturette, amândoi în cămaşă, şi bat. Supraveghetorul deschide, ridic măciuca: poc! în scăfârlia ălui care-a deschis. Cel din faţă scapă arma din mână, probabil că aţipise. Până să facă vreo mişcare, îl dobor. Ai mei n-au strigat, al lui Clousiot a făcut: „Ah!” şi s-a prăbuşit. Cei doi ai mei stau leşinaţi pe scaunele lor, al treilea zace ţeapăn cât e de lung. Nu mai suflăm. Avem impresia că „Ah!”-ul ăia l-au auzit toţi. Ce-i drept, a răsunat destul de tare, totuşi nu mişcă nimeni. Nu-i băgăm în sală, o luăm din loc cu cele trei puşti. Clousiot în frunte, puştiul la mijloc şi eu la urmă, coborâm scările slab luminate de-un felinar. Clousiot şi-a aruncat măciuca, eu o am în mâna stângă, iar în dreapta ţin o puşcă. Jos, linişte.

E o beznă să-ţi bagi degetele-n ochi. Abia de se zăreşte zidul spre fluviu, ne îndreptăm repede într-acolo. Ajunşi la zid, mă ghemuiesc „capră”. Clousiot urcă, se aşază călare pe zid şi-l trage pe Maturette, după aia pe mine. Ne dăm drumul în beznă, de cealaltă parte a zidului. Clousiot cade într-o groapă şi se loveşte la picior, Maturette şi cu mine ajungem cu bine jos. Ne ridicăm amândoi, am aruncat armele înainte de-a sări. Clousiot nu poate să se ridice, zice că şi-a rupt piciorul. Îl las pe Maturette cu Clousiot şi alerg spre cotul zidului, pipăindu-l tot timpul cu mâna. E atât de întuneric că, ajungând la capătul zidului, nu bag de seamă, mâna mi-alunecă în gol şi vin în bot. Aud o voce dinspre fluviu:

— Voi sunteţi?

— Da. Jésus?

— Da.

Aprinde un chibrit pe răstimpul unei clipe. L-am reperat, intru-n apă, ajung la el. Sunt doi.

— Urcă-n barcă. Care eşti?

— Papillon.

— În regulă.

— Jésus, trebuie să ne-ntoarcem, prietenul meu şi-a rupt piciorul sărind de pe zid.

— Atunci ţine lopata asta şi trage.

Cele trei vâsle se-afundă în apă şi barca uşoară străbate repede cei o sută de metri care ne despart de locul unde or fi probabil ăi doi, că de văzut nu se vede nimic. Strig: „Clousiot!”

— Gura, pastele mamei ei de viaţă! îl aud pe Jésus. Umflatule, ia scapără bricheta.

Ţâşnesc scântei, cei doi le-au văzut. Clousiot îi trage un fluierat lyonez printre dinţi: e un fluierat care nu face zgomot, dar se-aude bine, Parc-ar fi un fluierat de şarpe. Fluieră fără oprire, aşa că izbutim s-ajungem la el. Umflatul coboară, îl ia pe Clousiot în braţe şi-l urcă în barcă. Maturette se urcă şi el, apoi Umflatul. Suntem cinci şi apa e la două degete de marginea bărcii.

— Să nu faceţi nici o mişcare fără să daţi de veste, zice Jésus. Papillon, nu mai vâsli, pune lopata pe genunchi. Trage. Umflatule!

Repede, ajutată şi de curent, barca se pierde în noapte. La un kilometru mai încolo, când trecem prin faţa penitenciarului, slab luminat de curentul electric al unui dinam ca vai de lume, ne aflăm în mijlocul fluviului şi zburăm c-o iuţeală de necrezut, purtaţi de curent. Umflatul şi-a vârât vâsla în barcă. Jésus, cu coada vâslei lipită de coapsă, menţine vasul în echilibru. Nu trage, doar cârmeşte. Jésus zice:

— Acum putem să vorbim şi să fumăm. Cred c-a mers bine. Eşti sigur că n-ai omorât pe cineva?

— Aşa cred.

— Fir-ar să fie! M-ai tras în piept, Jésus! zice Umflatul. Mi-ai spus că-i vorba de-o cărăbăneală fără complicaţii, şi când colo, pe câte înţeleg, o întind nişte internaţi.

— Aşa-i, Umflatule, e vorba de nişte internaţi. N-arai vrut să-ţi spun, altfel nu mi-ai fi dat o mână de ajutor, şi-mi mai trebuia un bărbat. Nu te oftica. Dacă dăm în bară, iau totul asupra mea.

— În cazul ăsta, ţine, Jésus. Pentru suta aia de marafet i pe care mi-ai dat-o nu făcea să-mi risc pielea, dacă-i vorba de-un mort, nici s-ajung vieţaş, dacă a fost vreunul rănit.

Îi zic:

— Umflatule, vă dăruiesc câte cinci sute de franci.

— Valabil, gagiule. Aşa mai merge. Să fie primit! În sat ne crapă măselele de foame, e mai rău să fii eliberat decât deţinut, vorba aia, măcar capeţi ceva crăpelniţă în fiece zi şi nişte ţoale.

— Băi frate, îi zice Jésus lui Clousiot, te doare rău?

— Merge, zice Clousiot. Da' cum facem cu piciorul meu rupt, Papillon?

— Vedem noi. Încotro, Jésus?

— O să v-ascund într-un golfuleţ, la treizeci de kilometri de ieşirea în larg. O să staţi acolo o săptămână, până se mai liniştesc caraliii şi poterele. Trebuie să daţi impresia c-aţi străbătut din prima noapte fluviul Maroni şi-aţi intrat în mare. Poterele circulă cu bărci fără motor, sunt ăi mai periculoşi. Focul, vorbitul, tuşea vă pot trăda, dacă-s la pândă pe-aproape. Caraliii au bărci cu motor, prea mari ca să intre-n golfuleţ, s-ar izbi de fund.

Noaptea se destramă. E aproape patru dimineaţa când, după îndelungi căutări, dăm în sfârşit de reperul ştiut doar de Jésus şi pătrundem de-a binelea în junglă. Barca striveşte stufărişul, care se ridică din nou după ce trecem, alcătuind o perdea foarte deasă, care ne ascunde, Trebuie să te pricepi la ghicit să ştii că-i destulă apă ca să ţină barca. Pătrundem şi ne cufundăm în junglă timp de o oră şi mai bine, dând la o parte crăcile care ne barează trecerea. Ne trezim deodată într-un fel de canal şi ne oprim. Malul e înverzit de iarbă şi curat, copacii sunt uriaşi, iar lumina, e ora şase, nu izbuteşte să le străbată frunzişul. Sub bolta asta impunătoare se-aud chirăituri a mii de animale neştiute. Jésus zice:

— Aici o s-aşteptaţi o săptămână. În a şaptea zi vin să v-aduc de mâncare.

Scoate de sub nişte ierburi dese o pirogă mititică, de vreo doi metri. În ea, două vâsle. Cu asta o să se-ntoarcă la Saint-Laurent, ajutat de flux.

Să ne ocupăm acum de Clousiot, care stă lungit pe mal. A rămas în cămaşă, e cu picioarele goale. Îi cioplim cu toporul nişte scândurele din crengi uscate. Umflatul trage de picior, pe Clousiot îl trec sudorile şi, la un moment dat strigă: „Opreşte! În poziţia asta mă doare mai puţin, osul o fi venit la loc!” Îi punem scândurelele şi le legăm c-o sfoară nouă de cânepă aflată în şalupă. Durerea s-a mai uşurat. Jésus cumpărase de la deportaţi patru pantaloni, patru cămăşi şi patru bluzoane de lână. Maturette şi Clousiot se îmbracă, eu rămân cu hainele arabului. Bem rom. E a doua sticlă pe care-o dăm pe gât de la plecare, noroc că ne mai încălzeşte. Ţânţarii ne pişcă neîncetat. Trebuie să sacrificăm un pachet de tutun. Îl punem la muiat într-o tigvă şi ne dăm cu sucul de nicotină pe faţă, mâini şi picioare. Bluzoanele sunt de lână, straşnice, şi ne ţin de cald în umezeala asta care pătrunde până-n măduva oaselor.

Umflatul zice:

— O-ntindem. Cum e cu miarul de care vorbeai?

Mă duc puţin mai departe şi mă-ntorc c-o hârtio de-o mie, nou-nouţă.

— La revedere, nu vă mişcaţi o săptămână de-aici, zice Jésus. În a şaptea zi ne-ntoarcem. În a opta porniţi pe mare, în timpul ăsta, croiţi-vă pânzele şi orânduiţi lucrurile pe vas, fiecare la locul lui, fixaţi balamalele cârmei, care nu-i montată. Dacă n-am venit în zece zile, înseamnă că ne-au arestat în sat. Treaba-i groasă pentru c-a fost atacat supraveghetorul şi s-o fi iscat un tărăboi grozav.

Pe de altă parte, Clousiot ne-a spus că n-a lăsat puşca la poalele zidului. A aruncat-o peste zid, şi fluviul e acolo atât de aproape, lucru pe care nu-l ştia, că precis a căzut în apă. Jésus zice că-i bine aşa, deoarece, negăsind-o, poterele o să creadă că suntem înarmaţi. Cum tocmai ele sunt cele mai periculoase, nu mai e cazul să ne fie frică: au drept arme doar un revolver şi-un soi de baionetă, şi crezând că noi avem puşti, nu se mai aventurează să ne caute. Adio şi n-am cuvinte. În caz că suntem dibăciţi şi nevoiţi să părăsim barca, va trebui s-o luăm pe fluviu în sus până dăm de jungla fără apă şi, cu busola, s-o ţinem întruna spre nord. Sunt mari şanse ca la capătul a două-trei zile de mers să dăm de-un lagăr al morţii, numit „Charvein”. Acolo o să trebuiască să-i dăm cuiva nişte bani, să-l anunţe pe Jésus că ne aflăm în cutare loc. Cei doi ocnaşi bătrâni pleacă. Câteva minute mai târziu, piroga lor a dispărut, nu se mai aude şi nu se mai vede nimic.

Lumina pătrunde în junglă într-un chip cu totul deosebit. S-ar zice că ne aflăm sub nişte arcade pe care bate soarele, fără să lase să se strecoare vreo rază până jos. Începe să fie cald. Maturette, Clousiot şi cu mine ne trezim că suntem singuri. Primul reflex, pufnim în râs: a mers ca pe roate. Unicul necaz e piciorul lui Clousiot. Zice că, acum, cu gamba înconjurată de crenguţe, e-n regulă. Până una-alta, am putea să-ncălzim nişte cafea. Merge repede, facem un foc şi bem câte-un sfert de litru de cafea, îndulcită cu zahăr nerafinat. E delicioasă. De ieri seară am cheltuit atâta energie că n-avem tăria să ne mai uităm la lucruri sau să inspectăm barca. Vedem noi mai târziu. Suntem liberi, liberi, liberi. Exact treizeci şi şapte de zile de când am sosit la ocnă. Dacă ţine cărăbăneala, înseamnă că n-a durat mult condamnarea mea pe viaţă. Zic: „Domnule Preşedinte, cât durează în Franţa munca silnică pe viaţă?” Şi mă umflă râsul. Maturette, la fel, e tot vieţaş. Clousiot spune: „Să nu zicem hop până n-am sărit. Mai e până-n Columbia, şi barca asta făcută dintr-un copac ars pare cam slăbuţă ca s-o pornească pe mare.”

Nu-i răspund, întrucât, sincer vorbind, am socotit până-n ultima clipă că vasul ăsta e-o pirogă sortită să ne ducă până la adevăratul vas cu care să pornim pe mare. Văzând că m-am înşelat, mi-am ţinut gura, mai întâi ca să nu-mi influenţez camarazii. Pe de altă parte, cum Jésus avea aerul că i se pare totul firesc, nu voiam să dau impresia că nu cunosc vasele folosite în mod obişnuit pentru evadare.

Ne-am petrecut prima zi pălăvrăgind şi luând contact cu lumea asta neştiută a junglei. Maimuţele şi un soi de veveriţe mici fac nişte tumbe fantastice deasupra capetelor noastre. A venit să se adape şi să se scalde o turmă de bachiri, soi de purceluşi sălbatici. Erau pe puţin două mii. Intră în golf şi înoată, smulgând rădăcinile care atârnă. Un caiman se iveşte de nu ştiu unde şi înhaţă laba unui porc care guiţă ca un bezmetic; atunci porcii se pornesc s-atace caimanul, se bulucesc pe el, încercând să-l muşte de marginea uriaşului bot. La fiecare zvâcnitură din coadă a crocodilului zboară prin aer câte-un porc. Pe unu l-a curăţat, şi pluteşte cu burta-n sus. Tovarăşii lui îl mănâncă pe loc. Golful e plin de sânge. Spectacolul a durat douăzeci de minute, caimanul a tulit-o în apă. Nu l-am mai văzut.

Am dormit bine, şi dimineaţa am făcut cafea. Îmi lepădasem bluzonul ca să mă spăl c-o bucată mare de săpun de Marsilia, găsită în barcă. Maturette mă bărbiereşte numărul doi cu bisturiul meu, apoi pe Clousiot. Maturette n-are barbă. Când iau bluzonul să-l îmbrac, cade din el un păianjen enorm, păros, negru-violet. Are peri foarte lungi, terminaţi cu-n fel de bulgăraş ca de platină. Cântăreşte probabil pe puţin cinci sute de grame, e uriaş şi-l strivesc îngreţoşat. Am scos toate lucrurile din barcă, inclusiv butoiaşul cu apă. Apa e vânătă, cred că Jésus a băgat prea mult permanganat, să nu se descompună. În nişte sticluţe închise ermetic se află chibrituri şi cartonaşe date cu fosfor. Busola e o busolă de şcolar, arată numai nordul, sudul, vestul şi estul şi n-are gradaţii.

Cum catargul n-are decât doi metri jumătate, coasem sacii de făină în formă de trapez, prinzându-i pe margine o sfoară groasă ca să întărim pânza. Meşteresc o mică velă în formă de triunghi isoscel: o s-ajute să ridice botul şalupei pe creasta valurilor.

Când punem catargul, bag de seamă că fundul bărcii nu-i prea zdravăn: gaura în care intră catargul e roasă ca vai de lume. Punând tirfoanele ca să fixez balamalele uşiţelor care vor sluji drept suport cârmei, acestea intră ca-n brânză. Barca-i putredă. Ticălosul ăla de Jésus a vrut să ne lichideze. Îmi calc pe inimă şi arăt toate astea ălorlalţi doi, n-am dreptul să tac. Ce-i de făcut? Când o să vină Jésus, o să-l silim să ne dea altă barcă, mai solidă.

O să-l dezarmăm, iar eu, înarmat cu cuţitul şi toporul, o să pornesc cu el să căutăm în sat alt vas. E foarte riscant, dar e un risc mai mic decât să porneşti pe mare cu un sicriu. Alimentele, treacă-meargă: există o damigeana cu untdelemn şi nişte cutii pline cu făină de manioc. Cu astea, o ducem mult.

Azi-dimineaţă am asistat la un spectacol ciudat; o ceata de maimuţe cu chip cenuşiu s-au bătut cu nişte maimuţe cu chip negru şi păros. Cu prilejul încăierării, Maturette s-a, ales c-o cracă-n cap şi are un cucui cât o nucă.

Noaptea asta a plouat cu găleata. Ne aflăm aici de cinci zile şi patru nopţi. Ne-am adăpostit sub nişte frunze de banan sălbatic. Apa se prelingea pe suprafaţa lor lăcuită, fără să ne ude câtuşi de puţin, în afară de picioare. Azi-dimineaţă, în timp ce-mi beau cafeaua, mă gândesc la criminalul ăla de Jésus. A profitat de lipsa noastră de experienţă ca să ne vâre pe gât o barcă putredă! Trimite trei oameni la moarte sigură ca să economisească cinci sute sau o mie de franci. Mă întreb dacă n-o să-i fac de petrecanie după ce-l voi fi silit să-mi facă rost de altă barcă.

Nişte ţipete ca de gaiţă ridică-n picioare tot micul nostru univers, nişte chirăituri atât de ascuţite şi de sâcâitoare că-i spun lui Maturette să ia baioneta şi să vadă despre ce-i vorba. Se întoarce după cinci minute şi-mi face semn să-i urmez. Ajungem într-un loc la vreo sută cincizeci de metri de şalupă şi văd, spânzurat în aer, un fazan sau o gâscă sălbatică de toată frumuseţea, cât doi cocoşi mari. S-a prins într-un laţ şi atârnă cu laba agăţată de-o cracă. Îi tai capul dintr-o lovitură de sabie, să nu-i mai aud chirăiala înfiorătoare. Îl cântăresc în mână, are pe puţin cinci kile şi pinteni ca de cocoş. Ne hotărâm să-l mâncăm, dar, gândindu-ne mai bine, ne spunem că laţul a fost pus acolo de cineva şi c-or mai fi şi altele. Să vedem. Ne întoarcem la locul cu pricina şi găsim ceva ciudat: o adevărată barieră de treizeci de centimetri înălţime, făcută din frunze şi liane împletite, cam la vreo zece metri de golf. Bariera se-ntinde paralel cu apa. Din loc în loc, câte-o portiţă şi, în dreptul ei, camuflată cu nişte rămurele şi un laţ din fir de alamă agăţat cu un capăt de-o cracă îndoită. Pricep imediat că animalul, dând de barieră, o ia de-a lungul ei să găsească o trecere. Când găseşte portiţa, trece, dar îşi prinde laba în firul de alamă şi declanşează craca, drept care rămâne spânzurat până ce-l găseşte stăpânul capcanelor.

Descoperirea asta ne oftică. Bariera pare bine întreţinută, înseamnă că nu-i veche, riscăm să dea cineva peste noi. N-avem voie s-aprindem focul ziua, dar noaptea e puţin probabil să se ivească vânătorul. Hotărâm să, facem un tur de gardă, ca să pândim împrejurimile capcanelor. Vasul e ascuns sub nişte ramuri, iar toate lucrurile sunt la fereală în junglă.

Fac de gardă a doua zi la ora zece. Am mâncat noaptea asta fazanul sau gâsca, nu prea ştiu ce era. Supa ne-a mers la inimă, iar carnea, chiar fiartă, era delicioasă. Fiecare a mâncat câte două gamele. Cum ziceam, fac de gardă, dar uit de asta, atras de nişte furnici de manioc, foarte mari, negre; cară cu toatele bucăţi mari de frunze, pe care le duc spre un furnicar uriaş. Furnicile astea sunt de aproape un centimetru şi jumătate lungime şi au picioarele lungi. Fiecare duce câte-e bucată uriaşă de frunză. Le urmăresc până la planta pe care-o golesc de frunze, şi descopăr o întreagă organizare. Sunt mai întâi furnicile tăietoare, care nu fac decât să pregătească bucăţile. Astea foarfecă cu repeziciune o frunză enormă ca de banan, o taie în bucăţi, toate de aceeaşi mărime, cu o îndemânare neînchipuită, şi bucăţile cad la pământ. Jos se află un şir de furnici din acelaşi soi, niţeluş deosebite. Au o dungă cenuşie pe o parte a fălcii. Furnicile astea stau în semicerc şi le supraveghează pe cele cărătoare. Cărătoarele sosesc din dreapta, în şir, şi se duc la stânga, spre furnicar, îşi iau repede povara, până să intre în şir, dar, din când în când, în graba lor de a se aproviziona şi a-şi lua locul în şir, se produce o învălmăşeală. Atunci intervin furnicile-poliţai şi împing fiecare lucrătoare la locul pe care trebuie să-l ocupe. Nu-mi dau seama ce greşeală gravă săvârşise o lucrătoare, dar a fost scoasă din rând şi o furnică-jandarm i-a tăiat capul, iar alta trupul în două, în dreptul mijlocului. Două lucrătoare au fost oprite da poliţişti, şi-au lăsat jos bucăţile de frunză, au săpat groapă cu lăbuţele, şi cele trei părţi ale furnicii – capul pieptul şi trupul – au fost îngropate şi acoperite cu pământ