Capitolul 2Insula porumbeilor

Priveam atât de pierdut această mică lume, urmărindu-i pe soldaţi, să văd dacă supravegherea lor se exercită până la intrarea în furnicar, c-am fost tare surprins auzi un glas:

— Dacă mişti, te-ai curăţat. Întoarce-te. E un bărbat gol până la brâu, poartă un şort kaki are cizme roşii de piele. Ţine o puşcă cu două ţevi. E statură mijlocie şi îndesat, ars de soare. E chel, iar pe şi nasul îi sunt acoperite de o mască tatuată albastră-închis. Drept în mijlocul frunţii se mai află tatuată o libarcă.

— Eşti înarmat?

— Nu.

— Eşti singur?

— Nu.

— Câţi sunteţi?

— Trei.

— Du-mă la camarazii tăi.

— Nu pot, pentru că unul dintre ei are o puşcă şi vreau să te omoare până nu-ţi cunosc intenţiile.

— Ah! Atunci nu mişca şi vorbeşte încet. Voi sunteţi cei trei evadaţi din spital?

— Da.

— Care e Papillon?

— Eu.

— Ei bine, pot să-ţi spun c-ai întors totul pe dos cu evadarea ta! Jumătate din cei eliberaţi zac arestaţi la jandarmerie.

Se apropie de mine şi, aplecând ţeava puştii spre pământ, îmi întinde mâna şi-mi spune:

— Sunt Bretonul cu mască, ai auzit de mine?

— Nu, dar văd că nu eşti poteră.

— Aşa-i, pun capcane aici ca să prind hocco. Pe unu l-o fi halit tigrul, dacă nu voi.

— Chiar noi.

— Vrei o cafea?

Dintr-un sac pe care-l poartă-n spate scoate un termos, îmi dă puţină cafea; bea şi el. Îi spun:

— Vino să-mi cunoşti prietenii, Vine şi se aşează cu noi. Râde pe-nfundate că l-am trombonit pe chestia puştii. Zice:

— M-am prins cu-atât mai vârtos cu cât nici o poteră n-a vrut să plece după voi, toţi ştiu c-aţi şters-o c-o puşcă.

Ne spune că se fac douăzeci de ani de când e în Guyana cinci de când a fost eliberat. Are patruzeci şi cinei. Nu ne să trăiască în Franţa pentru că a făcut tâmpenia să-şi tatueze masca aia pe obraz. Îi place jungla la nebunie şi s trăieşte decât de pe urma ei: piei de şarpe, piei de tigru, colecţie de fluturi şi mai ales vânătoarea de hocco viu, pasărea pe care am mâncat-o. O vinde cu două sute, două sute cincizeci de franci. Mă ofer să i-o plătesc, refuză indignat. Iată ce ne povesteşte:

— Pasărea asta sălbatică e un cocoş de junglă. Bine-înţeles că n-a văzut în viaţa lui nici găină, nici cocoş, nici oameni. Ei bine, pun mâna pe unu, îl duc în sat şi-l vând cuiva care are o ogradă de păsări, căci e foarte căutat. Nu-i tai aripile, nu-i faci nimic, îl bagi printre păsări seara, când se lasă întunericul, şi dimineaţa, când deschizi uşa, îl găseşti proţăpit acolo, părând să numere găinile şi cocoşii care ies. Le urmează şi, ciugulind ca şi ele, priveşte atent în toate părţile, în jos, în sus, în hăţişurile dimprejur. E un câine de pază fără, pereche. Seara se aşează la uşă şi nu-i de înţeles de unde ştie că lipseşte o găină sau două, fapt e că ştie şi porneşte după ele. Că-i cocoş sau găina, le-aduce acasă pocnindu-le zdravăn cu ciocul, să le-nveţe să fie punctuale. Stârpeşte şoareci, şerpi, chiţcani de pădure, păianjeni, cârcăieci, şi de cum se zăreşte pe cer vreo pasăre de pradă, trimite toată păsărimea să se ascundă în ierburi, iar el stă gata s-o înfrunte. Nu mai pleacă dintre orătănii.

O asemenea pasăre extraordinară mâncasem noi ca pe-un cocoş oarecare.

Bretonul cu mască ne spune că Jésus, Umflatul şi vreo treizeci de eliberaţi, zac la zdup la jandarmeria din Saint-Laurent, unde cei de la penitenciar veniseră să vadă dacă recunosc pe vreunul care să fi dat târcoale clădirii din care am şters-o. Arabul e în carcera jandarmeriei. E izolat, acuzat de complicitate. Cele două lovituri care l-au doborât nu i-au provocat nici o rană, pe când caraliii au câte-un mic cucui. „Pe mine nu m-au luat la întrebări, toată lumea ştie că nu mă îndeletnicesc niciodată cu pregătirea vreunei evadări.” Ne spune că Jésus e un ticălos. Când îi pomenesc de şalupă, vrea s-o vadă. Nici n-a văzut-o bine, că sare-n sus:

— Păi individul ăsta v-a trimis la moarte sigură! Piroga asta pluteşte ăl mult o oră pe mare. Cum o saltă-un val ceva mai tărişor, se rupe-n două. Nici să nu vă gândiţi la plecare, că-i sinucidere curată.

— Şi atunci ce-i de făcut?

— Ai parale?

— Da.

— O să-ţi spun ce să faci, ba mai mult chiar, o să-ţi dau o mână de ajutor, că meriţi. Am să te-ajut pe gratis să izbândeşti, tu şi prietenii tăi. Orice-ar fi, nu v-apropiaţi de sat. Ca să faceţi rost de-o barcă faină, vă duceţi pe Insula porumbeilor. Acolo se află vreo două sute de leproşi. N-au nici un fel de supraveghetor şi nici un om sănătos nu se duce acolo, nici măcar doctorul. În fiecare zi, la ora opt, li se-aduce mâncare, negătită, pentru douăzeci şi patru de ore. Infirmierul spitalului dă celor doi infirmieri, leproşi şi ei, care-i îngrijesc pe bolnavi, câte-o ladă cu medicamente. Nimeni nu pune piciorul pe insulă, nici paznic, nici poteră, nici preot. Leproşii trăiesc în nişte colibe micuţe de paie, meşterite de ei. Se întrunesc într-o sală comună. Cresc găini şi raţe cu care-şi îmbunătăţesc hrana zilnică. Oficial n-au voie să vândă nimic în afara insulei, dar fac negoţ clandestin cu Saint-Laurent, Saint-Jean şi cu indochinezii de la Albina din Guyana olandeză. Sunt cu toţii nişte ucigaşi de temut. Rareori se omoară între ei, dar comit multe crime, după ce-au părăsit insula pe furiş, unde se întorc pe urmă să stea la fereală. Plimbările astea le fac cu nişte bărci furate din satul vecin. Cel mai grav delict e să ai o barcă. Caraliii trag în orice pirogă care vine sau pleacă din Insula porumbeilor. Drept care, leproşii îşi scufundă vasele umplându-le cu pietre: când au nevoie de-o ambarcaţiune, se bagă la fund să scoată pietrele şi vasul se ridică la suprafaţă. Sunt oameni de tot felul pe insulă, de toate neamurile şi din toate regiunile Franţei. Pe scurt: piroga ta poate să-ţi slujească doar pe fluviul Maroni, şi asta dacă nu-i prea încărcată! Ca să porneşti în largul mării, trebuie să găseşti altă barcă, şi cel mai bine rezolvi treaba pe Insula porumbeilor.

— Cum facem?

— Îţi spun. Am să te-ntovărăşesc pe fluviu până se zăreşte insula. Singur n-ai găsi-o sau te-ai putea înşela. E la vreo sută cincizeci de kilometri de gura fluviului, înseamnă că trebuie s-o luăm înapoi. Insula asta e la cincizeci de kilometri dincolo de Saint-Laurent. O să te duc cât mai aproape, după aia trec în piroga mea, pe care o s-o remorcăm, şi tu porneşti spre insulă.

— De ce nu vii cu noi pe insulă?

— Ferit-a sfântul, face Bretonul, doar o dată am pus piciorul pe debarcaderul unde soseşte oficial vaporul Administraţiei. Era ziua nămiaza mare şi tot mi-a fost de-ajuns ce-am văzut. Iartă-mă, Papi, dar cât oi trăi nu mai pun piciorul pe insula asta. Pe de altă parte, nu pot să-mi înving scârba de a sta lângă ei, de a le vorbi şi de a trata cu ei. Ţi-aş face mai mult rău decât bine.

— Când plecăm?

— Când se întunecă.

— Cât o fi ceasul, Bretonule?

— E trei.

— Bun, am să aţipesc un pic.

— Nu, trebuie să încarci şi să pregăteşti totul în barca ta.

— Ba nu, o să mă duc cu barca goală şi-o să mă întorc pe urmă să-l iau pe Clousiot, care rămâne să păzească lucrurile;

— Imposibil, n-ai să mai găseşti nicicând locul ăsta, chiar în plină zi. Iar pe lumină tot n-ai voie să pluteşti pe fluviu. Hăituirea voastră nu s-a încheiat. Fluviul e încă foarte periculos.

Se lasă înserarea. Bretonul s-a dus să-şi aducă piroga, pe care-o leagă de barca noastră. Clousiot se află lângă Breton, care ţine vâsla cârmei, Maturette la mijloc, eu în faţă. Ieşim greu din golf şi când intrăm pe cursul fluviului începe să se întunece. Un soare imens, roşu-cafeniu, aprinde zarea în direcţia mării. Mii de văpăi ale unul uriaş foc de artificii se iau parcă la harţă între ele ca să fie mai vii, mai roşii între cele roşii, mai galbene întră cele galbene, mai tărcate acolo unde culorile se învălmăşesc. La douăzeci de kilometri în faţa noastră se vede clar estuarul acestui fluviu maiestuos, care goneşte spre mare licărindu-şi paietele roz-argintii.

Bretonul zice:

— E sfârşitul refluxului. Într-o oră fluxul se va face simţit; vom profita de el ca s-o luăm în sus pe Maroni, aşa c-o să ne împingă, fără să trudim, şi-o să ajungem destul de repede la insulă.

Întunericul ne învăluie dintr-odată.

— Înainte, zice Bretonul. Vâsliţi tare ca să ţinem mijlocul fluviului. Nu mai fumaţi.

Vâslele pătrund în apă şi plutim de-a curmezişul curentului, destul de repede – şuit, şuit,şuit. Vâslim în cadenţă, eu şi Bretonul perfect sincronizaţi. Maturette face şi el ce poate. Cu cât ne apropiem de mijlocul fluviului, cu atât simţim mai bine cum ne împinge fluxul. Plutim repede, simţim schimbarea la fiecare jumătate de oră. Fluxul devine mai puternic şi ne poartă tot mai iute. După şase ore ne aflăm foarte aproape de insulă, ne îndreptăm ţintă spre ea: o pată mare, aproape în mijlocul fluviului, niţeluş spre dreapta: „Acolo e”, zice Bretonul cu glas scăzut. Noaptea nu-i prea întunecoasă, dar e destul de greu să fim zăriţi de la distanţă ceva mai mare, din pricina negurii care pluteşte la suprafaţa apei. Ne apropiem. Când distingem mai bine conturul stâncilor, Bretonul trece în piroga lui, o desprinde grabnic de a noastră şi rosteşte simplu, în şoaptă:

— Noroc, fraţilor!

— Mulţumim.

— N-aveţi de ce.

Vasul, nemaifiind condus de Breton, se îndreaptă de-a latul spre insulă. Încerc să-l îndrept şi să-l întorc, dar nu izbutesc, aşa că, împinşi de curent, intrăm într-o rână în vegetaţia care atârnă-n apă. Ne-am lovit atât de tare, deşi frânam cu vâsla, că, dac-am fi dat de-o stâncă în locul ramurilor şi frunzelor de copaci, piroga s-ar fi făcut praf şi-am fi pierdut totul, alimente, obiecte etc. Maturette sare-n apă, trage barca şi ne trezim alunecând sub o tufă uriaşă. Trage, trage şi legăm barca. Dăm pe gât o duşcă de rom şi urc singur pe mal, lăsându-i pe cei doi prieteni în barcă.

Înaintez cu busola în mâna, după ce rup câteva crăci şi las agăţate în câteva locuri bucăţi din sacul de făină pe care le pregătisem înainte de plecare. Zăresc o luminiţă şi disting deodată nişte glasuri şi trei colibe de paie. Mai fac câţiva paşi şi, neştiind cum să mă prezint, hotărăsc să mă dau în vileag. Aprind o ţigară. În clipa când scapără lumina, un căţel se repede la mine lătrând şi sare să mă muşte de picior. „De n-ar fi şi câinele lepros, îmi spun. Prostul de mine, câinii n-au lepră.”

— Cine-i acolo? Cine e? Tu eşti, Marcel?

— E un evadat.

— Ce cauţi aici? Vrei să ne jefuieşti? Crezi că suntem prea îndestulaţi?

— Nu, am nevoie ele ajutor.

— De pomană sau cu plată?

— Tacă-ţi clanţa, Cucuvaie!

Patru arătări se ivesc din colibă.

— Înaintează binişor, amice, pun rămăşag că eşti tipul cu puşca. Dac-o ai cu tine, pune-o jos, aici n-ai de ce să te temi.

— Eu sunt ăla, dar n-am luat puşca.

Înaintez, sunt aproape de ei, e întuneric şi nu pot să le zăresc trăsăturile. Întind mâna prosteşte, nimeni nu mi-o apucă. Pricep prea târziu că e un gest care nu se face pe-aici: nu vor să mă molipsească.

— Să intrăm în colibă, zice Cucuvaie.

Bojdeuca e luminată de o lampă de ulei pusă pe masă.

— Ia loc.

Mă aşez pe un scaun de paie fără spătar. Cucuvaie mai aprinde trei lămpi cu ulei şi pune una din ele pe o masă exact în faţa mea. Fumul pe care-l degajă fitilul lămpii ăsteia cu ulei de cocos are un miros respingător. Eu stau jos, ei cinci în picioare, nu le deosebesc chipurile. Al meu e luminat de lampă, pentru că mă aflu exact la nivelul ei, chiar asta voiau. Cel care i-a spus Cucuvăii să-şi ţină gura zice:

— Ţiparule, du-te şi întreabă la casa comună dacă vor să-l ducem acolo. Vino iute cu răspunsul, şi vezi mai ales dacă Toussaint e de acord. Aici n-avem ce-ţi da de băut, prietene, afară de cazul că vrei să înghiţi nişte ouă.

Aşează în faţa mea un coş din paie împletite, plin cu ouă.

— Nu, mulţumesc.

În dreapta mea, foarte aproape, ia loc unul din ei şi abia atunci văd pentru prima oară chipul unui lepros. E înfiorător, mă silesc cât pot să nu întorc privirea şi nici să las să se vadă ce impresie-mi face. Nasul e complet mâncat, atât osul, cât şi carnea, a rămas o gaură exact în mijlocul feţei, Am zis bine; nu două găuri, ci una singură, mare cât o monedă de doi franci. Buza inferioară, spre, dreapta, e mâncată şi lasă la vedere, dezgoliţi, trei dinţi foarte lungi şi galbeni, care se zăresc cum intră în osul maxilarului superior, complet descărnat. N-are decât a ureche. Pune pe masă o mână învelită într-un bandaj. E mâna dreaptă. Cu cele două degete rămase la mâna stângă ţine o ţigară groasă şi lungă, precis c-a răsucit-o singur, dintr-o frunză de tutun pe jumătate crudă, pentru că ţigara e verzuie. N-are pleoapă decât la ochiul stâng, la dreptul i-a căzut, iar de la ochi pleacă o rană adâncă spre înaltul frunţii, pentru a se pierde în chica-i căruntă şi stufoasă.

Cu glas foarte răguşit, îmi zice:

— O să te-ajutăm, camarade, trebuie să treacă timp ca să ajungi ca mine, şi-asta nu vreau.

— Mulţumesc.

— Mă cheamă Jean Neînfricatu, sunt orăşean de mahala. Eram mai chipeş, mai sănătos şi mai voinic ca tine când am sosit la ocnă. Iată ce-am ajuns în zece ani.

— Nu te tratezi?

— Ba da. Mi-e mai bine de când fac injecţii cu ulei de choumogra. Uite. Întoarce capul şi mi-arată partea stângă: în partea asta se usucă.

Mă cuprinde o milă nesfârşită şi schiţez gestul de a-l atinge pe obrazul stâng în semn de prietenie. Se dă înapoi şi-mi spune:

— Îţi mulţumesc că vrei să mă atingi, dar să nu pui niciodată mâna pe-un bolnav, nici să nu mănânci sau să bei din gamela lui.

N-am văzut în viaţa mea decât un singur chip de lepros, al celui care a avut curajul să se lase privit.

— Unde-i camaradul?

În pragul uşii, umbra unui omuleţ doar ceva mai înalt decât un pitic:

— Toussaint şi ceilalţi vor să-l vadă. Du-l la centru.

Jean Neînfricaţii se ridică şi-mi spune: „Vino după mine”. Plecăm cu toţii pe întuneric, vreo patru-cinci în faţă, eu alături de Jean Neînfricatu, alţii în spate. Când sosim, după trei minute, pe-un tăpşan, un ciot de lună luminează soiul ăsta de piaţă. E vârful teşit al insulei. În mijloc, o casă. Două ferestre luminate. În faţa uşii ne-aşteaptă vreo douăzeci de oameni, ne îndreptăm spre ei.

Când ajungem la uşă, se dau la o parte să ne facă loc. E o sală dreptunghiulară, de zece metri lungime pe vreo patru metri lăţime, cu un soi de vatră în care ard buşteni, înconjurată de patru pietre uriaşe, toate de aceeaşi înălţime. Sala e luminată de două lămpi barosane de vânt cu petrol. Pe un taburet şade un bărbat fără vârstă, cu faţa albă. În spatele lui, aşezaţi pe o bancă, cinci-şase oameni. Are ochii negri şi-mi spune:

— Sunt Toussaint Corsicanul, tu eşti probabil Papillon.

— Da.

— Ştirile circulă repede la ocnă, la fel de repede pe cât te mişti. Unde-i puşca?

— A fost aruncată în fluviu.

— Unde?

— În faţa zidului spitalului, exact unde am sărit.

— Va să zică se poate recupera?

— Cred că da, apa nu-i adâncă acolo.

— De unde ştii?

— A trebuit să intrăm în apă ca să-l ducem pân-la barcă pe prietenul meu, că se rănise.

— Ce-a păţit?

— Şi-a scrântit piciorul.

— Cum l-ai ajutat?

— Am tăiat nişte crăci şi i-am pus piciorul într-un soi de aţele.

— Îl doare?

— Da.

— Unde e?

— În barcă.

— Ziceai c-ai venit să ceri ajutor, ce fel de ajutor?

— O barcă.

— Vrei să-ţi dăm o barcă?

— Da, am cu ce s-o plătesc.

— E-n regulă. Ţi-o vând pe-a mea, e grozavă şi nou-nouţă, am furat-o săptămâna trecută la Albina. Nu-i o barcă, e un transatlantic. Îi lipseşte un singur lucru: chila. N-are chilă, dar în două ore îţi montăm una pe cinste. Are tot ce-i trebuie: o cârmă completă cu eche, un catarg de patru metri dintr-un lemn fără moarte şi o velă nou-nouţă din pânză de in. Cât dai?

— Spune tu preţul, nu ştiu ce valoare au lucrurile aici.

— Trei mii de franci, dacă poţi să plăteşti, dacă nu, du-te la noapte să cauţi puşca şi în schimbul ei primeşti vasul.

— Nu, prefer să plătesc.

— În regulă, târgul e încheiat. Purice, fă nişte cafea!

Purice, mărunţelul care-a venit după mine, se îndreaptă spre o tăblie fixată de zid deasupra focului, ia o gamelă care sclipeşte de nouă şi de curată ce e, toarnă-n ea cafea dintr-o sticlă şi o pune la foc. După câteva clipe ia gamela de pe foc, toarnă cafea în câteva căni de-un sfert, aşezate lângă pietre, iar Toussaint se apleacă şi trece cănile oamenilor din spatele lui. Purice îmi întinde gamela spunându-mi: „Bea fără teamă; gamela asta e folosită doar pentru ăi aflaţi în trecere. Nici un bolnav nu bea din ea”.

Iau gamela şi beau, apoi o pun pe genunchi. În clipa aceea bag de seamă că de gamelă e lipit un deget. Până să-nţeleg despre ce-i vorba, îl aud pe Purice spunând:

— Poftim, iar mi-a căzut un deget! Unde naiba o fi?

— E aici, îi zic eu arătând gamela.

Îl dezlipeşte şi-l aruncă în foc, îmi dă gamela înapoi şi zise:

— Poţi să bei, că eu am lepră uscată. Mă desfac bucată cu bucată, dar nu putrezesc, nu sunt molipsitor.

Mi-ajunge la nări un miros de carne friptă, îmi spun: „O fi degetul”.

Toussaint zise:

— O să fii nevoit să stai aici până seara, când începe refluxul. Trebuie să-ţi anunţi prietenii. Du-l pe rănit într-o colibă, strânge tot ce-i în barcă şi scufund-o. Nu poate să te ajute nimeni, înţelegi de ce.

Mă duc în grabă la ai mei, îl luăm pe Clousiot şi-l ducem într-o colibă. O oră mai târziu, totul e mutat şi lucrurile din pirogă rânduite cu grijă. Purice ne roagă să-i dăruim piroga şi o vâslă. I-o dau, o s-o scufunde într-un loc ştiut de el.

Noaptea a trecut repede. Ne aflăm toţi trei în colibă, culcaţi pe aşternuturi noi trimise de Toussaint. Au sosit împachetate-n hârtie groasă de ambalaj. Lungiţi pe aşternuturile astea, le dau lui Clousiot şi lui Maturette amănunte despre cele petrecute de la sosirea mea pe insulă şi târgul încheiat cu Toussaint. Clousiot scoate pe gură, fără să se gândească, o prostie cât el de mare:

— Uşcheala costă va să zică şase mii cinci sute de franci. Am să-ţi dau jumătate, Papillon, adică alea trei bătrâne pe care le am.

— Nu-i cazul să facem socoteli armeneşti. Câtă vreme am parale, plătesc. După aia, om vedea.

Nici un lepros nu trece pragul colibei. Se luminează de ziuă, Toussaint îşi face apariţia:

— Bună ziua. Puteţi ieşi liniştiţi. Aici nu vine nimeni să vă deranjeze. Avem un tip pe culmea insulei, postat într-un cocotier să vadă dacă circulă bărci de-ale cârâirilor pe fluviu. N-a văzut nimic de soiul ăsta. Câtă vreme flutură-n vânt o cârpă albă, înseamnă că totu-i în regulă. Dac-ar vedea ceva, ar coborî să dea de ştire. Puteţi să vă culegeţi singuri nişte papaya şi să mâncaţi dacă aveţi poftă.

Îi spun:

— Ce-i cu chila, Toussaint?

— O s-o meşterim dintr-o scândură de la uşa infirmeriei. E din lemn solid. Din două scânduri facem chila. Am şi urcat şalupa pe platou profitând de întunericul nopţii. Vino s-o vezi.

Ne ducem. E o şalupă splendidă, lungă de cinci metri, nou-nouţă, cu două banchete din care una găurită prin care se vâră catargul. E grea, şi trebuie să trudim mult, eu şi Maturette, ca s-o întoarcem. Vela şi frânghiile sunt noi de tot. De o parte şi de alta are cârlige de atârnat lucrurile, printre care butoiaşul cu apă. Ne punem pe treabă. La amiază, o chilă care se întinde subţiindu-se din spate spre partea dinainte e fixată solid cu nişte şuruburi lungi şi cu cele patru tirfoane pe care le aveam.

Leproşii, aşezaţi în cerc jur împrejurul nostru, se uită ia noi cum lucrăm fără să scoată o vorbă. Toussaint ne explică cum trebuie făcută treaba şi-i dăm ascultare. Faţa lui Toussaint pare normală, n-are nici o rană, dar când vorbeşte băgăm de seamă că numai o parte a feţei se mişcă, cea stângă. Mi-o spune singur, şi-mi mai spune că are lepră uscată. Bustul şi braţul drept sunt şi ele paralizate şi se aşteaptă să paralizeze curând şi piciorul drept. Ochiul drept e fix parc-ar fi de sticlă, vede cu el, dar nu-l poate mişca. Nu pomenesc aici numele nici unui lepros. Poate că cei care i-au iubit sau i-au cunoscut n-au aflat niciodată chipul înfiorător în care s-au descompus încă de vii.

În timp ce lucrez, stau de vorbă cu Toussaint. Nimeni altcineva nu vorbeşte. O singură dată doar, când mă pregăteam să iau câteva balamale, pe care le smulseseră de la o mobilă din infirmerie, ca să întăresc chila, unul din ei a spus: „Nu le lua încă, lasă-le acolo. M-am tăiat la mână când am smuls o balama şi s-au mânjit de sânge, deşi le-am şters.” Un lepros a turnat pe ele nişte rom şi i-a dat foc în două rânduri: „Acum, zice omul, poţi să le foloseşti”. În timp ce lucrăm, Toussaint se adresează unui lepros: „Ai evadat de câteva ori, explică-i pe îndelete lui Papillon cum să facă, niciunul din ăştia trei n-a mai şters-o”. Îmi explică de îndată:

— Astă-seară refluxul e foarte devreme. Marea începe să se retragă la trei. Când se lasă întunericul, pe la şase, te pomeneşti c-un curent foarte puternic care în mai puţin de trei ore te duce vreo sută de kilometri spre vărsarea fluviului. Cam pe la nouă e cazul să te-opreşti. Trebuie să te legi zdravăn de-un copac din junglă şi să aştepţi cele şase ore ale fluxului, asta înseamnă cam până la trei din noapte. Să nu pleci la ora aia, căci curentul nu se retrage de-ajuns de repede. Porneşte pe mijlocul fluviului la patru şi jumătate. Ai o oră şi jumătate până se luminează de zi ca să străbaţi cincizeci de kilometri. În ora asta şi jumătate se hotărăşte totul. La ora şase, în clipa când se luminează, trebuie să fi pătruns în mare. Chiar dacă te văd caraliii, n-au cum să te urmărească, pentru că înseamnă să ajungă la gura fluviului exact când începe fluxul. O să le fie imposibil să treacă, pe când tu o să fii deja dincolo. Viaţa ta depinde de avansul ăsta de-un kilometru, pe care-o să-l ai când o să dea cu ochii de tine. Aici nu văd decât o velă, ce-aveai în pirogă?

— O velă şi-un foc.

— Asta-i un vas greu, poate să ia un foc şi-o trincă. Mergi cu toate pânzele sus, perpendicular pe valuri, marea-i totdeauna agitată la estuar. Pune-ţi prietenii să se lungească pe fundul vasului, să-i mărească stabilitatea, iar tu ţine zdravăn cârma. Nu-ţi lega de picior frânghia velei, trece-o prin belciugul special de pe vas şi înfăşoar-o o dată în jurul pumnului. Dacă vezi că vântul măreşte tangajul unui val mare şi că începi să te-apleci, gata să te răstorni, îi dai drumul şi-o să vezi că vasul îşi recapătă imediat echilibrul. Într-o împrejurare din asta nu te opri, lasă vela liberă şi ia vântul în plin cu trinca şi focul. Abia când dai de mare o să ai răgazul să-l pui pe puşti să coboare pânza, s-o aducă la bord şi s-o porneşti mai departe după ce-o ridici iar. Ştii drumul?

— Nu. Ştiu doar că Venezuela şi Columbia sunt spre nord-vest.

— Aşa-i, dar bagă bine de seamă să nu fii zvârlit pe coastă. Guyana olandeză, din faţa noastră, înapoiază evadaţii, Guyana engleză aşijderea. Trinidad nu te predă, dar te sileşte s-o iei din loc după cincisprezece zile. Venezuela te predă, după ce te-a pus să lucrezi la drumuri un an sau doi.

Sunt numai urechi. Îmi spune c-o şterge şi el din când în când, dar fiind lepros, îl expediază înapoi galop. Recunoaşte că n-a ajuns niciodată mai departe de Georgetown, în Guyana engleză. Lepra lui nu se vede decât la picioare, unde i-au căzut toate degetele. E desculţ. Toussaint mă pune să repet toate sfaturile ce mi-au fost date; o fac fără greş. În clipa aceea, Jean Neînfricatu zice: „Câtă vreme trebuie să se-ndrepte spre larg?” îi iau înainte cu răspunsul:

— Trei zile ţin direcţia nord-nord-est. Având în vedere deriva, înseamnă c-o s-o ţin nord-nord, iar în a patra zi mă îndrept spre nord-vest, asta înseamnă direct vest.

— Bravo, zise leprosul. Eu, ultima oară, n-am ţinut-o decât două zile spre nord-est, drept care m-am trezit în Guyana engleză. Dac-o ţii trei zile spre nord, treci la nord de Trinidad sau de Barbados, şi nici nu ştii când treci de Venezuela, aşa că te pomeneşti la Curaçao sau în Columbia.

Jean Neînfricatu zice:

— Toussaint, cu cât i-ai vândut barca?

— Cu trei mii, zise Toussaint. E scump?

— Nu, nu de asta am întrebat. Doar aşa, ca să ştiu. Ai cu ce plăti, Papillon?

— Da.

— Îţi mai rămân ceva bani?

— Nu, asta-i tot ce am, trei mii în cap, banii lui Clousiot, prietenul meu.

— Toussaint, îţi dau revolverul meu, zise Jean Neînfricatu. Vreau să-i ajut pe flăcăii ăştia. Ce-mi dai pe el?

— O bătrână, zise Toussaint. Şi eu vreau să-i ajut.

— Vă mulţumim pentru toate, zise Maturette, uitându-se la Jean Neînfricatu.

— Mulţumim, zise Clousiot.

În clipa aceea mă ruşinez c-am minţit şi spun:

— Nu, nu pot să primesc asta, n-are nici un rost.

Mi se uită în ochi şi zise:

— Ba da, are rost. Trei mii de franci sunt multe parale şi totuşi, la preţul ăsta, Toussaint pierde pe puţin două bătrâne, căci vă dă un vas straşnic. Trebuie să v-ajut şi eu cu ceva.

Se petrece atunci o scenă mişcătoare: Cucuvaie pune jos o pălărie şi iată-i pe leproşi aruncând în ea bancnote-şi monezi. Se ivesc leproşi de peste tot şi fiecare pune câte ceva. Mă năpădeşte ruşinea. Şi totuşi nu pot să spun că mai am bani! Ce-i de făcut! Dumnezeule, sunt pe cale să comit o faptă infamă ca răspuns la atâta măreţie: „Vă rog, nu faceţi o asemenea jertfă”. Un negru din Tombuctu, complet mutilat – are două cioturi drept mâini, nici un singur deget – zice: „Banii nu ne-ajută să trăim. Primeşte-i fără să te ruşinezi. Banii nu ne servesc decât ca să jucăm sau ca să le mârlim pe leproasele care vin când şi când din Albina.” Cuvintele astea îmi iau o piatră de pe inimă şi mă împiedică să mărturisesc că am bani.

Leproşii au pus la fiert două sute de ouă. Le aduc într-o ladă însemnată cu o cruce roşie. E lada primită dimineaţa cu medicamentele zilei. Mai aduc două broaşte ţestoase vii, de cel puţin treizeci de kile fiecare, bine legate pe spate, frunze de tutun şi două sticle pline cu chibrituri şi cartonaşe date cu fosfor, un sac cu cel puţin cincizeci de kile de orez, doi saci cu mangal, un primus, cel de la infirmerie, şi o damigeana cu benzină. Toată comunitatea asta năpăstuită e înduioşată de păţaniile noastre şi vor să contribuie cu toţii la reuşită. Ai zice că-i vorba de evadarea lor. Barca a fost trasă în apropiere de locul unde sosim. Au numărat banii din pălărie: opt sute zece franci. Mai trebuie să-i dau lui Toussaint doar o mie două sule. Clousiot îmi dă tubul lui, îl deschid de faţă cu toţi.

Conţine o hârtie de o mie şi patru a cinci sute de franci, îi dau lui Toussaint o mie cinci sute de franci, el îmi dă restul trei sute, apoi îmi spune:

— Poftim, ia revolverul, ţi-l fac cadou. Aţi jucat totul pe-o carte, n-ar trebui să daţi greş în ultima clipă din lipsa unei arme. Sper să n-ai nevoie să-l foloseşti.

Nu ştiu cum să-i mulţumesc, lui în primul rând, şi celorlalţi. Infirmierul a pregătit o cutiuţă cu vată, alcool, aspirină, feşi, iod, o pereche de foarfeci şi nişte leucoplast. Un lepros aduce nişte scândurele bine geluite şi subţiri, şi două benzi Velpeau în ambalajul lor, noi-nouţe. Le oferă cu simplitate ca să înlocuiesc scândurelele de la piciorul lui Clousiot.

Pe la cinci începe să plouă. Jean Neînfricatu îmi spune:

— Aveţi baftă din plin. Nu-i pericol să fiţi văzuţi, puteţi să plecaţi de îndată şi să câştigaţi o jumătate bună de oră. În felul ăsta o să fiţi mai aproape de gura fluviului când o s-o porniţi mai departe la patru şi jumătate dimineaţa.

Îi spun:

— Cum fac să ştiu cât e ceasul?

— O să-ţi spună mareea, după cura urcă sau coboară.

Lansăm vasul la apă. E cu totul altceva decât piroga, depăşeşte nivelul apei cu peste patruzeci de centimetri, încărcat cu toate lucrurile, plus noi trei. Catargul înfăşurat în pânză stă culcat, având în vedere c-o să-l montăm abia la ieşirea din fluviu. Potrivim cârma cu tija ei de siguranţă şi echea, precum şi o pernă de liane pe care să şed. Cu ajutorul păturilor am încropit un culcuş pe fundul bărcii pentru Clousiot, care n-a vrut să-şi schimbe pansamentul. Se află la picioarele mele, între mine şi butoiaşul cu apă. Maturette se aşează la fund, în partea dinainte. Capăt pe dată o senzaţie de siguranţă, pe care n-o avusesem nici o clipă cu piroga.

Plouă întruna, trebuie s-o iau pe fluviu în jos pe la mijloc, niţeluş la stânga, înspre malul olandez. Jean Neînfricatu zice:

— Adio, valea!

— Noroc! zice Toussaint, dând bărcii un picior zdravăn.

— Mulţumesc, Toussaint, mulţumesc, Jean, mii de mulţumiri tuturor!

Ne facem foarte repede nevăzuţi, luaţi de refluxul ăsta ce-a şi început de două ore şi jumătate şi care are o iuţeală de necrezut.

Plouă întruna, nu vedem nici la zece metri. Ştiind că ceva mai jos sunt două insuliţe, Maturette stă în faţă. aplecat, privind ţintă drept înainte, să nu ne izbim de stâncile lor. S-a lăsat întunericul. Un copac gros care coboară fluviul o dată cu noi, noroc că mai încet, ne stânjeneşte o clipă cu ramurile lui. Ne desprindem repede şi-o întindem mai departe cu cel puţin treizeci pe oră. Fumăm, bem rom. Leproşii ne-au dat zece sticle de Chianti, învelite în împletituri de paie, pline cu rom. Lucru ciudat, niciunul din noi nu pomeneşte de groaznicele răni pe care le văzusem la unii leproşi. Vorbim de-un lucru: bunătatea, generozitatea lor, spiritul lor de echitate, bafta pe care am avut-o că l-am întâlnit pe Beronul mascat care ne-a călăuzit până la Insula porumbeilor. Plouă tot mai tare, m-am udat până la piele, dar bluzoanele alea de lâna sunt atât de grozave că ţin de cald chiar dacă-s leoarcă de apă. Nu ne e frig. Doar mâna cu care manevrez echea mi-amorţeşte din pricina ploii.

— În clipa asta, spune Maturette, coborâm cu peste patruzeci pe oră. De cât timp crezi c-am plecat?

— Îţi spun, zise Clousiot. Aşteaptă un pic: de trei ore şi cincisprezece minute.

— Ai căpiat? De unde ştii?

— Am numărat de la plecare din trei sute în trei sute de secunde şi de fiecare dată am rupt o bucată de carton. S-au făcut treizeci şi nouă de cartoane. A cinci minute fiecare, face trei ore şi un sfert de când plutim în josul fluviului. Dacă n-am greşit, în cincisprezece-douăzeci de minute ne oprim din coborât, o s-o luăm înapoi.

Împing bara la dreapta ca să străbat fluviul pieziş şi să mă apropii de malul râpos dinspre Guyana olandeză. Curentul s-a oprit până s-ating hăţişul. Nu mai lunecăm în jos, nici nu urcăm. Plouă întruna. Nu mai fumăm, nu mai vorbim, doar şoptim: „Ia vâsla şi lopătează”. Eu însumi vâslesc ţinând bara imobilizată sub coapsa dreaptă. Încet-încet intrăm în hăţiş, tragem de crăci şi ne adăpostim sub ele. Ne aflăm în umbra formată de vegetaţie. Fluviul e cenuşiu, învăluit în ceaţă. Dacă n-ai ţine seama de flux şi reflux, n-ar fi chip să spui încotro e marea şi încotro fluviul.