Capitolul 4 Trinidad

Păsările ne-au înştiinţat că ne apropiem de pământ cu mult înainte de a-l fi văzut. La şapte şi jumătate dimineaţa vin să se rotească în jurul nostru. „Am sosit, bătrâne! Am sosit! Prima parte a evadării, cea mai grea, am isprăvit-o cu bine. Trăiască libertatea!” Fiecare îşi manifestă bucuria prin exclamaţii copilăreşti. Feţele ne sunt unse cu untul de cacao ce ne-a fost dăruit de cei de pe vapor ca să ne alinăm arsurile. Pe la nouă zărim pământul. Un vânt răcoros, fără a fi puternic, ne împinge c-o viteză mulţumitoare pe o mare nu prea agitată.

Abia pe la ora patru după-amiază zărim amănuntele unei insule lungi, pe marginea căreia se găsesc mici grupe de case albe. Culmea e plină de cocotieri. Nu putem desluşi încă dacă-i cu-adevărat o insulă sau o peninsulă, nici dacă sunt locuite casele. Trebuie să mai treacă peste o oră până zărim nişte oameni care aleargă în direcţia.plajei spre care ne-ndreptăm. În mai puţin de douăzeci de minute s-a adunat o mulţime pestriţă. Tot sătucul s-a strâns pe mal să ne primească. Aveam să aflăm mai târziu că se numeşte San Fernando.

La trei sute de metri de ţărm arunc ancora, care se agaţă imediat. Am făcut asta pe de o parte ca să văd cum reacţionează acei oameni şi pe de alta ca să nu se găurească vasul când o să dea de uscat dacă fundul e de coral. Strângem pânzele şi aşteptăm. O barcă mică se îndreaptă spre noi, cu doi negri care lopătează şi un alb cu cască colonială.

— Bun sosit la Trinidad, rosteşte albul într-o franceză curată.

Negrii râd cu gura până la urechi.

— Mulţumim, domnule, pentru frumoasele dumneavoastră cuvinte. Fundul e de coral sau de nisip?

— De nisip, puteţi înainta fără grijă.

Ridicăm ancora la bord şi, încet-încet, valurile ne împing spre ţărm. Nici n-am atins-o bine că zece oameni intră în apă şi, dintr-o mişcare, trag vasul pe uscat. Se uită la noi, ne ating cu gesturi mângâietoare, femeile negre, coolie, sau hinduse ne invită prin gesturi. Fiecare vrea să locuim la el, îmi explică albul pe franţuzeşte. Maturette ia o mână de nisip şi o duce la gură s-o sărute. Gestul dezlănţuie un adevărat delir. Albul, căruia i-am vorbit de starea iui Clousiot, îl transportă foarte aproape de plajă, în casa lui. Ne spune că putem lăsa totul până a doua zi pe vas, că nimeni n-a să se atingă de nimic. Toată lumea îmi zice captain, râd de acest botez. Îmi spun cu toţii: „Good captain, long râde on small boat (bun căpitan, cursă lungă pe vapor mic)!”

Se laşă întunericul şi după ce rog ca vasul să fie împins ceva mai departe şi să fie legat de-un altul mult mai mare, culcat pe plajă, îl întovărăşesc pe englez până la el acasă. E un bungalow aşa cum poate fi văzut oriunde pe pământ englezesc; câteva trepte de lemn, o uşă cu o sită metalică. Intru după englez, Maturette mă urmează. Cum intru, îl văd, instalat într-un fotoliu, cu piciorul rănit pe-un scaun, pe Clousiot, care face pe grozavul faţă de-o doamnă şi de-o fată.

— Soţia şi fiica mea, spune domnul. Am un fiu student în Anglia.

— Fiţi bineveniţi în casa asta, spune doamna în franceză.

— Luaţi loc, domnilor, spune fata, care ne oferă două fotolii de răchită.

— Mulţumim, doamnelor, nu vă deranjaţi pentru noi.

— De ce? Ştim de unde veniţi, fiţi fără grijă, şi vă repet: bun-venit în casa asta.

Domnul e avocat, se numeşte Maşter Bowen, îşi are buffet-ul (biroul) în capitală, la patruzeci de kilometri, la Port of Spain, capitala insulei Trinidad. Căpătăm ceai cu lapte, pâine prăjită, unt, dulceaţă. A fost prima noastră seară de oameni liberi, n-o voi uita niciodată. Nici un cuvânt despre trecut, nici o întrebare indiscretă, doar câte zile am făcut pe mare şi cum a decurs călătoria; dacă Clousiot are dureri mari şi dacă dorim ca poliţia să fie înştiinţată de a doua zi sau vrem să mai aşteptăm o zi înainte de a o înştiinţa; dacă avem părinţi în viaţă, neveste şi copii. Dacă vrem să le scriem, o să ne pună ei scrisorile la poştă. Ce să mai spun: o primire excepţională, atât din partea populaţiei pe plajă, cât şi din partea acestei familii pline de atenţii de nedescris faţă de nişte evadaţi.

Maşter Bowen cere prin telefon sfatul unui medic, care-i spune să-i fie adus rănitul la clinica sa, mâine după-amiază, pentru o radiografie ca să vadă ce-i de făcut. Maşter Bowen telefonează la Port of Spain comandantului Armatei Salvării, Salvation Army. Acesta-i spune că o să ne pregătească o cameră la hotelul Armatei Salvării, putem veni când poftim, să ne păzim bine vasul dacă e-n stare bună, căci vom avea nevoie de el ca să plecăm mai departe. Întreabă dacă e vorba de ocnaşi sau deportaţi, i se răspunde că-i vorba de ocnaşi. Faptul că suntem ocnaşi pare-se că i-a plăcut avocatului.

— Vreţi să faceţi o baie şi să vă bărbieriţi? mă întreabă fata. Vă rog să nu refuzaţi, nu ne deranjează cu nimic. În baie veţi găsi nişte lucruri de îmbrăcăminte, care nădăjduiesc c-o să vă vină bine.

Mă duc la baie, mă îmbăiez, mă bărbieresc şi ies fercheş, îmbrăcat cu un pantalon gri, o cămaşă albă, pantofi de tenis şi ciorapi albi.

Un hindus bate la uşă, ţine un pachet sub braţ şi-l dă lui Maturette, spunându-i că băgaseră de seamă că eu sunt cam de statura avocatului şi că n-am nevoie de altceva ca să mă îmbrac, dar că el, micul Maturette, n-ar putea găsi haine, căci nimeni în casa avocatului, nu e aşa scund. Se înclină în faţa noastră, cum fac musulmanii, şi se retrage. Faţă de atât bunătate, ce să mai spui? Emoţia pe care am resimţit-o nu poate fi descrisă. Clousiot s-a culcat primul, după care noi cinci am schimbat o sumedenie de păreri despre tot felul de lucruri. Ceea ce le frământa mai mult pe aceste fermecătoare femei era cum socotim să procedăm ca să ne refacem viaţa. Nimic despre trecut, totul referitor la prezent şi viitor. Maşter Bowen regreta că la Trinidad nu-i îngăduit să se instaleze evadaţi pe insulă. Mi-a explicat că solicitase în mai multe rânduri această măsură pentru diverşi cetăţeni, dar nu se dăduse nici o aprobare.

Fata vorbeşte o franceză foarte curată, ca şi tatăl ei, fără accent sau vreo greşeală de pronunţie. E blondă, pistruiată, ca vârstă între şaptesprezece şi douăzeci de ani, n-am îndrăznit s-o întreb, îmi spune:

— Sunteţi foarte tineri şi aveţi viaţa înainte, nu ştiu de ce-aţi fost condamnaţi, şi nici nu vreau să ştiu, dar faptul c-aţi îndrăznit să vă avântaţi pe mare cu un vas atât de mic pentru a străbate un drum atât de lung şi de periculos dovedeşte că sunteţi gata să riscaţi oricât ca să fiţi liberi, şi asta-i foarte meritoriu.

Am dormit până la opt dimineaţa. Când ne trezim, găsim masa pusă. Cele două femei ne spun pe tonul cel ml natural că Maşter Bowen a plecat la Port of Spain şi că o să se întoarcă decât după-amiază, cu informaţiile necesare ca să acţioneze în favoarea noastră.

Omul ăsta, care pleacă de-acasă lăsând în ea trei ocnaşi evadaţi, ne dă o lecţie fără egal, voind să ne spună: Sunteţi nişte oameni ca toţi oamenii; vedeţi câtă încredere am în voi, dacă, la douăsprezece ore după ce v-am cunoscut, vă las singuri în casă cu soţia şi fata mea. Felul ăsta mut de a ne spune: Stând de vorbă cu voi trei, am constatat că sunteţi nişte oameni pe deplin demni de încredere, aşa că, fiind convins că n-aţi fi în stare, nici cu fapta, nici cu gestul, nici cu vorba, să vă comportaţi la mine nedemn, vă las în căminul meu ca pe nişte vechi prieteni – purtarea asta ne-a mişcat profund.

Nu sunt un intelectual care să-ţi poată zugrăvi, cititorule – dacă într-o bună zi aceste rânduri ar avea cititori – cu intensitatea necesară, cu o însufleţire destul de puternică, emoţia, formidabila impresie de respect faţă de noi înşine, nu: de reabilitare, dacă nu de viaţă nouă. Acest botez imaginar, această baie de puritate, această înălţare a făpturii mele deasupra mocirlei în care zăceam, felul ăsta de a mă face să mă trezesc de pe o zi pe alta cu o adevărată responsabilitate au reuşit să facă din mine, într-un chip atât de simplu, un alt om în locul acelui individ cu complexe de ocnaş, care chiar liber îşi aude lanţurile zornăind şi crede clipă de clipă că-l supraveghează cineva, încât tot ce-am văzut, ce-am păţit şi am suportat, tot ce-am îndurat, tot ceea ce mă îmboldea să devin un om corupt, descompus, periculos în orice moment, aparent ascultător, cu pasivitate, dar teribil de primejdios în revolta lui, toate astea au dispărut, ca prin farmec. Îţi mulţumesc, maestre Bowen, avocat al maiestăţii-sale, îţi mulţumesc c-ai făcut din mine alt om într-un răstimp atât de scurt!

Foarte blonda fiică, cu ochi la fel de albaştri ca marea care ne înconjură, şade alături de mine sub cocotierii casei tatălui său. Nişte bougainvillia roşii, galbeni şi violeţi, înfloriţi, dau acestei grădini elementul de poezie necesar clipei de faţă.

— Domnule Henri (îmi spune „domnule”. De câtă vreme nu mi s-a mai spus „domnule”!), aşa cum v-a zis ieri papa, o nedreaptă lipsă de înţelegere a autorităţilor britanice face ca, din păcate, să nu puteţi rămâne aici. Ele, vă acordă, doar cincisprezece zile ca să vă odihniţi şi să porniţi mai departe pe mare. Azi-dimineaţă devreme m-am dus să vă văd vasul e cam slab şi cam micuţ pentru călătoria atât de lungă care vă aşteaptă. Sperăm că veţi ajunge la un popor mai ospitalier decât al nostru şi mai înţelegător. În cazuri din astea, toate insulele britanice au acelaşi mod de a proceda. Dacă în viitoarea voastră călătorie veţi suferi mult vă rog să nu purtaţi pică poporului care trăieşte în insulele astea; el nu-i răspunzător de felul acesta de a vedea lucrurile, sunt ordine venite din Anglia, date de oameni care nu vă cunosc. Adresa tatii e Queen Street 101, Port of Spain, Trinidad. Vă rog, dacă Domnul va îngădui s-o faceţi, să ne scrieţi câteva rânduri ca să aflăm de soarta voastră.

Sunt atât de emoţionat că nu ştiu ce să răspund. Doamna Bowen se apropie de noi. E o femeie foarte frumoasă, de vreo patruzeci de ani, cu un păr blond-castaniu şi ochi verzi. Poartă o rochie albă, foarte simplă, cu un cordon alb şi cu nişte sandale verde-deschis.

— Domnule, soţul meu nu va fi aci decât la ora cinci. E pe cale să vă obţină plecarea spre capitală fără escortă poliţienească, cu maşina lui. Vrea să vă scutească totodată de petrecerea primei nopţi la postul de poliţie din Port of Spain. Prietenul vostru rănit va fi dus direct la clinica unui prieten medic, iar dumneavoastră doi veţi sta la hotelul Armatei Salvării.

Maturette ne întâlneşte în grădină, s-a dus s-arunce o privire vasului, care e înconjurat, îmi spune el, de nişte gură-cască. Nu s-au atins de nimic. Cercetând vasul, câţiva au găsit un glonţ înfipt sub cârmă, careva a cerut permisiunea să-l smulgă drept amintire. A răspuns: „Captain, captain”. Hindusul a priceput că trebuie să ceară învoirea căpitanului. Îmi spune:

— De ce nu daţi drumul broaştelor ţestoase?

— Aveţi broaşte ţestoase? întrebă fata. Hai să la vedem.

Ne ducem la vas. Pe drum, o tânără hindusă m-a luat pur şi simplu de mână. „Good afternoon”, bună după-amiaza, ne spune toată această lume pestriţă. Scot cela două broaşte ţestoase:

— Ce facem? Le aruncăm în mare? Sau vreţi să le ţineţi în grădina voastră?

— În bazinul din fundul curţii e apă de mare. O să le punem în bazin, în felul ăsta o să am o amintire de la voi.

— În regulă.

Împart oamenilor de acolo tot ce se află pe vas, în afară de busolă, tutun, butoiaş, cuţit, baionetă, topor, pături şi revolver, pe care-l ascund între pături – nu l-a văzut nimeni.

La ora cinci soseşte Master Bowen:

— Domnilor, totul s-a aranjat. Am să vă duc chiar eu în capitală. Îl lăsăm mai întâi pe rănit la clinică şi pe urmă ne ducem la hotel.

Îl instalăm pe Clousiot pe canapeaua din spate a maşinii. Tocmai îi mulţumeam fetei, când marna ei soseşte c-o valiză şi ne spune:

— Vă rugăm să primiţi câte ceva de la soţul meu, vi le oferim din toată inima.

Ce să mai spui în faţa unei asemenea omenii?

— Vă mulţumim, mii de mulţumiri.

Şi pornim cu maşina, care are volanul la dreapta. La şase fără un sfert sosim la clinică. Se numeşte Saint-George. Câţiva infirmieri îl duc pe Clousiot, întins pe-o brancardă, într-o sală unde un hindus şade pe patul său. Soseşte doctorul, dă mâna cu Bowen, pe urmă şi cu noi, nu vorbeşte franţuzeşte, dar ne transmite că Clousiot va fi bine îngrijit şi că putem veni oricând să-l vedem. Traversăm oraşul cu maşina lui Bowen. Ne minunăm văzându-l luminat, cu maşinile, cu bicicletele sale. Albi, negri, galbeni, induşi, coolies, merg cot la cot pe trotuarele acestui oraş Port of Spain, în întregime din lemn. Ajunşi la Armata Salvării, un hotel care are doar parterul din piatră, restul din lemn, bine situat într-a piaţă iluminată unde am putut citi Fish Market (Piaţa de peşte), căpitanul Armatei Salvării ne primeşte întovărăşit de întregul lui stat-major, femei şi bărbaţi. Căpitanul o rupe un pic pe franţuzeşte, toţi ne spun câte va cuvinte în limba engleză, pe care nu le înţelegem, dar feţele sunt atât de zâmbitoare, privirile atât de cordiale, încât ştim că ne spun lucruri plăcute.

Suntem conduşi într-o cameră de la etajul al doilea, cu trei paturi – al treilea prevăzut pentru Clousiot – şi baie, cu săpun şi prosop, la dispoziţia noastră. După ce ne-a arătat camera, căpitanul ne spune: Dacă vreţi să mâncaţi, cina se ia în comun la ora şapte, deci peste o jumătate de oră.

— Nu, nu ne e foame.

— Daca vreţi să faceţi o plimbare prin oraş, aveţi aci doi dolari antilezi să luaţi o cafea sau un ceai, sau să mâncaţi o îngheţată. Vedeţi să nu vă rătăciţi. Când vreţi să vă întoarceţi, întrebaţi de drum spunând doar „Salvation army, please.”

Peste zece minute ne aflăm pe stradă, umblăm pe trotuare, ne lovim de oameni, nimeni nu se uită la noi, nimeni nu ne dă atenţie, respirăm adânc, gustând cu emoţie primii paşi liberi într-un oraş. Această neîntreruptă încredere de a ne lăsa liberi într-un oraş destul de mare ne reconfortează şi ne dă nu numai încredere în noi înşine, dar şi deplina conştiinţă c-ar fi imposibil să trădăm încrederea care ni s-a arătat. Maturette şi cu mine umblăm încet în mijlocul mulţimii. Simţim nevoia să ne izbim de oameni, să fim înghiontiţi, să ne asimilăm mulţimii ca să facem parte din ea. Intrăm într-un bar şi cerem nişte bere. Pare o nimica toată să spui: „Two beers, please”, da, e atât de firesc. Ei bine, totuşi ni se pare fantastic ca o hindusă coolie, cu scoica de aur în nas, să ne ceară, după ce ne-a servit: „Half a dollar, sir” (Jumătate dolar, domnule!). Zâmbetul ei cu nişte dinţi ca perlele, ochii ei mari de-un negru-violet, uşor oblici, părul ei negru ca smoala revărsat pe umeri, bluza pe jumătate deschisă, lăsând să se întrevadă nişte sâni de toată frumuseţea, lucrurile astea neînsemnate, atât de fireşti în ochii tuturor, ni se par fantastic de feerice. Vezi-ţi de treabă, Papi, nu-i adevărat, nu poate să fie adevărat ca dintr-un cadavru viu, dintr-un vieţaş, să te transformi atât de repede în om liber!

Plata a făcut-o Maturette, n-a rămas decât c-o jumate de dolar. Berea e delicios de răcoritoare şi el îmi zice:

— Mai luăm una?

Această a doua porţie de băutură mi se pare ceva nelalocul său.

— I-ascultă, n-a trecut nici o oră de când te afli în deplină libertate şi te-a apucat pofta să te-mbeţi?

— Oh! te rog, Papi, nu exagera! De la două sticle de bere şi până să mă fac praf e cale lungă.

— Poate că ai dreptate, dar găsesc că nu se cuvine să ne repezim la plăcerile pe care ni le oferă clipa. Cred că trebuie să le savurăm încet-încet, nu asemenea unor căpcăuni. Mai întâi banii ăştia nu sunt ai noştri.

— Da, adevărat, ai dreptate. O să-nvăţăm să fim liberi picătură cu picătură, e mai salon.

Ieşim şi coborâm pe strada cea mare, Watters Street, bulevard principal care străbate oraşul de la un capăt la celălalt, şi, fără să ne dăm seama, atât suntem de uimiţi de tramvaiele care trec, de măgăruşii cu şaretele lor, de automobile, de reclamele strălucitoare ale cinematografelor şi barurilor, de privirile tinerelor negrese sau hinduse care se uită la noi zâmbitoare, ne trezim în port. Privim vapoarele cu toate luminile aprinse, vapoare de turism cu denumiri seducătoare: Panama, Los Angeles, Boston, Quebec; vapoare de mărfuri: Hamburg, Amsterdam, Londra, şi, aliniate de-a lungul cheiului, lipite unele de altele, baruri, cabarete, restaurante ticsite de bărbaţi şi femei, care beau, cânta, se iau la harţă chirăind. Deodată, o nevoie, irezistibilă mă îndeamnă să mă amestec în mulţimea asta, vulgară poate, dar atât de însufleţită. Pe terasa unui bar, rânduite la gheaţă, stridii, arici de mare, raci, scoici, o întreagă expoziţie de moluşte şi crustacee care-l aţâţă pe trecător. Mese acoperite cu feţe de mese în carouri roşii şi albe, cele mai multe ocupate, te invită să iei loc. Fete cu pielea maroniu-deschisă, cu profil delicat, mulatre fără nici o trăsătură negroidă, mulate în corsaje de toate culorile, adânc decoltate, te solicită şi mai mult să te înfrupţi din tot ce vezi. Mă apropii de una din ele şi-i spun:

— French money good? (Banii francezi sunt buni?), arătându-i o bancnotă de o mie de franci.

— Yes, I change for you (Da. Îi schimb pentru dumneata). |

— OK (În regulă).

Ia bancnota şi dispare în sala înţesată de lume. Sa înapoiază,.

— Come here. (Vino).

Mă duce la casă, uncie se află un indochinez.

— Dumneata francez?

— Da.

— Schimb o mie franci?

— Da.

— Numai dolari antilezi.

— Da.

— Paşaport?

— N-am.

— Legitimaţie de marinar?

— Nu.

— Acte de imigrare?

— N-am.

— Bun.

Îi spune două vorbe fetei, ea se uită prin sală, se duce la un individ gen marinar care poartă o caschetă ca a mea, cu o tresă din fir de aur şi o ancoră şi-l aduce la casă. Indochinezul zice:

— Legitimaţia?

— Poftim.

Şi, impasibil, indochinezul completează o fişă de schimb de o mie de franci pe numele necunoscutului, îl pune să semneze, iar femeia îl ia de braţ şi-l duce înapoi la masă. Precis că individul habar n-are despre ce-i vorba, eu primesc două sute cincizeci de dolari antilezi, din care cinzeci de dolari în hârtii de unu şi doi dolari. Îi dau un dolar fetei, ieşim afară şi, luând loc la o masă, ne pornim pe o orgie de moluşte şi crustacee udate de-un delicios vin alb sec.