Capitolul 3Plecarea cea mare
Fluxul o să dureze şase ore. Plus o oră jumătate cât trebuie s-aşteptăm refluxul, am vreme să dorm şapte ore, deşi sunt foarte agitat. Trebuie să dorm, când o s-ajung în larg cine ştie când voi mai avea răgaz? Mă lungesc între butoi şi catarg. Maturette pune o pătură drept acoperământ între barcă şi butoi, şi dorm, dorm, bine adăpostit. Nimic nu-mi tulbură somnul ăsta de plumb, nici vreun vis, nici ploaia, nici poziţia incomodă. Dorm, dorm până-n clipa când mă trezeşte Maturette:
— Papi, socotim c-a venit momentul, sau e pe-aproape. Refluxul a început de mult.
Vasul e îndreptat spre mare şi curentul lunecă – tare repede sub degetele mele. Nu mai plouă, luna nouă ne îngăduie să vedem clar, la vreo sută de metri, fluviul ducând cu el ierburi, copaci, forme negre. Încerc să zăresc linia care separă fluviul de mare. Acolo unde ne aflăm nu-i vânt. O fi suflând în mijlocul apei? O fi puternic? Ieşim de sub hăţişul junglei, lăsând vasul prins cu un laţ de o rădăcină groasă. Doar privind spre cer pot ghici unde-i malul, unde se termină fluviul, unde începe marea. Am coborât mai mult decât ne închipuiam şi am impresia că ne aflăm la mai puţin de zece kilometri de gura fluviului. Îi tragem o duşcă de rom. Ne sfătuim: ridicăm catargul aici? Da, îl ridicăm şi stă foarte bine fixat în fundul sabotului său şi-n gaura din bancă. Ridic vela fără s-o întind, o las înfăşurată în jurul catargului. Trinca şi focul sunt pregătite să le ridice Maturette când o să cred că-i cazul. Ca să manevrezi vela, e de-ajuns să desfaci frânghia care-o ţine lipită de catarg; eu am să fac asta, din locul în care mă aflu. Maturette e-n faţă c-o vâslă, eu la urmă cu alta. Trebuie să ne desprindem cu multă forţă şi foarte repede de malul spre care ne împinge curentul, lipindu-ne de el.
— Atenţie. Înainte, să ne-ajute Dumnezeu!
— Să ne-ajute Dumnezeu, repetă Clousiot.
— Mă las în voia lui, zise Maturette.
Ne desprindem. Cu forţe unite, vâslim de zor, vâr lopata adânc şi trag, Maturette de asemenea. N-a fost greu. Nu ne-am depărtat nici măcar cu douăzeci de metri de mal, şi-am şi coborât o sută mulţumită curentului. De-odată se face simţit şi vântul, care ne împinge spre mijlocul fluviului.
— Ridică trinca şi focul, amândouă bine încordate! Vântul se năpusteşte în ele, iar barca se cabrează ca un bidiviu şi ţâşneşte ca o săgeată. Cred că-i mai târziu decât ora plănuită, căci fluviul se luminează dintr-odată ca ziuă. Distingem cu uşurinţă, la vreo doi kilometri, coasta franceză la dreapta şi, la vreun kilometru la stânga, coasta olandeză. În faţă se văd foarte limpede mieluşeii valurilor.
— Pastele şi dumnezeii! Am greşit ora, zise Clousiot. Crezi c-o să avem timp să ieşim?
— Nu ştiu.
— Ia uite ce înalte sunt valurile şi ce mai creste albe! O fi început refluxul?
— Imposibil, văd nişte chestii care plutesc în jos. Maturette zice:
— N-o să putem ieşi, n-o s-ajungem la timp.
— Tacă-ţi clanţa şi şezi lângă scota focului şi a trincăi. Iar tu, Clousiot, leagă căţeaua!
Pan-iiuu… Pan-iiuu… Se trage în noi cu o carabină, împuşcătura a doua am localizat-o perfect. Nu-i vorba câtuşi de puţin de caralii, se trage din Guyana olandeză. Ridic vela, se umflă cu-atâta forţă că n-a lipsit mult să mă zboare din locul meu, trăgându-mă de încheietura mâinii. Vasul s-a înclinat cu peste patruzeci şi cinci de grade. Trec cât pot de mult sub vânt, nu-i greu, mai şi prisoseşte. Pan-iiuu, pan-iiuu, pan-iiuu, şi gata. Suntem purtaţi mai mult spre coasta franceză decât spre cea olandeză, precis că de-aia or fi încetat împuşcăturile.
Gonim c-o viteză ameţitoare, împinşi de-un vânt îndrăcit, înaintăm atât de repede că mă trezesc zvârlit în mijlocul estuarului în aşa fel că-n câteva minute o s-ating coasta franceză. Se zăresc foarte limpede nişte bărbaţi care aleargă spre ţărm. Fac încet volta sub vânt, cât mai încet cu putinţă, trăgând cât pot de scota velei. Stă dreaptă în faţa mea, focul face singur volta şi trinca la fel. Vasul se-ntoarce pe trei sferturi, slăbesc pânza şi ieşim din estuar cu vântul în plin din spate. Uf! s-a făcut! Zece minute mai târziu, primul val al mării încearcă să ne stăvilească trecerea, îl sărim uşor, şi şuit-şuit-ul pe care-l făcea vasul pe fluviu se transformă în tac-i-tac-i-tac. Talazurile, deşi destul de înalte, le trecem cu uşurinţa unui puşti care sare capra. Tac-i-tac, vasul saltă şi coboară fără să trepideze, fără să zdruncine. Nimic în afară de plescăitul valurilor izbind coca.
— Ura! ura! am ieşit! strigă Clousiot cât îl ţine gura.
Şi ca s-arunce lumină peste izbânda energiei noastre asupra elementelor naturii, bunul Dumnezeu ne trimite un strălucitor răsărit de soare. Valurile se succed toate în aceeaşi cadenţă. Îşi micşorează înălţimea pe măsură ce pătrundem în mare. Apa e tare mocirloasă. În faţă, spre nord, o zărim neagră, mai târziu va fi albastră. N-am nevoie să mă uit la busolă: soarele îmi bate pe umărul drept, mă avânt drept înainte, în bătaia vântului, dar cu vasul mai puţin înclinat, căci am slăbit scota velei şi e umflată numai pe jumătate, fără să fie întinsă. Începe marea aventură.
Clousiot se ridică. Vrea să-şi salte capul şi trupul ca să vadă bine. Maturette îl ajută să se instaleze cât mai comod în faţa mea cu spatele rezemat de butoiaş, îmi răsuceşte o ţigară, o aprinde, mi-o dă şi fumăm toţi trei.
— Dă-ncoa rachiul, să cinstim ieşirea-n larg, zice Clousiot.
Maturette toarnă nişte porţii zdravene în trei căniţe de metal şi ciocnim. Maturette e aşezat la stânga mea, ne uităm unii la alţii. Chipurile le sunt iluminate de fericire, al meu o fi la fel. Clousiot mă întreabă:
— Căpitane, încotro mergeţi, rogu-vă?
— Spre Columbia, dacă ne-ajută Cel de sus.
— Cel de sus o să ne-ajute, paştele şi dumnezeii! face Clousiot.
Soarele urcă degrabă şi nu-i o problemă să ne uscam. Cămaşa de la spital e transformată într-un burnuz cum poartă arabii. Muiată-n apă, ţine răcoare la cap şi te fereşte de insolaţie. Marea e de-un albastru de opal, valurile au trei metri şi sunt foarte lungi, ceea ce ne ajută să călătorim confortabil. Vântul se menţine puternic şi ne îndepărtăm rapid de ţărmul pe care, când şi când, îl privesc cum se estompează în zare. Cu cât ne îndepărtăm, cu-atât blocul ăsta verde ne destăinuie mai clar tainele marginilor sale dantelate. Tocmai priveam înapoi, când un val luat greşit mă cheamă la ordine, amintindu-mi totodată de răspunderea faţă,de viaţa camarazilor mei şi a mea.
— Pun la fiert nişte orez, zise Maturette.
— Eu o să ţin primusul, zice Clousiot, şi tu cratiţa.
Damigeana cu benzină e bine proptită, în faţă de tot, unde nu-i voie de fumat. Orezul cu untură miroase grozav. Îl mâncăm de cum e luat de pe foc, amestecat cu două cutii de sardele. În plus, o cafea pe cinste. „O înghiţitură de rom?” Refuz, e prea cald. De altfel, nu sunt băutor. Clousiot îmi răsuceşte tot timpul ţigări şi mi le aprinde. Prima masă la bord a decurs bine. Judecând după poziţia soarelui, presupunem că e zece dimineaţa. Ne aflăm abia de cinci ore în larg şi cu toate astea simţim că sub noi apa e foarte adâncă. Valurile au mai scăzut şi plutim tăindu-le fără să se mai izbească de coca vasului. E o zi splendidă. Îmi dau seama că, peste zi, n-ai nevoie tot timpul de busolă. Din când în când, situez soarele în raport cu acul busolei şi mă ghidez după el, e foarte uşor. Reverberaţia soarelui îmi oboseşte ochii. Îmi pare rău că nu mi-a dat prin gând să-mi fac rost de nişte ochelari de soare.
Deodată, Clousiot îmi spune:
— Ce baftă pe mine că te-am întâlnit la spital!
— Nu numai tu, şi eu am avut baftă c-ai venit. Mă poartă gândul la Dega, ia Fernandez… dac-ar fi spus „da”, erau acum cu noi.
— Nu-i sigur, zise Clousiot. Ar fi fost mai greu să-l ai pe arab la dispoziţie în sală exact la ora potrivită.
— Da, Maturette ne-a fost de mare folos, şi mă felicit că l-am luat cu noi, pentru că é foarte devotat, curajos şi îndemânatic.
— Mulţumesc, spuse Maturette, şi vă mulţumesc la amândoi deopotrivă că, în ciuda vârstei şi a purtării, aţi avut, încredere în mine. O să fac în aşa fel să fiu totdeauna la înălţime.
Spun apoi:
— Şi François Sierra, atât de mult aş fi vrut să fie aici, ca şi Galgani…
— Aşa cum s-au potrivit lucrurile, Papillon, nu era eu putinţă. Dacă Jésus ar fi fost cinstit şi ne-ar fi dat un vas ca lumea, i-am fi putut aştepta în ascunzătoare – Jésus i-ar fi ajutat să evadeze şi i-ar fi adus. În sfârşit, te cunosc cu toţii şi ştiu bine că, dacă n-ai pornit în căutarea lor, e pentru că n-ai putut.
— Apropo, Maturette, cum se face că te aflai în sala aia de strictă supraveghere a spitalului?
— Nu ştiam că fusesem trecut printre internaţi. M-am prezentat la vizita medicală pentru că mă durea în gât şi ca să mă plimb, şi doctorul, când m-a văzut, mi-a zis: „Văd pe fişa ta că eşti internat în insule. De ce?” „Nu ştiu, domnule doctor. Ce va să zică aia internat?” „Bun. Nimic. La spital.” Şi m-am trezit băgat la spital, asta-i tot.
— A vrut să-ţi facă un serviciu, zice Clousiot.
— Cine ştie de ce-o fi făcut-o, doctorul. Probabil că acum îşi spune: „Protejatul meu, cu mutra lui de copil nevinovat, nu era tocmai naiv, din moment ce s-a cărăbănit”.
Vorbim tot felul de prostii. Spun:
— Cine ştie dacă o să-l mai întâlnim pe Julot, omul cu ciocanul. Precis că-i departe, afară de cazul că stă şi acu pitit în junglă.
Clousiot zice:
— Eu unul, când am şters-o, am lăsat un bilet sub pernă: „Plecat fără adresă”.
Izbucnim cu toţii în hohote de râs.
Navigam cinci zile fără nici o păţanie. Peste zi îmi serveşte drept busolă soarele, datorită drumului est-vest pe care-l străbate. Noaptea folosesc busola. În dimineaţa zilei a şasea ne salută un soare strălucitor, marea s-a liniştit dintr-odată, nu departe de noi zărim peşti zburători. Sunt obosit mort. Azi-noapte, ca să n-adorm, Maturette mă ştergea pe faţă cu o rufă muiată în mare şi tot aţipeam, Atunci Clousiot mă ardea cu ţigara lui. Marea fiind ca oglinda, am hotărât să dorm! Coborâm vela şi focul, păstrăm doar trinca şi adorm buştean pe fundul vasului, bine ocrotit de soare de pânza întinsă deasupra mea. Mă trezesc scuturat de Maturette, care-mi spune:
— E amiază sau unu, dar te trezesc pentru că vântul s-a răcorit, iar zarea, din partea de unde bate vântul, e neagră de tot.
Mă ridic şi-mi reiau locul. Focul, singurul care-a rămas, ne ajută să lunecam pe marea netedă, în spatele meu, la răsărit, e întuneric beznă, vântul se răcoreşte din ce în ce. Trinca şi focul sunt de-ajuns ca să plutim foarte repede. Pun să lege zdravăn vela înfăşurată de catarg.
— Ţine ţi-vă bine, vine furtuna.
Încep să ne stropească picături mari. Bezna aceea înaintează spre noi c-o viteză ameţitoare, în mai puţin de-un sfert de oră a ajuns de pe linia orizontului până foarte aproape. Gata, a sosit. Un vânt de-o violenţă nemaiauzită se năpusteşte asupra noastră. Ca prin farmec, valurile se-formează c-o iuţeală de necrezut, toate cu creste înspumate, nici urmă de soare, plouă cu găleata, nu se mai vede nimic, iar valurile, izbindu-se de vas, mi-aruncă în obraz împroşcături biciuitoare. E-o vijelie, prima mea vijelie, s-a dezlănţuit întreaga fanfară a naturii, cu tunetele, fulgerele, ploaia, valurile, vântul care urlă sălbatic deasupra noastră, în jurul nostru.
Vasul, purtat ca un pai, urcă şi coboară la nişte înălţimi uluitoare şi în hăuri atât de adânci de-ai zice că nu mai ieşi de-acolo. Şi totuşi, în ciuda acestor formidabile cufundări, vasul se ridică, urcă pe creasta altui val, şi tot urcă şi coboară. Ţin bara cu amândouă mâinile şi, socotind că-i bine să mă-mpotrivesc niţeluş unui val de fund, mai înalt, pe care-l văd apropiindu-se, în clipa când virez să-l tai, precis că prea devreme, iau multă apă. S-a umplut toată barca. Cu siguranţă că sunt peste şaptezeci şi cinci de centimetri de apă. Plin de draci, fără să vreau, vin de-a latul unui val, treabă extrem de periculoasă, şi vasul se aplecă atât de tare, gata-gata să se răstoarne, că zvârle chiar el afară o bună parte din apa pe care-a luat-o.
— Bravo! strigă Clousiot. Vezi ceva meserie, Papillon! Ţi-ai golit repede bărcuţa.
Spun:
— Da, ai văzut?
Dac-ar şti că din pricina lipsei mele de experienţă era să ne ducem la fund răsturnându-ne-n larg! Iau hotărârea să nu mai lupt cu sensul valurilor, nu mă mai preocup de direcţia pe care trebuie s-o urmez, ci caut doar să menţin mai bine vasul în echilibru. Înfrunt valurile pieziş, cobor de bunăvoie cu ele şi mă înalţ o dată cu marea, îmi dau repede seama de importanţa acestei descoperiri şi că am suprimat astfel nouăzeci la sută din primejdie. Ploaia încetează, vântul suflă mai departe turbat, dar acum pot să văd limpede înainte şi înapoi. În spate, cerul s-a luminat, în faţă e negru, ne aflăm la mijloc între cele două extreme.
Pe la ora cinci, totul s-a terminat. Soarele străluceşte din nou deasupra noastră, vântul suflă normal, valurile sunt mai mici, ridic pânza şi pornim iarăşi, mulţumiţi de noi. Cei doi tovarăşi golesc vasul de apa rămasă pe fund cu ajutorul unor crătiţi. Scoatem păturile: prinse de catarg, se vor usca degrabă mulţumită vântului. Orez, făină, ulei, o cafea dublă şi o porţie zdravănă de rom. Soarele asfinţeşte şi luminează din plin marea asta albastră, alcătuind un tablou de neuitat: tot cerul e brun-roşcat, discul soarelui, parţial cufundat în mare, proiectează lungi limbi galbene, deopotrivă spre cer şi spre cei câţiva nori albi, cât şi spre mare: valurile care se înalţă sunt albastre spre fund, apoi verzi, cu crestele roşii, trandafirii sau galbene, după culoarea razei care le atinge.
Mă cuprinde o plăcută senzaţie de tihnă puţin obişnuită şi, o dată cu ea, impresia că mă pot bizui pe mine. Am scos-o bine la capăt, şi furtuna asta scurtă mi-a fost de mare folos. Singur am învăţat cum să procedez în asemenea cazuri. O să înfrunt noaptea cu o seninătate deplină.
— Ei, Clousiot, ai văzut figura cu scosul apei?
— Bătrâne, de n-o făceai şi ne mai izbea un val de-a latul, eram la fund. Eşti un as.
— Ai învăţat treaba asta la marină? întreabă Maturette.
— Da, vezi că tot servesc la ceva lecţiile de la marina de război.
Probabil c-am fost purtaţi mult în derivă. Cine ştie cât de mult ne-am îndepărtat în patru ore, cu un vânt şi cu nişte valuri ca astea? Trebuie s-o iau spre nord-vest ca să-ndrept abaterea, aşa-i. Noaptea se lasă brusc de îndată ce soarele a dispărut în mare, trimiţându-şi ultimele scânteieri, de data aceasta liliachii, din focul lui de artificii.
Vreme de încă şase zile navigam fără bătaie de cap, dacă nu punem la socoteală cele câteva răstimpuri de furtună şi de ploaie, care n-au depăşit niciodată trei ore. E zece dimineaţa. Nici un fir de vânt, marea-i absolut calmă. Dorm de aproape patru ore. Când mă trezesc, simt că-mi ard buzele. Pielea de pe ele s-a dus, ca şi de pe nas. Mi s-a luat şi pielea de pe mâna dreaptă, e carne vie. Maturette la fel, ea şi Clousiot. Ne dăm cu ulei pe faţă şi pe mâini de două ori pe zi, dar nu ajută: soarele de la tropice îl usucă degrabă.
După soare, trebuie să fie vreo două. Mănânc şi, marea fiind liniştită, ne apucăm apoi să facem umbră cu pânza. Vin peşti în jurul ambarcaţiei, acolo unde Maturette a spălat vasele. Iau baioneta şi-i spun lui Maturette să arunce câteva boabe de orez, care de altminteri, de când s-a udat, a început să fermenteze. Unde cade orezul, peştii se strâng şi vin până la suprafaţă, iar cum unul din ei Aproape c-a scos capul afară, Îi ard o lovitură zdravănă, şi iată-l cu burta-n sus. E un peşte de zece kile. Îl curăţăm şi-l fierbem în apă şi sare. L-am mâncat seara, cu făină de manioc.
Se împlinesc unsprezece zile de când ne aflăm pe mare. În tot timpul ăsta n-am zărit decât un singur vapor, foarte departe, la orizont. Încep să mă-ntreb unde naiba om fi. În largul mării, asta-i sigur, dar unde faţă de Trinidad sau de oricare altă insulă britanică. Vorbeşti de lup… Într-adevăr; drept în faţa noastră, e-un punct negru care se măreşte treptat. O fi un vapor sau vreo şalupă de larg? Greşeală, nu venea spre noi. E un vapor, îl distingem bine acum, de-a latul. Ce-i drept, se apropie, dar pieziş, nu în direcţia noastră. Nefiind vânt, pânzele atârnă jalnic, cu siguranţă că n-am fost zăriţi. Deodată, auzim urletul unei sirene, urmat de trei salve, apoi îşi schimbă ruta şi iată-l venind drept spre noi.
— Numai de nu s-ar apropia prea mult, zice Clousiot.
— Nici un pericol, e o mare ca untdelemnul.
E un petrolier. Pe măsură ce se apropie, distingem tot mai bine oamenii de pe punte. E normal să se întrebe co-or fi căutând indivizii ăia aici în larg, cu coaja lor de nucă. Se apropie încetişor, îi vedem clar acum pe ofiţerii de pe bord şl alţi membri ai echipajului, bucătarul, apoi zărim cum sosesc pe punte nişte femei în rochii pestriţe şi bărbaţi în cămăşi colorate. Ne dăm seama că sunt pasageri. Pasageri pe-un petrolier, mi se pare neobişnuit. Petrolierul se apropie domol şi căpitanul ni se adresează în engleză.
— Where are you coming from? (De unde veniţi)
— French Guyane. (Din Guyana Franceză.)
— Vorbiţi franţuzeşte? întreabă o femeie.
— Da, doamnă.
— Ce căutaţi în larg?
— Mergem unde ne-o duce Cel de sus.
Doamna vorbeşte cu căpitanul şi spune:
— Căpitanul vă roagă să urcaţi pe bordul vasului, o să ridice şi ambarcaţia.
— Spuneţi-i că-i mulţumim, dar că ne simţim foarte bine pe vasul nostru.
— De ce nu vreţi să fiţi ajutaţi?
— Pentru că suntem nişte evadaţi şi nu mergem în direcţia dumneavoastră.
— Încotro vă duceţi?
— Spre Martinica Şi de-acolo mai departe, Unde ne aflăm?
— În larg.
— Încotro s-o luăm ca s-ajungem în Antile?
— Ştiţi să citiţi o hartă marinărească britanică?
— Da.
O clipă mai târziu, ne sunt coborâte cu o funie: o hartă britanică, nişte cartuşe de ţigări, pâine, o friptură din pulpă de berbec.
— Uită-te la hartă!
Mă uit şi întreb:
— Trebuie s-o iau spre vest un sfert sud ca să dau de Antilele britanice, aşa-i?
— Da.
— Cam câte mile?
— În două zile veţi fi acolo, zise căpitanul.
— La revedere, mulţumiri tuturor!
— Căpitanul vasului vă felicită pentru curajul vostru marinăresc!
— Mulţumim, adio!
Şi petrolierul porneşte încetişor, aproape că ne şterge, mă îndepărtez de el de teama vârtejului stârnit de elice, şi-n clipa asta un matelot mi-aruncă o caschetă de marinar. Cade drept în mijlocul bărcii. Pe cap cu cascheta asta, pe care-i o tresă din fir de aur şi-o ancoră, ajungem două zile mai târziu la Trinidad, fără să se mai fi întâmplat ceva.
