Capitolul 1Banca lui Dreyfus

E cea mai mică dintre cele trei insule ale Salvării. Şi cea mai nordică, totodată, cea mai direct bătută de vânt şi de valuri. După o strâmtă suprafaţă orizontală, care se întinde de-a lungul mării, de jur împrejur, urcă repede spre un platou înalt, unde se află postul de gardă al supraveghetorilor şi o singură sală pentru ocnaşi, în număr de aproximativ zece. Oficial, pe Insula Diavolului nu trebuie trimişi ocnaşi de drept comun, ci numai condamnaţi şi deportaţi politici.

Fiecare trăieşte într-o căsuţă cu acoperiş de tablă. Lunea capătă alimente crude pentru câte-o săptămână, iar zilnic câte-un coltuc de pâine. Sunt vreo treizeci. Treaba de infirmier o face doctorul Léger, cel care şi-a otrăvit întreaga familie la Lyon sau prin împrejurimi. Politicii nu întreţin legături cu ocnaşii şi scriu câteodată la Cayenne, protestând împotriva cutărui sau cutărui ocnaş din insulă. Atunci acesta e ridicat şi se reîntoarce pe Insula Royale.

Insula Royale e legată de Insula Diavolului printr-un cablu, întrucât marea e foarte des prea montată pentru ca şalupa Insulei Royale să poată veni şi aborda la un soi de debarcader din beton.

Pe paznicul-şef al lagărului (sunt trei) îl cheamă Santori. E-un lungan murdar, deseori nu se bărbiereşte câte-o săptămână.

— Papillon, sper c-ai să fii cuminte pe Insula Diavolului. Să nu-mi faci greutăţi, şi-am să te las şi eu în pace. Urcă până la lagăr, o să ne vedem acolo.

Găsesc în sală şase ocnaşi: doi indochinezi, doi negri, un bordelez şi un tip din Lille. Unul din indochinezi mă ştie bine; era cu mine la Saint-Laurent în prevenţie pentru omor. E-un supravieţuitor al răscoalei din ocna de la Poulo Condor, în Indochina.

De meserie pirat, ataca sampanele şi uneori asasina întregul echipaj împreună cu familia. Extrem de periculos, dar are cu toate acestea un mod de-a trăi în comun care insuflă încredere şi simpatie.

— Cum o duci, Papillon?

— Dar tu, Chang?

— Merge. Aici e bine. Tu mănâncă cu mine. Tu dormi aici, lângă mine. Eu fac mâncare de două ori pe zi. Tu prinde peşte. Aici mult peşte.

Apare Santori.

— A, te-ai instalat? Mâine dimineaţă o să te duci cu Chang să dai de mâncare la porci. El o să aducă nucile de cocos şi tu o să le despici cu o toporişca. Trebuie să pui deoparte nucile cu smântână, să le dai purceilor care n-au dinţi. După-masă, la patru, ai de făcut acelaşi lucru. Cu excepţia ăstor două ore, una dimineaţa, alta după-amiaza, eşti liber să faci ce doreşti. Fiecare pescar trebuie să aducă zilnic câte-un kil de peşte bucătarului meu, sau nişte langustine. În felul ăsta, toată, lumea-i mulţumită. De acord?

— Da, domnule Santori.

— Ştiu că nu te gândeşti decât la evadare, dar întrucât de-aici e imposibil, nu mă doare capul. Noaptea staţi închişi, dar ştiu că unii ies totuşi. Fereşte-te de deţinuţii politici. Fiecare are câte-o macetă. Dacă te-apropii de casele lor, îşi închipuie că vii să le furi vreo pasăre sau nişte ouă. Aşa că poţi fi omorât sau rănit, deoarece ei te văd, iar tu nu-i vezi.

După ce-am dat de mâncare la peste două sute de porci, am străbătut insula cât a fost ziua de lungă, însoţit de Chang, care-i cunoaşte fiecare ungher. Pe drumul care dă ocol insulei, la marginea mării, ne-am întâlnit cu un tip bătrân, cu o barbă lungă, albă. E-un ziarist din Noua Caledonie, care în timpul războiului din 1914 scria articole contra Franţei, de partea nemţilor. L-am văzut şi pe nemernicul din pricina căruia a fost împuşcată Edith Carvell, infirmiera engleză sau belgiană care-i salva pe aviatorii englezi în 1917. Tipul ăsta respingător, gras şi îndesat, ţinea un baston în mâna, şi bătea un uriaş ţipar de mare, lung de mai bine de~un metru şi jumătate şi gros cât coapsa mea.

Infirmierul locuieşte de asemenea într-una din aceste căsuţe, care n-ar trebui să fie folosite decât de politici.

Acest doctor Léger e-un găligan murdar şi voinic. Doar chipul îi este curat; părul cărunt şi foarte lung îi acoperă gâtul şi tâmplele. Are mâinile roşii şi scrijelite de răni prost cicatrizate, pe care şi le face probabil prinzându-se, în mare, de colţurile stâncilor.

— Dacă ai nevoie de ceva, vino şi-am să-ţi dau. Să nu vii decât dacă eşti bolnav. Nu-mi place să fiu vizitat, şi încă mai puţin să mi se vorbească. Vând ouă, şi câteodată un pui sau o găină. Dacă omori pe-ascuns vreun purceluş, adu-mi o pulpă dinapoi, şi-o să-ţi dau un pui şi şase ouă. Dacă tot eşti aici, ia şi flaconul ăsta cu o sută douăzeci de casete de chinină. Întrucât ai venit aici ca să evadezi, în eventualitatea că se-ntâmplă minunea să reuşeşti, o să-ţi trebuiască în junglă.

Pescuiesc dimineaţa şi seara cantităţi astronomice de roşioare de stâncă. În fiecare, zi, trimit câte trei sau patru kile pentru cazanul caraliilor. Santori e în culmea fericirii, niciodată n-a căpătat atâtea soiuri de peşte şi de langustine. Câteodată, când marea e joasă, adun trei sute de langustine.

Doctorul Germain Guibert a venit ieri pe Insula Diavolului. Marea fiind liniştită, a venit împreună cu comandantul Insulei Royale şi cu doamna Guibert. Această admirabilă femeie e prima femeie care-a pus piciorul pe Insula Diavolului. După câte spune comandantul, niciodată n-a călcat vreun civil pe insulă. Am putut sta de vorbă cu ea mai bine de-o oră. A venit cu mine până la banca pe care se aşeza Dreyfus privind în larg, spre Franţa care-l alungase.

— Dacă piatra asta lustruită ne-ar putea spune gândurile lui Dreyfus… zice ea, mângâind piatra. Papillon, cu siguranţă că ne vedem pentru ultima oară, deoarece îmi spui că în curând ai să încerci să evadezi. Am să mă rog lui Dumnezeu să izbândeşti. Şi te-aş ruga ca, înainte să pleci, să vii să stai un minut pe banca asta pe care am mângâiat-o şi s-o atingi cu mâna ta, spre a-mi spune adio.

Comandantul mi-a permis să-i trimit doctorului, cu cablul, când voi dori, nişte langustine şi peşte. Santori e de acord.

— Adio, domnule doctor, adio, doamnă. Îi salut în chipul cel mai firesc cu putinţă înainte ca şalupa să se desprindă de chei. Ochii doamnei Guibert mă privesc, larg deschişi, cu aerul că-mi spune: „Aminteşte-ţi mereu de noi, nici noi nu te vom uita”.

Banca lui Dreyfus se află pe culmea extremităţii nordice a insulei. Domină marea de la cel puţin patruzeci de metri.

Azi n-am fost la pescuit. Într-un fel de acvariu natural am peste o sută de kile de roşioare, iar într-un butoi de metal legat eu un lanţ, peste cinci sute de langustine. În consecinţă, îmi pot îngădui să nu merg la pescuit. Am de-ajuns ca să-i trimit doctorului, pentru Santori, pentru indochinez şi pentru mine.

Suntem în 1941, mă aflu de unsprezece ani întemniţat. Am treizeci şi cinci de ani. Cei mai frumoşi ani ai vieţii mele i-am petrecut fie într-o celulă, fie în carceră. M-am bucurat doar de şapte luni de libertate completă, cu tribul meu indian. Copiii pe care i-oi fi având cu cele două neveste indiene au acum opt ani. Ce oroare! Ce repede a trecut timpul! Dar, privind înapoi, contemplu acele ore, acele minute, atât de greu totuşi de îndurat, fiecare din ele încrustate în această cale a calvarului.

Treizeci şi cinci de ani! Unde-o fi Montmartre, Piaţa Blanche, Pigalle, balul de la Petit Jardin, bulevardul Clichy? Unde-o fi Nénette, cu chipul ei de madonă; adevărată camee, care, devorându-mă disperată cu ochii ei mari, a strigat la Curtea cu juri: „Nu-ţi face sânge rău, iubitule, vin să te caut acolo?” Unde-o fi Raymond Hubert ăla, cu-al său: „O să fim achitaţi”? Unde-or fi ele, cele douăsprezece momâi din juriu? Dar sticleţii? Dar procurorul? Ce-o fi făcând sub jugul nemţesc tata, şi familiile întemeiate de surorile mele?

Atâtea evadări! Ia să vedem, câte?

Prima când am plecat de la spital, după ce i-am pus jos pe caralii.

A doua în Columbia, la Rio Hacha. Cea mai frumoasă. Acolo izbândisem pe deplin. De ce mi-oi fi părăsit tribul? Un fior de voluptate îmi străbate trupul. Îmi pare că mai trăiesc senzaţiile amorului pe care-l făceam cu cele două surori indiene.

Apoi a treia, a patra, a cincea şi a şasea la Baranquilla. Ce ghinion cu evadările astea! Lovitura cu slujba religioasă, eşuată în chip atât de nefericit! Dinamita aia, care s-a dus pe pustii, iar de cealaltă dată, Clousiot ăla care-şi agăţă pantalonii! Şi întârzierea cu somniferul! A şaptea pe Insula Royale, când m-a denunţat porcul ăla de Bébert Celier. Dacă nu era el, precis că reuşea. Iar dacă şi-ar fi ţinut gura, eram liber, cu bietul meu prieten Carbonieri.

A opta, ultima, din ospiciu. Am făcut o greşeală, o mare greşeală, că l-am lăsat pe italian să aleagă locul de unde să pornim. Cu două sute de metri mai jos, spre măcelărie, precis că ne-ar fi fost mai uşor să lansăm pluta.

Banca asta, pe care Dreyfus, condamnat pe nedrept, a găsit curajul să continue totuşi să trăiască, trebuie să-mi slujească la ceva Nu trebuie să mă dau bătut. Trebuie să încerc altă evadare.

Da, piatra asta şlefuită, netedă, dominând hăul de stânci, unde valurile lovesc turbate, fără încetare, trebuie să fie pentru mine un sprijin şi un exemplu. Dreyfus nu s-a lăsat niciodată doborât şi a luptat necontenit, până la capăt, pentru reabilitarea sa. E drept, s-a găsit să-l apere Emile Zola, cu faimosul său J'accuse. Cu toate astea, dacă n-ar fi fost un bărbat oţelit, văzându-se copleşit de-atâta nedreptate, cu siguranţă că s-ar fi aruncat în prăpastie chiar de pe banca ăsta. A ştiut să reziste. Nu mi-e îngăduit să fiu mai prejos de el, şi trebuie să mă las de ideea de a porni la o nouă evadare cu deviza: să înving sau să mor. La cuvântul „să mor” trebuie să renunţ, spre a nu mă gândi decât la faptul că voi birui şi voi fi liber.

În lungile ore pe care le petrec aşezat pe banca lui Dreyfus, mintea mea o ia razna, visez despre trecut şi clădesc un viitor trandafiriu. Ochii îmi sunt adesea orbiţi de lumina prea puternică, de răsfrângerile platinate ale crestei valurilor. Tot privind marea asta, fără a o vedea cu-adevărat, încep să cunosc toate capriciile posibile şl imaginabile ale valurilor care ascultă de vânt. Neîncetat, fără să obosească vreodată, marea loveşte stâncile cele mai avansate ale insulei. Ea le cotrobăie, le despică, parcă; i-ar spune Insulei Diavolului: „Pleacă, trebuie să dispari, mă stânjeneşti când mă avânt spre continent, îmi stai în drum. De asta fur zilnic, necontenit, câte-o fărâmă din tine.” Când e furtună, marea se dezlănţuie pe săturate, şi nu numai că năvăleşte şi greblează, în timp ce se retrage, tot ce-a reuşit să distrugă, dar încearcă întruna, întruna, să umple cu apă toate colţurile şi cotloanele, ca să mineze, încet-încet, pe dedesubt, aceste stânci uriaşe care par să-i spună: „Pe-aici nu se trece.”

În clipa asta observ ceva foarte interesant. Exact la poalele băncii lui Dreyfus, venind spre nişte stânci imense care aduc a cocoaşă cu două versante opuse, valurile atacă, se sparg şi se retrag violent. Tonele lor de apă nu se pot împrăştia întrucât sunt prinse între aceste două stânci care alcătuiesc un fel de potcoavă largă de vreo cinci sau şase metri. Pe urmă vine faleza, deci apa valului nu poate să iasă decât înapoindu-se spre mare.

Asta-i foarte important, deoarece dacă – în clipa în care se sparge valul şi se prăbuşeşte în bulboană – sar de pe stâncă cu un sac de nuci de cocos, plonjând direct în val, nu încape îndoială că mă va purta cu el când se va retrage.

Ştiu unde pot să găsesc câţiva saci de iută, deoarece la cocinile de porci sunt câţi vrei, pentru strângerea nucilor de cocos.

Primul lucru de făcut: o probă. Când e lună plină, mareele sunt mai înalte, deci valurile mai puternice. O să aştept până o să fie lună plină. Un sac de iută bine cusut, umplut cu nuci de cocos, cu învelişul lor de fibre, e bine ascuns, într-un soi de peşteră, în care, ca să intri, trebuie Să te cufunzi sub apă. Am descoperit-o plonjând ca să prind langustine. Ele stau lipite de plafonul peşterii, Care primeşte aer doar când marea e joasă. Într-un alt sac, legat de sacul cu nuci de cocos, am băgat o piatră care cântăreşte între treizeci şi cinci şi patruzeci de kilograme. Întrucât o să pornesc cu doi saci în loc de unul, şi cum eu am şaptezeci de kilograme, proporţiile sunt păstrate.

Mă simt foarte agitat la gândul acestei experienţe. Partea asta a insulei e tabu. Nicicând nu i-ar fi da cuiva prin cap că cineva o să aleagă pentru evadare partea cea mai bătută de valuri, adică cea mai periculoasă.

Cu toate acestea, e singurul loc din care, dacă reuşesc să mă desprind de ţărm, aş fi purtat spre larg, fiind cu neputinţă să fiu zvârlit pe Insula Royale.

De-aici trebuie s-o pornesc, şi nu din altă parte.

Sacul cu nuci de cocos şi pietroiul sunt mai grele, şi nu prea lesne de dus. N-am putut să le urc pe stâncă. Stânca e năclăită şi mereu udată de valuri. Chang, cu care am stat de vorbă, o să vină să mă ajute. Şi-a luat tot soiul de catrafuse pentru pescuit, undiţe de adâncime, pentru cazul în care, dacă ne-ar surprinde cineva, să putem spune c-am pus undiţele astea în chip de capcane pentru rechini.

— Dă-i drumul, Chang. Încă puţin şi e-n regulă. Luna plină luminează scena ca ziua-n amiaza mare.

Gălăgia pe care-o fac valurile, mă ameţeşte. Chang mă întreabă:

— Gata, Papillon? Dă-i drumu' pe-ăsta.

Valul, înalt de vreo cinci metri, drept, se repede ca un nebun spre stâncă, se sparge sub noi, dar izbitura e-atât de puternică încât creasta trece peste stâncă şi ne udă la piele. Dar asta nu ne împiedică să zvârlim sacul chiar în clipa-n care valul începe să se învârtească, înainte de-a se retrage. Ridicat ca un fulg, sacul porneşte spre mare.

— E-n regulă, Chang, e bine.

— Stai, vezi dacă sac nu vine înapoi.

Abia dac-au trecut cinci minute, când, înmărmurit, îmi văd sacul sosind, cocoţat pe creasta unui uriaş val de fund, înalt de peste şapte-opt metri. Valul saltă ca pe un pai sacul ăsta cu nuci de cocos şi cu pietroiul lui. Îl poartă pe creastă, puţin înaintea spumei, şi-l retrimite cu o forţă nemaipomenită înapoi de unde-a pornit, puţin spre stânga, unde se zdrobeşte de stânca din faţă. Sacul se deschide, nucile se împrăştie şi pietroiul se rostogoleşte în abis.

Uzi pân' la oase, deoarece valul ne-a udat în întregime şi aproape că ne-a măturat – noroc că spre pământ – juliţi şi zdreliţi, fără să mai aruncăm vreo privire spre mare, Chang şi cu mine ne depărtăm cât putem de repede de locul ăsta blestemat.

— Nu bun. Papillon. Nu bun asta idee de evadare de la Insula Diavolului. Mai bine de la Insula Royale. Dinspre sud poţi plecat mai bine decât de-aici.

— Da, dar de pe Insula Royale s-ar afla de evadare, în cel mult două ore. Sacul de cocos n-ar fi împins decât de val, aşa că mă pot prinde în cleşte cu cele trei bărci ale insulei. Pe când aici, mai întâi că nu există nici un vas; în al doilea rând, precis că am răgaz toată noaptea până ce-o să-şi dea seama că m-am cărăbănit; pe de altă parte, s-ar crede că m-am înecat la pescuit. Pe Insula Diavolului nu există telefon. Dacă plec pe furtună, nici o şalupă nu e în stare să ajungă la Insula Diavolului. Aşa că de-aici trebuie să plec. Dar cum?

La prânz e-un soare de plumb. Un soare tropical, parcă îţi fierbe creierul în ţeastă. Un soare care transformă în cenuşă orice plantă ce-a răsărit, dar n-a reuşit să crească destul de puternică ca să-l înfrunte. Un soare care face să se evapore în câteva ore orice băltoacă nu prea adâncă de apă de mare, lăsând o pojghiţă albă de sare. Un soare care face aerul să joace. Da, aerul se mişcă, se mişcă de-a binelea în faţa ochilor mei, iar reverberaţia soarelui pe mare îmi pârjoleşte ochii. Cu toate acestea, mă aflu iarăşi pe banca lui Dreyfus, nimic din toate astea nu mă împiedică să studiez marea. Şi-abia acum îmi dau seama că sunt prost ca noaptea.

Valul de fund, care, de două ori mai înalt decât oricare alt val, mi-a zvârlit sacul înapoi pe stânci, pur şi simplu, făcându-l praf, se repetă numai o dată la fiecare şapte valuri.

De la prânz la asfinţit am stat să privesc dacă treaba asta merge automat, dacă nu intervine vreun capriciu, adică o dereglare în ce priveşte periodicitatea şi forma acestui val gigantic.

Nu, valul de fund n-a sosit măcar o dată mai devreme sau mai târziu. Şase valuri de câte aproximativ şase metri, apoi valul de fund, care ia naştere la mai bine de trei sute de metri de ţărm. Vine drept ca un „I”. Pe măsură ce se apropie, îşi sporeşte volumul şi înălţimea. Aproape că n-are deloc spumă pe creastă, spre deosebire de celelalte şase. Foarte puţină. Face un zgomot caracteristic, ca un tunet care bubuie stingându-se-n depărtare. Când se sparge de cele două stânci şi se repede în trecătoarea dintre ele, venind să se izbească de faleză, având o masă mult mai mare decât a celorlalte valuri, se înăbuşă, se roteşte de câteva ori în văgăună şi trebuie să treacă zece până la cincisprezece secunde pentru ca aceşti curenţi, aceste vârtejuri, să regăsească ieşirea şi să plece, desprinzând şi rostogolind cu ele pietroaiele care fac doar un du-te-vino, însoţit de-un asemenea vuiet încât ai jura că sute de cotigi cu pietre sunt descărcate brutal.

Bag vreo zece nuci de cocos în acelaşi sac, vâr înăuntru şi-un pietroi de vreo douăzeci de kilograme şi, de îndată ce se sparge valul de fund, arunc sacul în el.

Nu pot să-l urmăresc din ochi, pentru că e prea multă spumă albă în prăpastie, dar am răgaz să-l zăresc o secundă când apa, de parc-ar fi suptă, se avântă spre mare. Sacul nu s-a întors. Celelalte şase valuri n-avuseseră destulă putere spre a-l arunca pe ţărm şi, când s-a format al Şaptelea, la o depărtare de vreo trei sute de metri, sacul trecuse probabil de punctul unde ia naştere valul, întrucât nu l-am mai văzut.

Îmbătat de bucurie şi speranţă, o iau spre lagăr. E-n regulă, am găsit un loc straşnic de lansare la apă. În treaba asta n-o să fie nimic la voia întâmplării. Am să fac totuşi o probă mai serioasă., folosind exact aceleaşi date ca şi pentru mine: doi saci cu nuci de cocos bine legaţi unul de celălalt şi pe deasupra o greutate de vreo şaptezeci de kile, alcătuită din două sau trei pietroaie, îi povestesc totul lui Chang. Iar camaradul meu, indochinezul de la Poulo Condor, mi-ascultă explicaţiile numai urechi.

— E-n regulă, Papillon. Cred tu nimerit. Eu ajut la tine pentru proba adevărată. Aştepţi maree înaltă de opt metri. Curând echinox.

Ajutat de Chang, profitând de-o maree de echinox înaltă de peste opt metri, aruncăm în faimosul val de fund doi saci cu nuci de cocos încărcaţi cu trei bolovani, care fac cam optzeci de kilograme.

— Cum chemi tu fetiţa căutat la Saint-Joseph?

— Lisette.

— Aşa chemăm valul cu care o dată tu pleci: Lisette. De acord?

— De acord.

Lisette soseşte făcând acelaşi zgomot ca un rapid care intră într-o gară. S-a format la o distanţă de peste două sute cincizeci de metri şi, dreaptă ca o faleză, înaintează crescând cu fiece secundă. E într-adevăr foarte impresionantă. Se sparge cu-atâta putere încât Chang şi cu mine, suntem pur şi simplu măturaţi de pe stâncă şi sacii încărcaţi cad de la sine în abis. Întrucât ne-am dat imediat seama, într-o fracţiune de secundă, că n-o să putem rezista pe stâncă, ne-am aruncat înapoi, ceea ce nu ne-a scăpat de-o trâmbă de apă, dar ne-a ferit de căderea în prăpastie. Era zece dimineaţa când făceam proba asta. Nu riscăm nimic, întrucât cei trei caralii au treabă la celălalt capăt al insulei, unde fac un inventar general. Sacul a plecat, îl zărim clar, foarte departe de ţărm. O fi fost tras oare dincolo de locul unde se iscă valul? N-avem nici un reper ca să vedem dacă se află mai departe sau mai aproape. Cele şase valuri care vin după Lisette n-au putut să-l ajungă din goana lor. Încă o dată se formează şi-o porneşte Lisette. Nici ea n-aduce sacii. Înseamnă c-au ieşit din zona ei de influenţă.

Urcându-ne repede pe banca lui Dreyfus, spre a încerca să-i mai zărim o dată, avem în patru rânduri bucuria de a-i vedea săltând foarte departe, pe creasta valurilor care nu se îndreaptă spre Insula Diavolului, ci o iau spre apus. Fără doar şi poate, experienţa a reuşit. Vei porni spre marea aventură pe spinarea Lisettei.

— E-acolo, uite.

Unu, două, trei, patru, cinci, şase… şi iat-o pe Lisette sosind.

Marea e totdeauna agitată în dreptul promontoriului unde se află banca lui Dreyfus, dar azi e deosebit de furioasă. Lisette înaintează cu mugetul ei caracteristic. Îmi pare şi mai uriaşă, deplasând azi, în special la bază, mai multă apă ca de-obicei. Masa asta monstruoasă vine s-atace cele două stânci mai repede şi mai drept ca oricând. Iar atunci când se sparge şi se prăbuşeşte în spaţiul dintre pietroaiele uriaşe, lovitura e şi mai năucitoare, dacă-i cu putinţă, decât în majoritatea cazurilor.

— Aici zici că trebuie să sărim? Ei bine, băieţaş, ai ales locul la mare fix. Nu-i de mine. Vreau să mă cărăbănesc, nimic de zis, dar nu să mă sinucid.

Sylvain a rămas foarte impresionat de felul cum i-am descris-o pe Lisette. E de trei zile pe Insula Diavolului, şi sigur că i-am propus să plecăm împreună. Fiecare pe câte-o plută. În felul ăsta, dacă acceptă, o să am un camarad pe continent cu care să pornesc la o nouă evadare. Singur în junglă nu-i prea vesel.

— Nu te speria dinainte. Recunosc că, la prima ochire, oricare ar da înapoi. Dar e singurul val care te poate purta destul de departe pentru ca ălelalte, care vin din urmă, să n-aibă destulă putere să te-ntoarcă la stânci.

— Linişteşte la tine, uite, noi încercat, zice Chang. Grozav, de cum plecat, nu mai poţi întoarce la Insula Diavolului, nici la Insula Royale.

Mi-a trebuit o săptămână să-l conving pe Sylvain. E-un tip numai muşchi, de-un metru optzeci, un trup bine proporţional, de atlet.

— Bine. Să zicem c-o să ne ducă destul de departe. Pe urmă, cât crezi că durează până să ajungem la continent, purtaţi de maree?

— Sincer să-ţi spun, Sylvain, n-am idee. Deriva poate să dureze un timp mai lung sau mai scurt, asta o să depindă de vreme. Vântul o să aibă un efect slab, prea o să fim lipiţi de mare. Dar dacă se strică vremea, valurile o să fie mai puternice şi-o să ne-mpingă mai repede până la junglă. După şapte-opt, cel mult zece maree, o să fim aruncaţi pe coastă. Înseamnă că, punând la socoteală şi decalajele, e-o treabă de patruzeci şi opt-şaizeci de ore.

— Cum ai socotit?

— De la Insule drept până la ţărm nu sunt mai mult de patruzeci de kilometri. Mergând în derivă, înseamnă că străbatem ipotenuza unui triunghi dreptunghic. Uită-te la direcţia valurilor. Avem de parcurs, aproximativ, o sută cincizeci de kilometri. Cu cât ne vom apropia de coastă, cu atât ne vor împinge valurile mai direct spre ea.

Mă priveşte, mă ascultă foarte atent în timp ce-i explic. Tipul ăsta voinic e foarte deştept.

— Aşa-i, sunt de-acord cu tine că n-ai bătut câmpii, şi de n-ar fi mareele joase, care o să ne-ntârzie, pentru că ele o să fie acelea care-o să ne tragă spre larg, precis c-am fi la ţărm în mai puţin de treizeci de ore. Pe chestia mareelor joase cred c-ai dreptate: o s-ajungem la ţărm în patruşopt-şaizeci de ore.

— Te-ai convins, pleci cu mine?

— Aproape. Să zicem c-am ajuns pe continent, în junglă. Ce facem pe urmă?

— Trebuie să ne apropiem de Kourou. Acolo se află un sat de pescari, destul de măricel, căutători de balata şi de aur. Trebuie să ne apropiem pe şest, că mai e şi-un lagăr forestier de ocnaşi. Cu siguranţă că sunt şi poteci de trecere prin junglă spre a merge la Cayenne şi către un lagăr de indochinezi numit Inimi. Va trebui să agăţăm un ocnaş sau un negru civil şi să-l silim să ne călăuzească ia Inimi. Dacă-i un tip care se poartă cum trebuie, o să-i dăm vreo cinci sute de marafeţi şi p-ormă să se uşchească. Dacă-i un îndărătnic, îl silim s-o întindă cu noi.

— Ce căutăm la Inimi, în lagărul special pentru indochinezi?

— Acolo îl găsim pe fratele lui Chang.

— Da, acolo frate-meu. El porneşte evadare cu voi, el sigur găseşte barcă şi mâncare. Când întâlniţi Cuic-Cuic, aveţi de toate pentru evadare. Niciodată chinez nu turnător. Aşa că, indiferent ce anume găsiţi junglă, voi vorbeşte, el anunţă Cuic-Cuic.

— De ce-i zice Cuic-Cuic lui frate-tu? întreabă Sylvain.

— Nu ştiu, francezi botezat Cuic-Cuic. Şi adaugă: Voi atenţie. Când aproape ajuns continent, voi vedeţi mlaştină. Niciodată mers mlaştină, ea nu bun, înghiţit pe voi. Aşteptaţi vine-altă maree, împinge voi pân' la jungla, ca să apucaţi liane şi ramuri pom. Dacă nu, dracu luat.

— Ah! da, Sylvain. Cu nici un chip nu-i voie de intrat în mlaştină, nici dacă ţărmul e foarte-foarte aproape. Trebuie să aşteptaţi pân' te poţi agăţa de vreo ramură sau de vreo liană.

E-n regulă Papillon. M-am hotărât.

— Ţinând scama de faptul că cele doua plute vor fi cam la fel, întrucât avem aceeaşi greutate, cu siguranţa că n-o să ne aflăm la o distanţă prea mare unul de celalalt. Dar nu se ştie. Cum ne regăsim, în caz că ne pierdem? De aici nu se vede Kourou. Dar când erai pe Insula Royale, ai observat că spre dreapta de Kourou, la vreo douăzeci de kilometri, sunt nişte stânci albe care se zăresc clar când le bate soarele?

— Da.

— Sunt singurele stânci de pe-ntreaga coastă. La dreapta şi ia stânga, cât vezi cu ochii, e mlaştină. Stâncile alea sunt albe pentru că-s pline de găinaţ de păsări. Sunt cu miile, şi cum niciodată nu calcă pe-acolo picior de om e-un refugiu unde poţi să te refaci înainte de le-afunzi în junglă. O să halim ouă şi nucile de cocos cu care plecăm. N-o să facem foc. Primul sosit l-aşteaptă pe celălalt.

— Câte zile?

— Cinci. E cu neputinţă ca până-n cinci zile să nu vină şi al doilea la locul de întâlnire.

Cele două plute sunt gata. Am pus sacii în două, să fie mai rezistenţi. I-am cerut lui Sylvain un răgaz de zece zile ca să mă antrenez la călărirea unui sac. El face acelaşi lucru. Constatăm că atunci când sacii tind să se răsucească e nevoie de un efort suplimentar, ca să nu cădem de pe ei. Mare atenţie să nu adormim, deoarece, căzând în apă s-ar putea să ne pierdem sacii şi să nu-i mai putem prinde. Chang mi-a pregătit un săculeţ etanş, pe care o să mi-l leg de gât, şi-n care-o să bag nişte ţigări, şi-un amnar cu iască. O să dăm fiecare pe râzătoare câte zece nuci de cocos, să le luăm cu noi. Miezul lor o să ne ajute să îndurăm foamea şi, de asemenea, o să ne-astâmpere setea. Se pare că Santori are un fel de burduf de piele pentru vin. Nu-l foloseşte. Chang, care se duce uneori pe la caraliu, o să încerce să-l zulească.

A rămas pe duminică, la zece seara. Pe lună plină, mareea o să aibă probabil opt metri. Lisette va fi deci în plină forţă. Duminică dimineaţa Chang o să dea singur de mâncare la porci. O să dorm toată ziua de sâmbătă şi toată duminica. Plecarea la zece seara, refluxul o să înceapă cu vreo două ore mai devreme.

E imposibil ca cei doi saci ai mei să se desfacă unul de altul. Sunt legaţi cu frânghii de cânepă împletită, cu sârmă de alamă, cusuţi unul de altul cu aţă groasă pescărească. Am găsit nişte saci mai mari decât ceilalţi şi deschiderea fiecăruia se îmbucă cu celălalt. Nici nucile de cocos n-o s-o poată lua din loc.

Sylvain face gimnastică fără-ncetare, iar eu pun miile de valuri mărunte să-mi maseze coapsele, pe care las să mi le lovească ore-n şir. Cu loviturile astea repetate ale apei pe coapsele mele şi cu eforturile pe care sunt silit să le fac la fiecare val ca să-i rezist, m-am ales cu nişte gambe şi nişte coapse de fier.

Într-un puţ părăsit de pe insulă se află un lanţ de aproape trei metri. L-am împletit cu frânghiile care-mi leagă sacii. Am un bulon care trece prin inele. Dacă s-o întâmpla să nu mai rezist, o să mă leg cu lanţul de saci. Poate că-n felul ăsta voi putea să dorm fără riscul de-a cădea în apă şi de-a mă pierde de plută. Dacă se răstoarnă sacii, apa o să mă trezească şi o să-i potrivesc la loc.

— Ei Papillon n-au mai rămas decât trei zile.

Aşezaţi, pe banca lui Dreyfus ne uităm la Lisette.

— Da, Sylvain, doar trei zile. Sunt încredinţat, cât mă priveşte, c-o să reuşim. Dar tu?

— Nici vorbă, Papillon. Marţi noaptea sau miercuri dimineaţa o să fim în junglă. Şi-atunci să vezi trai!

Chang o să dea pe răzătoare câte zece nuci de cocos de fiecare. Pe lângă şişuri, luăm două macete şterpelite din magazia de unelte.

Lagărul de la Inini e la răsărit de Kourou. Dar, mergând dimineaţa, cu soarele-n faţă, o să fim siguri c-am luat-o în direcţia nimerită.

— Luni dimineaţă Santori rămas idiot, zice Chang. Abia luni după-masă la trei, când caraliu terminat siesta, spus că tu şi Papillon dispărut.

— Da de ce să nu dai fuga acolo spunând că ne-a luat un val în timp ce pescuiam?

— Nu, eu nu complicaţii. Eu zice: „Şefule, Papillon şi Stephen azi nu venit la lucru. Eu dat mâncare porci singur.” Nici vorbe mai mult spun, nici mai puţin.